Maria Skobţova: Suferinţă şi Cruce

Maica Domnului din Ravensbrück,
lagărul nazist în care a murit autoarea icoanei,
Sf. Maria Skobţova (Maria din Paris).

Suferinţa este inevitabilă în viaţă. Fiecare religie o tratează ca pe un fapt. Intensitatea maximă a suferinţei este moartea.

Atitudinea precreştină faţă de suferinţă şi moarte tindea să le surmonteze printr-o abordare exterioară, iar atunci când desigur nu le putea ignora, funcţiona o rezistenţă şi indiferenţă stoică faţă de suferinţă, prin care omul să se retragă din ea întru sine şi să o facă să devină, pe cât posibil, ceva exterior sieşi, să nu-i permită accesul în viaţa sa lăuntrică. Astfel era atitudinea misticilor hinduşi faţă de suferință, astfel era atitudinea stoicilor.

În creştinism, atitudinea faţă de suferinţă şi moarte este fundamentală şi definitivă.

Suferinţa este urmarea păcatului. La fel, moartea este urmarea păcatului. În afara păcatului, moartea ar fi o transfigurare. Omul poartă urmele păcatului - şi cu necesitate urmele suferinţei. Nu putem spune că Dumnezeu pedepseşte omul prin suferinţă, ci mai degrabă răul în sine pedepseşte printr-un soi de lege ireversibilă a logicii sale interne. Într-o epistolă a Sfântului Apostol Iacob, acest lucru este exprimat astfel: Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni (Iacob I, 13). Şi împreună cu aceasta: Fericit este bărbatul care rabdă ispita (Iacob I, 12).

Dumnezeu nu numai că nu pedepseşte prin suferinţă, ci prin mila Sa El îmbunătăţeşte chiar si puterea de a suferi. Iar manifestarea deplină a milei dumnezeieşti este jertfa de bunăvoie a lui Hristos pentru păcatele lumii. Acesta a fost întru răscumpărarea lor, în apărarea lor în faţa suferinţei inevitabile şi veşnice. Moartea pe Cruce a lui Hristos, Unul fără de păcat, este o judecare a lui Hristos de către logica inexorabilă a edificiului lumii. El Însuşi a fost părăsit de mila lui Dumnezeu, în aşa fel încât nimeni în afara Lui să nu fie părăsit la vreme de necaz. Supus suferinţei şi morţii, El a fost judecata şi condamnarea acestei logici, arătând-o nedreaptă faţă de om în general. Astfel a fost istoria biruinţei lui Hristos asupra suferinţei şi morţii.

Suferinţa a fost învinsă în proiecţia sa eternă, dar rămâne ca o experienţă a vieţii umane. Aici nu numai că nu e negată, dar Evanghelia tinde chiar să vorbească despre puterea sa purificatoare şi mântuitoare (Matei VII, 13): Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.

Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi (Matei X, 38-39). Şi încă, mai încolo: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi  (Matei XI, 28). Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând  şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară  (Matei XI, 29-30).

Atunci când învaţă adevărul lui Hristos, omul nu este eliberat de suferință. Sensul suferinţei în viaţa creştinului este clar exprimat de apostolul Pavel: pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni XII, 7-10).

Vreau să citez încă un alt text, care defineşte atitudinea corectă a creștinului față de suferinţă: Atunci Iisus le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei XXVI, 38-39).

Creștinismul învață într-un asemenea mod şi transformarea suferinței în om, cu acceptare, dacă Dumnezeu permite aceste suferințe. Este necesar să ne referim la ele cu umilință și cu sobrietate. Este complet inacceptabil să ne bucurăm de suferinţă, să ne lăudăm mândri de ea. Dumnezeu ne învață nu numai prin suferinţă, ci şi prin bucurie. Suferinţa cuiva nu trebuie să pretindă întâietate în faţa bucuriei. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu (Romani XIV, &).

Părintele stareţ al Optinei, Varsanufie, a spus: „Tu ţii postul, iar fratele tău mănâncă, prin ce eşti tu aşa de măreţ. Ai doar o doctorie sufletească. Ţii postul pentru ca, ajutat de acest tratament să te însănătoşeşti, dar fratele tău nu are nevoie de aceeaşi medicaţie”. Umilința și sobrietatea în acceptarea suferinței și chiar a morţii - Domnul a dat, Domnul a luat - este, fără îndoială, o viziune caracteristică a ascezei ortodoxe.

Catolicii au o atitudine uşor diferită față de suferință. Ei au un cult al suferinței - dorinţa Sfintei Tereza să sufere sau să fie pedepsită cu moartea. Ei numără loviturile cu care Hristos a fost lovit, consemnează toate instrumentele de tortură folosite de călăi şi cugetă la cruzimea lor rafinată.

Angele de Foligno: „L-am văzut pe Dumnezeu-omul, cum L-au dat jos de pe Cruce. Sângele curgea gros, proaspăt, roşu, curgea din răni deschise; și în trupul sfâșiat am privit fibrele batjocorite și oasele dezgolite”. Rugăciunea Sfintei Gertrude: „O, Doamne milostiv, însemnează cu sângele Tău urmele rănilor Tale sfinte pe inima mea, astfel încât amintirea suferințelor Tale să locuiască de-a pururi în ea și să pot suferi cu tine. Cu puterea inimii Tale străpunse străpunge inima Gertrudei de săgețile iubirii Tale”. Cultul sângelui sacru. Angele de Foligno: „Nu eram în somn. Hristos m-a chemat și a îngăduit buzelor mele să se atingă de rana din coasta Sa. Am pus acolo buzele mele și am băut sânge și în acest sânge, cald încă, am perceput că era o curățire”.

Din aceste stări de conştiinţă apare setea stigmatelor, o împărtăşire trupească a suferințelor lui Hristos.

Este cu anevoie de înțeles relaţia dintre aceste atitudini senzorial-exultante față de suferințele lui Hristos, față de trupul şi sângele Lui, şi credința în Taina Euharistiei. Până la urmă, una o exclude pe cealaltă. Fie este o comuniune genuină a Trupului lui Hristos, pe care o găsim la Angele de Foligno care bea sângele lui Hristos, făcând ca pentru ea Euharistia să fie inutilă, fie în această atitudine există o denaturare înşelătoare a misterului sacrificial al lui Hristos, denaturare a înţelesului autentic al Euharistiei.

În orice caz, emotivitatea specială a Sfinților catolici ar fi greu de conceput în Răsăritul ortodox.

- traducere după traducerea în engleză şi adaptare: radugo -

Părintele Iustin Pârvu: twitter duhovnicesc (O-Z)

O zi a martirilor din închisorile comuniste

O zi de pomenire a martirilor morți în închisorile comuniste ar putea deveni pentru toată lumea creștină o zi de reflecție la răul produs de comunism omenirii, Bisericii, fiecărui om în parte. Și apoi, pentru morții știuți și neștiuți din închisorile noastre, o rugăciune ar fi ca o candelă aprinsă la capetele celor care au avut sau nu au avut un mormânt. În închisorile comunsite mulți martiri s-au comportat ca primii creștini, dând probă de jertfă pentru Hristos.

Poezia

Cine scrie poezie acela e copilul lui Dumnezeu. Cine scrie poezie cu har, se înțelege... Cel care scrie fără har îl maimuțărește pe Dumnezeu.

Răbdare și nerăbdare

Tot ce se întâmplă bine în lume este consecința răbdării. Tot ce se întâmplă rău este consecința nerăbdării. Și războaiele și catastrofele... Și natura devine uneori nerăbdătoare și atunci se întâmplă ceea ce se întâmplă: cutremurul, inundația... Piatra răbdătoare prinde sfârșitul lumii, cealaltă e praf și pulbere.

Sfințenia din închisorile comuniste

Dovada este că dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am șansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau Gherla sau Pitești... Acolo dacă dai cu târnăcopul, la câțiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfințeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neștiute, prin suferință, prin jertfă.

Torționarii

Prin torționari nu mai vorbea Dumnezeu, prin ei vorbea și înfăptuia direct diavolul. Șeful lor, al torționarilor, în închisoarea de la Aiud, de exemplu, îi întreba dimineața, pe fiecare: „Bă, câți ai făcut astă noapte? Câte căpățâni ai spart?” „Păi, cinci, șase...” „Puțin, bă, puțin...” Vă puteți imagina? Cu acești oameni cum să mai stai de vorbă omenește? Consider că acești oameni erau și sunt satanizați, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul și mesagerii lui. Păreau creați special ca să ucidă, să tortureze, să umilească. Își depășeau limitele torturii pentru care erau puși acolo. Ajunseseră la așa nivel de sadism, încât nu-i mai satisfăcea decât suferința pe care o provocau celorlalți.

Umilința în pușcărie

În pușcărie am cunoscut umilința, smerenia adevărată și dezinteresul trupesc pe care îl dobândești doar atunci când știi că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta îți vedeai viața sfârșită și momentul morții. Când se auzeau bătăi la ușile de la etaj, știai că urma să scoată câte două, trei cadavre, să le ducă la morgă. Scriam cuvinte în limba latină, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a menține mereu o atmosferă suportabilă, să ne folosim memoria, dar zilnic treceam prin fața camerei odioase: morga. Morga devenise neîncăpătoare. Dădeau pe-afară cadavrele și a doua zi, a treia zi erau azvârlite într-un car. Înainte, li se vârâse cadavrelor în regiunea inimii o suliță specială, să fie siguri că mortul nu evadează. Apoi îl duceau și-l aruncau pe maluri, unde era acoperit de țărână. Asta se petrecea la Gherla. Așa era și Aiudul, bineînțeles. În acel moment nu te mai interesa viața de dincolo, pentru mine viața de aici era totul.

Viața e un pumn de pietricele colorate

Un om a găsit o pungă mare cu pietricele colorate pe țărmul unei ape. A luat-o și, mergând spre casă, începu să arunce pietricelele în apă, ținti păsările care treceau pe deasupra, se amuza aruncându-le aiurea. În momentul în care mai avea în pungă doar două, trei pietricele, pe care se pregătea să le arunce și pe astea fără rost, s-a întâlnit cu un vecin. Acesta s-a uitat la pietricele, după care a zis: „De unde ai pietricelele astea, fiindcă sunt foarte prețioase?” Aflând asta, omul nostru plecă disperat să caute pietricelele aruncate aiurea, dar era greu să mai recupereze ceva.

Așa facem și noi cu zilele vieții noastre. Fiecare zi a omului, fiecare săptămână, fiecare lună, fiecare an sunt comori pe care le aruncăm fără nici o precauție, când le-am pierdut e imposibil să le mai recuperăm.

Ziarele

Oamenii citesc ziare, se hrănesc cu ele, dar acestea sunt pline de ce vrei și ce nu vrei. Dacă te iei după ele îți pare că pe lumea asta numai vrăjmașul mai lucrează.

Părintele Iustin Pârvu: twitter duhovnicesc (A-N)

Am cumpărat azi o carte de aforisme ale Părintelui Iustin Pârvu, dispuse în ordine alfabetică. Părintele Iustin a fost închis timp de 12 ani în perioada comunistă, după care, nerăspunzând corespunzător la „reeducare”, a mai făcut încă patru ani de temniță.

Aiudul

Când am intrat în celula Aiudului, în dreptul acelei ferestre se zărea o nuielușă groasă cât degetul, ca o plantă. Când am ieșit, nuielușa devenise copac, ocupând tot geamul, încât nu putea auzi dimineața marșurile soldaților. Pușcăria te silește să înveți asceza, postul, rugăciunea, comuniunea și dragostea cu cel de alături.

Biserica

Pentru mine formează Biserica această mulțime de oameni cărora le împărtășește durerile, care mărturisesc durerile lor de dimineața până seara.

Cartea

Dacă nu era cartea, cărțile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu forța, ne-ar fi dezumanizat. Așa am respirat libertate prin cărți, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărților. Despre ce am fi vorbit între noi, dacă n-am fi avut cărțile, dacă n-am fi avut amintirea lor, educația și răbdarea pe care ni le-au conferit? Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiții extreme...

Dragostea

Să vezi cu inima, asta înseamnă dragostea. Să-l vezi pe Dumnezeu cu inima, iată cea mai mare izbândă a creștinului.

Ecumenismul

Șansa celorlalte biserici este să revină la rădăcina originară, care se păstrează în Ortodoxie.

Frica de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu? E dragostea de Dumnezeu... Îl iubești cu frică, pentru că ai putea să-L pierzi, că în afara Lui nu mai ai nici o cale pe lumea asta, în lumea viitoare. Omul în afara lui Dumnezeu e ca un rătăcit în deșert, mâncat de deșert. Fără Dumnezeu omul este o armură goală... De când mi-e frică de Dumnezeu, nu-mi mai este frică de nimic.

Geniile

Un neam are rezistența lui la rău, are forța de a deschide viitorul. Geniile îl marchează, luminează interiorul sufletesc al unui neam.

Harul și talentul/talantul

Intelectualul, omul cu har, omul de geniu, sunt creditați de Dumnezeu cu cele mai alese daruri. La un moment dat Dumnezeu te întreabă ce ai făcut cu darurile, dacă le-ai sporit, dacă ai înfrumusețat și viața altora cu ele. Mare responsabilitate au oamenii cu talent, intelectualii, în fața națiilor lor, ei sunt răspunzători de rătăcirile, de căderile acestora.

Indolența

Românul trebuie să iasă din indolența în care se află astăzi. Dacă a reușit ceva comunismul, aceasta este să-l facă nepăsător față de valorile Bisericii și ale neamului său, plictisit de a mai lupta pentru biruința neamului său.

Jertfa

Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu pentru ca prin jertfa noastră să mai ispășim din păcatele neamului. Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine.

Libertatea

Libertatea e prețioasă numai după ce o pierzi. Sau cel puțin așa pare să gândească omul nostru. Omul toată viața lui caută să fie liber, dar nu-și dă seama de darul libertății decât atunci când e prea târziu. Libertatea este în trup dar și în inimă. Libertatea este în mișcare dar și în cuget, în inteligență. Omul este liber pe cât de deștept este, pe cât de sincer iubește, pe cât de atașat este de valorile cele înalte ale credinței.

Mândria

Mândria pierde într-o clipă tot ce câștigă omul într-o viață de rugăciune.

Noul Turn Babel

Dumnezeu a lăsat semințiile, neamurile, fiecare cu ale lor. Distrugerea acestora, deliberat, înseamnă ceva mai mult decât un nou Turn Babel... Dumnezeu a lucrat pentru individualizare, pentru identificarea indivizilor și a neamurilor. Satana lucrează pentru distrugerea și uniformizarea societății, când omul nu mai contează, contează numai așa-zisele principii, contează numai statisticile.

- partea a doua (O-Z) sptmn viitoare ;) -

George Florovsky: Înălțarea

Icoană din sec. IX, m-rea Sf. Ecaterina, Sinai.

Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan XX, 17).

Cu aceste cuvinte, Hristos cel Înviat a descris Mariei Magdalena taina Învierii Sale. Ea avea să poarte acest mesaj misterios ucenicilor Săi în timp ce aceștia se tânguiau şi plângeau (Marcu XVI, 10). Ucenicii au ascultat aceste vești bune cu frică şi mirare, cu îndoială şi neîncredere. Nu numai Toma s-a îndoit, dintre cei unsprezece. Dimpotrivă, se pare că doar unul din unsprezece n-a cunoscut îndoiala - Ioan, ucenicul pe care-l iubea Iisus. El a fost singurul care a priceput de la bun început taina mormântului gol: a văzut şi a crezut (Ioan XX, 8). Însuși Petru a părăsit mormântul plin de uimire. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase (Luca XXIV, 12).

Ucenicii nu aşteptau Învierea. Și nici femeile. Ele erau întru totul convinse că Iisus era mort şi se afla în mormânt, şi au venit la locul unde L-au pus miresmele pe care le pregătiseră ca să vină să-L ungă. Ele aveau un singur lucru în minte: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? (cf. Marcu XVI, 1-3; Luca XXIV, 1). De aceea, negăsind corpul, Maria Magdalena a izbucnit în lacrimi şi a plâns: au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus (Ioan XX, 13). Auzind vestea bună a îngerului, femeile au fugit de la mormânt cu frică şi cutremur şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau (Marcu XVI, 8). Iar când au vorbit nimeni nu le-a crezut, așa cum nimeni n-a crezut-o pe Maria, care L-a văzut pe Domnul, sau pe ucenicii care mergeau către o țarină (Marcu XVI, 13) şi care L-au recunoscut la frângerea pâinii. La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat (Marcu XVI, 10-14).

De unde venea „împietrirea inimii” și ezitarea? De ce le erau ochii atât de „închiși”, de ce ucenicii primeau veștile cu atâta spaimă, de ce-a pătruns atât de încet și de greu bucuria Paştilor în inimile Apostolilor? Nu văzuseră ei, cei ce fuseseră cu el de la început, „de la botezul lui Ioan”, toate semnele puterii pe care le făcuse înaintea întregului popor? Şchiopii mergeau, orbii vedeau, morţii înviau şi toate infirmităţile erau vindecate. Nu au văzut, cu doar o săptămână înainte, cum îl înviase, prin cuvântul Său, din morţi pe Lazăr, care era în mormânt de patru zile? De ce li se părea atât de ciudat că Însuși Domnul a înviat? Cum au putut uita ceea ce Domnul le-a spus cu atâtea ocazii, că după suferinţă şi moarte, va învia a treia zi?

Taina „necredinței” Apostolilor este parţial descoperită de istorisirea evanghelică: Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel, spuneau cu dezamăgire şi tristeţe cei doi ucenici către Însoţitorul misterios pe drumul spre Emaus (Luca XXIV, 21). Voiau să spună: L-au trădat, condamnat la moarte şi răstignit. Vestea Învierii adusă de femei n-a făcut decât să-i tulbure. Se așteptau încă la un triumf pământesc, la o victorie exterioară. Această tentație le poseda inimile, aceeaşi care îi împiedica să accepte „cuvântul Crucii” şi îi făcea să se împotrivească ori de câte ori Mântuitorul încerca să le dezvăluie taina Sa. Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? (Luca 24,26). Era încă greu pentru ei să înţeleagă aceasta.

El, Care avea puterea să se înalțe, de ce a permis ca toate acestea să aibă loc? De ce a luat asupra Sa ruşinea, blasfemia şi rănile? În ochii întregului Ierusalim, în mijlocul mulţimilor adunate pentru marea sărbătoare, El a fost condamnat şi a suferit o moarte ruşinoasă. Iar acum intră nu în Oraşul Sfânt, nu vine nici printre oamenii care i-au văzut moartea ruşinoasă, nici printre arhierei şi bătrâni, nici la Pilat - astfel încât să le dea de gol crima şi să le reteze mândria. Ci își trimite ucenicii în îndepărtata Galilee şi le apare acolo. Deja cu mult înainte, ucenicii se minunau: Doamne, ce este că ai să Te arăţi nouă, şi nu lumii? (Ioan XIV, 22). Uimirea lor a continuat şi chiar în ziua Înălţării Sale întru slavă, Apostolii l-au întrebat: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? (Faptele Apostolilor I, 6). Ei nu înţeleseseră încă sensul Învierii Sale și nici ce vrea să spună „Înălțarea” Sa la Tatăl. Ochii li s-au deschis, dar mai târziu, când „făgăduința Tatălui” s-a împlinit.

În Înălțare este sensul şi împlinirea Învierii lui Hristos.

Domnul n-a înviat ca să restaureze ordinea pământească a vieții, ca să trăiască iarăși și să comunice cu ucenicii şi mulţimile prin învățături şi miracole. Acum, nici nu mai rămâne cu ei, ci doar le „apare” timp de 40 de zile, din când în când, şi totdeauna într-un mod miraculos şi misterios. „N-a mai fost mereu cu ei, aşa cum a fost înainte de Înviere”, comentează Sf. Ioan Gură de Aur. „A venit şi iar a dispărut, conducându-i spre gânduri mai înalte. Nu le-a permis să continue relația lor de dinainte cu El, ci a luat măsurile de efect pentru a obține acestea două: să se creadă în învierea Sa şi să se înțeleagă de-acum că a fost mai mult decât un simplu om.” Era ceva nou şi neobişnuit în persoana Lui (cf. Ioan XXI, 1-14). Cum zice Sf. Ioan Gură de Aur, „nu era o prezenţă manifestă, ci un fel de mărturie că El a fost acolo”. De aceea ucenicii erau speriați şi tulburați. Hristos n-a înviat la fel ca cei readuși la viaţă înaintea Lui. Învierea lor a fost o înviere pentru un timp, iar ei s-au întors la viață în acelaşi trup supus morții şi dezintegrării - s-au întors la modul de viaţă anterior. Dar Hristos a înviat pentru totdeauna, pentru veșnicie. A înviat într-un corp al slavei, nestricăcios şi nemuritor. A înviat, nu spre a muri, ci spre „a Se îmbrăca pe cel muritor cu podoaba nestricăciunii”. Corpul lui glorificat era deja exceptat de la ordinea carnală a existenţei. Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Cor XV, 42-44). Misterioasa transformare a corpului omenesc, despre care Sf. Pavel a vorbit în cazul Domnului, s-a realizat în trei zile. Lucrarea pământească a lui Hristos s-a împlinit. A suferit, a murit, S-a îngropat, iar acum s-a ridicat la un mod mai înalt al existenţei. Prin Înviere, El a nimicit și distrus moartea, a nimicit legea stricăciunii, şi cu Sine „a ridicat tot neamul lui Adam”. Hristos a înviat şi „nici un mort nu mai e în groapă” (cf. Predica de Paşti a Sfântului Ioan Gură de Aur). Iar acum, El Se ridică la Tatăl şi în același timp „rămâne nedepărtat” pentru veșnicie cu credincioşii (cf. Condacul Înălțării). Pentru că El a luat cu Sine la ceruri întreg pământul, chiar mai presus de ceruri. Puterea lui Dumnezeu, cu o frază a Sf. Ioan Gură de Aur, „nu se manifestă doar în Înviere, ci în ceva mult mai puternic”. Pentru că El S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu XVI, 19).

Odată cu Hristos, și natura omului este înălțată.

„Noi, care păream nevrednici de pământ, ne ridicăm acum la ceruri”, spune Sf. Ioan Gură de Aur. „Noi, care eram nevrednici să stăpânim pământul, am fost ridicați la Împărăţia cerurilor, am urcat mai presus de ceruri, am ajuns să ocupăm tronul Împăratului, şi aceeaşi natură pe care îngerii au împiedicat-o să se întoarcă în Rai nu s-a oprit până ce n-a ajuns la tronul Dumnezeirii”. Prin înălţarea Sa, Domnul nu numai că a deschis omului intrarea în ceruri și a apărut înaintea feţei lui Dumnezeu pentru noi şi pentru mântuirea noastră, dar l-a şi „trecut pe om” întru înălțime. „El i-a cinsit pe cei ce L-au iubit apropiindu-i de Tatăl.” Dumnezeu n-a pregetat să ne înalțe cu Hristos, cum spune Sf. Pavel, şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus (Efeseni II, 6). Cerul i-a primit pe locuitorii pământului. „Primele fructe ale celor adormiți” sunt acum în înalt, şi în El întreaga creaţie se recapitulează şi se reunește. „Pământul se bucură în taină şi cerul se umple cu bucurie.”

„Înfricoșata Înălțare...”

Cu frică şi cutremur stau oștile îngerești cugetând la Înălţarea lui Hristos. Şi tremurând, se întreabă unii pe alții: „ce este această vedenie? Cel ce se aseamănă omului se înalță cu trupul mai presus de ceruri, ca Dumnezeu.”

Slujba praznicului Înălţării descrie misterul în limbaj poetic. Ca și în ziua Naşterii lui Hristos, când pământul fu tulburat contemplându-l pe Dumnezeu în trup, acum cerurile sunt cele care tremură şi exclamă: „Domnul oștilor îngerești, Cel ce stăpânește toate, Cel ce însuși este căpetenia tuturor, Cel dinaintea tuturor, Cel ce a adus făptura la cinstea dintâi, Acela este Împăratul slavei.” Iar porțile cerești se deschid: „Deschideți porțile cerului și-L primiți pe Dumnezeu în trup”. Este o aluzie deschisă la Psalmul XXIII, 7-10, interpretat profetic. „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic...” Sf. Ioan Gură de Aur spune „astăzi Îngerii au primit ceea ce așteptau de mult, arhanghelii au văzut ceea ce tânjeau de mult. Ei au văzut firea noastră strălucind pe tronul Împăratului, irizând glorie și frumusețe veșnică... De aceea ei coboară să vadă vedenia neobișnuită și minunată: pe om ridicându-se la ceruri”.

Înălţarea e semnul Cincizecimii, semnul venirii Lui.

„Domnul S-a înălțat la cer și-L va trimite pe Mângâietorul în lume.”

Pentru că Duhul Sfânt nu era încă în lume, până ce Iisus a fost ridicat întru slavă. Iar Domnul Însuşi a spus ucenicilor: dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi (Ioan XVI, 7). Darurile Duhului sunt „daruri ale împăcării”, pecetea unei mântuiri împlinite şi a întâlnirii finale a lumii cu Dumnezeu. Iar aceasta se desăvârșește doar prin Înălţare. „Şi s-au văzut minuni după minuni”, spune Sf. Ioan Gură de Aur, „zece zile înainte de aceasta, natura noastră s-a ridicat la tronul Împăratului, în timp ce astăzi, Duhul Sfânt a coborât asupra naturii noastre”. Bucuria Înălțării stă în făgăduința Duhului. „Bucurie făcând ucenicilor cu făgăduința Sfântului Duh”. Biruința lui Hristos se împlinește în noi prin puterea Duhului Sfânt.

„Acolo sus este trupul Lui, iar jos cu noi este Duhul Său. Şi astfel, avem Trupul Său, pe care l-a primit de la noi, amanet în ceruri, iar aici jos avem Duhul Său în noi. Cerurile au primit Trupul sfânt, iar pământul pe Duhul Sfânt. Hristos a venit şi a trimis Duhul. S-a înălțat și împreună cu el s-a ridicat şi trupul nostru” (Sf. Ioan Gură de Aur). Revelaţia Sfintei Treimi s-a desăvârșit. Acum Duhul Mângâietor Se revarsă peste întreaga făptură. „De aici vine prevederea celor viitoare, tâlcuirea tainelor, cunoașterea celor ascunse, harismele, viaţa cerească, conviețuirea cu îngerii, bucuria fără margini, rămânerea permanentă cu Dumnezeu, a fi după asemănarea lui Dumnezeu și, mai presus de toate, a fi făcut dumnezeu” (Sf. Vasile, Tratat despre Duhul Sfânt, IX, cf. trad. pr. Constantin Cornițescu, Teodor Bodogae, editura IBMBOR, 1988, p. 43). Începând cu Apostolii şi în comuniune cu ei - prin succesiune neîntreruptă - Harul se revarsă asupra tuturor credincioşilor. Prin reînnoirea şi glorificarea în Hristos Cel înălţat, natura umană a devenit receptivă la Duhul Sfânt. „El dă lumii forța de a se însufleți prin Trupul Său”, spunea Sf. Teofan Zăvorâtul. „El o ține cu totul în Sine Însuși şi în afara Sa o pătrunde de puterea Sa; şi tot astfel îi atrage pe îngeri la Sine cu spiritul omului, dându-le spaţiu de acţiune şi binecuvântându-i în acest fel”. Toate acestea se face prin Biserică, „trupul lui Hristos”, adică „plinătatea Lui” (Efeseni I, 23). „Biserica este împlinirea lui Hristos”, continuă Episcopul Teofan, „putem spune că în acelaşi fel în care copacul este împlinirea a seminţelor. Pentru că ceea ce se regăsește în seminţe în formă concentrată primeşte dezvoltarea în arbore”.

Însăşi existenţa Bisericii este rodul Înălţării. În Biserică, natura omului este ridicată pe culmi divine. Toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii (Efeseni I, 22) Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Uimitor! Privește din nou cum a ridicat El Biserica. Ca şi cum ar fi ridicat-o cu o mașinărie, a dus-o într-un loc înalt şi acolo a așezat-o pe tron; pentru că acolo unde e Capul, acolo e și Trupul. Nu este nici un spatiu de separare între cap şi trup, pentru că dacă ar fi separare, atunci nu ar mai fi nici trupul și nici capul”. Tot neamul omenesc trebuie să-L urmeze pe Hristos chiar în înălțarea Lui finală, „să-I ducă trena”. În Biserică, prin dobândirea Duhului în comuniunea Sfintelor Taine, înălţarea continuă şi va continua cu asupra de măsură. „Numai atunci Capul se va întregi, când Trupul se va desăvârși, când toate se vor suda şi uni”, a conchis Sfântul Ioan Gură de Aur.

Înălţarea Domnului este un semn și o garanție a Celei de-a doua Veniri.

Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer (Faptele Apostolilor I, 11).

Taina Providenţei lui Dumnezeu se va împlini odată cu Întoarcerea Domnului înviat. La plinirea vremii, puterea împărătească a lui Hristos se va revela şi răspândi asupra tuturor credincioşilor. Hristos trimite Împărăția Sa comunității credincioşilor. Şi Eu vă rânduiesc vouă împărăţie, precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea şi să şedeţi pe tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Luca XXII, 29-30). Cei care L-au urmat cu fidelitate vor sta pe tronuri cu El în Ziua Venirii Sale. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui (Apocalipsa III, 21). Mântuirea se va desăvârși în Slavă. „Închipuiţi-vă tronul, tronul împărătesc, imaginați-vă imensitatea privilegiului. Acest lucru, cel puțin dacă avem de făcut o alegere, ar putea fi în stare să ne sperie, da, chiar mai mult decât iadul” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Ar trebui să tremurăm mai mult la gândul slavei abundente făgăduite celor răscumpărați decât la gândul întunericului veşnic. „Gândește-te o clipă alături de Cine va sta creștetul tău”. Sau, mai degrabă, Cine este Creştetul. Într-adevăr, „minunată și înfricoșată este Înălţarea Ta dumnezeiască din munte, O Dătătorule de viaţă”. O înfricoșată și minuată înălțime este tronul Împăratului. În fața acestei înălţimi tot trupul tace, cu frică şi cutremur. „S-a coborât în adâncul smereniei şi l-a ridicat pe om pe culmile slavei”.

Ce trebuie deci să facem? „Dacă ești trupul lui Hristos, poartă Crucea, pentru că El a purtat-o” (Sf. Ioan Gură de Aur).

„Cu puterea Crucii Tale, Hristoase, să se pecetluiască gândurile mele, ca să cânte și să slăvească mântuitoarea Ta Înălţare”.

- traducere după traducerea în engleză -

Teofil Părăian: Dumnezeu nu-i nici sponsor, nici terorist

Antonie de Suroj: Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului
(Domenikos Theotokopoulos aka El Greco,
sec. XVI, Catedrala Adormirii, Ermoupolis).

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului - care combină două evenimente: moartea sa şi învierea sa cu trupul, în a treia zi - a fost realmente, vreme de secole, încă de la începutul existenţei Bisericii Ortodoxe Ruse, sărbătoarea ei, bucuria ei, gloria ei.

Maica Domnului n-a fost un instrument pasiv al Întrupării; fără Amin-ul ei, Întruparea ar fi fost la fel de imposibilă cum ar fi fost fără voia lui Dumnezeu. Ea este răspunsul întregii creaţii la dragostea lui Dumnezeu şi la dăruirea de sine a lui Dumnezeu, nu numai către omenire, ci către întregul cosmos pe care El l-a creat. Şi de aceea ne bucurăm, întrucât cuvântul său este cuvântul nostru. Cuvântul său a fost desăvârşit, aşa cum i-au fost încrederea, credinţa, devoţiunea. Al nostru e imperfect, şi înseşi vocile noastre răsună în cuvântul său slab, ezitant uneori, dar cu credinta şi, de asemeni, cu dragoste.

Ea este gloria întregii Creaţii; Maica lui Dumnezeu: ne-am fi aşteptat ca moartea să nu o poată atinge; dar, dacă moartea şi o moarte atât de crudă L-a putut atinge pe Fiul său divin, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui Mariei, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului - desigur, ea a trebuit să plătească datoria întregului pământ din pricina păcatului omului şi să moară şi ea. Dar, după tradiţia ortodoxă, moartea nu a putut s-o ţină captivă. Ea s-a dat fără rezerve, în chip desăvârşit, lui Dumnezeu, şi lui Dumnezeu, iar nu pământului i-a aparţinut. Şi a treia zi, când Apostolii au venit şi i-au redeschis mormântul, pentru ca unul dintre ei, care n-au fost prezent la înmormântarea ei, să-i poată aduce omagiul, mormântul a fost găsit gol: Ea înviase, pentru că legăturile morţii nu puteau s-o ţină şi stricăciunea nu putea atinge un trup ce a fost trup al Întrupării. Ce minunată bucurie să te gândeşti că acum, alături de Hristos Cel Înviat şi Înălţat, se aşează pe tronul ceresc cineva din rândul nostru, al oamenilor, o femeie din carne şi sânge, şi că în ea putem vedea slava care va fi, după cum credem, a noastră dacă suntem credincioşi lui Dumnezeu, astfel cum ea a fost.

Să ne bucurăm aşadar şi nu numai aici, în biserica noastră închinată de la începutul secolului al optsprezecelea Adormirii Maicii Domnului, ci în toată Biserica Rusă şi cu toţi cei care îi aparţin şi sunt împrăştiaţi pe faţă pământului, împreună cu Biserica mamă şi cu Născătoarea de Dumnezeu, slăvindu-L pe Dumnezeu cu toate cele dinlăuntrul nostru şi contemplând în ea icoana întregii Creaţii în adorare către Dumnezeul cel Viu. Amin.

- traducere din engleză -

Seraphim Rose: Schimbarea la Faţă

Schimbarea la Faţă
(Andrei Rublev, Catedrala Buneivestiri, Moscova, 1405)

Cu patruzeci de zile înainte să fi fost dat unei morţi umilitoare pentru păcatele noastre, Mântuitorul Şi-a arătat slava dumnezeirii Sale către trei dintre ucenici.

Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (Matei XVII, 1-2). Acesta e evenimentul la care S-a referit Domnul când a spus: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa (Matei XVI, 28). Prin acest mod, credinţa ucenicilor a fost întărită şi pregătită pentru încercarea apropiatelor Patimi şi morţii Domnului; iar ei au putut vedea în acelea nu pe un simplu om care suferă, ci suferinţa cu totul voluntară a Fiului lui Dumnezeu.

Ucenicii i-au văzut de asemeni şi pe Moise şi Ilie vorbind cu Domnul şi, prin urmare, au înţeles că El nu era însuşi Ilie sau vreunul dintre prooroci, cum credeau unii, ci cineva mult mai mare: Acel Care a chemat Legea şi Profeţii să-L mărturisească, deoarece El era împlinirea amândurora.

Cele trei paremii ale sărbătorii [n. tr: fragmentele Ieşirea XXIV, 12-18, Ieşirea XXXIII, 11-33, XXXIV, 4, 6, 8; III Regi XIX, 3, 9, 11-13, 15-16] se referă la epifania lui Dumnezeu către Moise şi Ilie pe muntele Sinai şi este într-adevăr potrivit ca cei mai mari văzători de Dumnezeu din Vechiul Testament să fie prezenţi la glorificarea Domnului în Noul Testament, văzând pentru prima dată umanitatea Lui, în condiţiile în care ucenicii I-au văzut pentru prima oară divinitatea.

Schimbarea la Faţă, numărată de Biserică printre cele douăsprezece sărbători împărăteşti, a ocupat un loc important în calendarul eclezial încă din veacul al patrulea, după cum atestă omiliile şi predicile unor Părinţi importanţi ca Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Efrem Syrul, Sfântul Chiril al Alexandriei; originile sale coboară către primele veacuri creştine. Tot în secolul al patrulea, Sfânta Elena a înălţat o biserică pe Muntele Tabor, pe locul tradiţional al Transfigurării, închinată sărbătorii. Deşi evenimentul prăznuit a avut loc în luna februarie, la patruzeci de zile înainte de răstignire, sărbătoarea a fost transferată la începutul lunii august, pentru că toată măreţia şi toată bucuria ei nu pot fi omeneşte celebrate în răstimpul durerii şi pocăinţei Postului Mare. A şasea zi a lunii august a fost aleasă pentru că e cu patruzeci de zile înainte de sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie, stil vechi), atunci când rememorăm din nou Patimile lui Hristos.

Teologia ortodoxă vede în Schimbarea la Faţă o preînchipuire a Învierii Domnului nostru şi a Celei de-a doua Veniri a Sa, şi mai mult decât atât - deoarece fiecare eveniment din calendarul bisericesc are o aplicare la viaţa spirituală individuală - o preînchipuire a stării transfigurate în care creştinii vor apărea la sfârşitul lumii şi, într-o anumită măsură, chiar înainte de sfârşit. În aşteptarea slavei viitoare care este celebrată în această sărbătoare, Biserica îşi mângâie copiii arătându-le cum, după temporarele tristeţi şi privaţiuni de care e plină viaţa aceasta pământească, va străluci măreţia veşnicei fericiri şi la ea chiar şi trupurile drepţilor vor lua parte.

Este un obicei ortodox pios să se aducă fructe spre binecuvântare la această sărbătoare; iar această ofrandă de mulţumire către Dumnezeu conţine şi ea un semn spiritual. La fel cum fructele dau în pârg şi se transformă sub acţiunea soarelui de vară, tot astfel şi omul este chemat la o transfigurare spirituală sub lumina Cuvântului lui Dumnezeu, prin intermediul Tainelor. Unii sfinţi (cum ar fi Sfântul Serafim de Sarov), sub acţiunea acestui har dătător de viaţă, au strălucit trupeşte în faţa oamenilor, încă în această viaţă, cu aceeaşi lumină necreată a slavei lui Dumnezeu; iar aici e un alt semn pentru noi, al înălţimii la care noi, în calitate de creştini, suntem chemaţi şi al stării care ne aşteaptă [şi pe care o vom atinge când] vom fi preschimbaţi în chipuri ale Celui ce S-a schimbat la Faţă pe muntele Tabor.

Textul după care am făcut traducerea: aici.
Citiţi pe aceeaşi temă:

•   interpretarea Sf. Maxim Mărturisitorul (din Ambigua, trad. Dumitru Stăniloae, IBMBOR, 1983, p. 125-127)
•   omilia Sfântului Grigore Palama

Alexander Schmemann: Înălţarea

Icoană rusească, sec. XVI, sursa: apasă aici.

Înălţarea... E un fior de bucurie în chiar cuvântul în sine, care lansează o provocare aşa-numitelor „legi a naturii“, legile perpetue care trag în jos, care îndeamnă în jos, legile gravitaţiei care înlănţuiesc, care constrâng, care te fac să cazi. Aici însă, totul este doar lejeritate, semeaţă şi infinită elevare către mereu mai sus. Înălţarea Domnului este sărbătorită la 40 de zile după Paşti, în joia celei de-a şasea săptămâni de după Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Miercuri, în ajun, celebrăm ceea ce în practica bisericii se numeşte Odovania sărbătorii Paştilor, de la care ne luăm la revedere.

De la început la sfârşit, slujba se face exact ca în noaptea de Paşti, cu vesela cântare „Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui...“, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa...“ Cântând aceste versete, preotul ţine lumânarea pascală şi binecuvintează biserica întreagă, în timp ce se cântă cu voioşie în glas „Hristos a înviat!“ Părăsim Paştile, „luăm odovania“ până la anul viitor.

Logic ar fi să simţim tristeţe. Dar în locul tristeţii, primim o nouă bucurie: bucuria de a contempla şi serba Înălţarea. Pericopa evanghelică referitoare la acest eveniment spune că, după ce Domnul a dat ultimele Sale îndrumări către ucenici, i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. (Luca 24, 50-52). „Cu bucurie mare...“ Care este sursa aceastei mari bucurii care persistă până în zilele noastre şi care izbucneşte cu o strălucire atât de remarcabilă de sărbătoarea Înălţării?

Căci se pare că Hristos a plecat şi Şi-a lăsat ucenicii singuri; a fost ziua unei despărţiri. Şi în faţa lor s-a deschis calea lungă, lungă, a predicii, a prigoanei, a suferinţei, a ispitei, de care e plină până la refuz istoria creştinismului şi a Bisericii. Aparent, bucuriei i-a expirat termenul, bucuriei companiei zilnice şi omeneşti cu Hristos. Răspunsul la această chestiune ni-l dă Sf. Ioan Gură de Aur, predicatorul creştin care a trăit acum aproximativ şaisprezece secole. Vorbind despre rai, el a exclamat: „Ce nevoie o să am de cer, când însumi o să devin cer...“ Răspunsul vine asemeni şi de la strămoşii noştri, care au numit Biserica „rai pe pământ“. Punctul esenţial în cele două răspunsuri este acesta: cerul este numele vocaţiei noastre autentice ca fiinţe umane, cerul este adevărul final cu privire la pământ. Cerul nu este nicidecum în adâncimile spaţiului, dincolo de planete, sau în vreo galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce Hristos ne dăruieşte, ce-am pierdut prin păcat şi prin mândrie, prin materialism, prin ceea ce este numai trup, ca ştiinţe şi ideologii, cerul este ceea ce acum e deschis, oferit, restituit de către Hristos. Cerul este împărăţia vieţii de veci, Împărăţia adevărului, bunătăţii şi frumuseţii. Cerul este transformarea spirituală totală a vieţii umane; Cerul e Împărăţia lui Dumnezeu, biruinţa asupra morţii, victoria dragostei şi a grijii pentru celălalt; Cerul este realizarea acelei ultime dorinţe, despre care s-a spus: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Tot ce ni s-a dezvăluit, tot ce ni s-a dat de către Hristos. Aşa încât cerul impregnează întreaga noastră viaţă, aici şi acum, iar pământul însuşi devine o reflecţie, o oglindă care reflectă imaginea cereştii frumuseţi. Cine a coborât din cer pe pământ, ca să ne înapoieze cerul? Dumnezeu. Cine S-a înălţat de pe pământ la cer? Omul Iisus.

Sfântul Atanasie cel Mare a spus că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu. Dumnezeu a venit pe pământ ca noi să putem urca la cer. Acest lucru îl sărbătorim de Înălţare! Aici este sursa irizantei şi inexprimabilei bucurii. Dacă Hristos este în cer şi dacă noi credem în El şi Îl iubim, atunci suntem şi acolo cu El, la ospăţul Împărăţiei Lui. Dacă firea omenească are posibilitatea să se înalţe prin El fără să cadă, atunci şi noi, prin El, avem acces la înălţare şi suntem chemaţi către El. Şi în El, scopul, sensul şi bucuria ultimă a vieţii ne sunt revelate. Totul, absolut totul în jurul nostru, ne trage în jos. Dar mă uit la trupul dumnezeiesc ridicat la cer, la Hristos Cel înălţat „în glas de trâmbiţă“, şi-mi spun mie şi lumii îi spun: acolo e adevărul despre lume şi omenire, aici e viaţa la care Dumnezeu ne-a chemat din veşnicie.

- traducere şi adaptare radugo, după textul în franceză -

Alexander Schmemann: Învierea ca fruct al credinţei

Icoana Învierii (Chora, Constantinopol, sec. XV).

Credinţa mea în Hristos nu-şi are originea în ocazia de a lua parte la sărbătoarea pascală, pe care am avut-o încă din fragedă pruncie, ci, mai degrabă, Paştile a fost posibil, şi acea noapte unică, plină de lumină şi bucurie şi de strigătele de triumf Hristos a înviat! Adevărat a înviat!, pentru că însăşi credinţa mea s-a născut din experienţa lui Hristos Celui viu. Cum şi când s-a născut? Nu ştiu, nu-mi amintesc. Ştiu doar că de fiecare dată când am deschis Evanghelia şi am citit despre Hristos, am citit cuvintele Lui, I-am citit învăţăturile, am repetat conştient, cu toată inima şi toată fiinţa, ceea ce S-a spus de către cei trimişi să-L aresteze pe Hristos şi care s-au întors la farisei fără El: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acesta (Ioan VII, 46). De aceea, ceea ce ştiu mai întâi de toate este că învăţătura lui Hristos este vie şi că nimic de pe pământ se poate compara cu ea. Iar această învăţătură este despre El, despre viaţa veşnică, despre biruinţa asupra morţii, despre o dragoste care cucereşte şi care învinge moartea. Ştiu de asemeni că, într-o viaţă în care toate par atât de dificile şi obositoare, singura constantă care nu se schimbă niciodată şi niciodată nu dispare este acea conştientizare lăuntrică a faptului că Hristos este cu mine. Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi (Ioan XIV, 18). Iar El vine şi-Şi face simţită prezenţa prin rugăciune, printr-un fior al sufletului, printr-o bucurie neînţeleasă, dar foarte vie, prin misterioasa, dar, iarăşi, pe deplin adevărata Lui prezenţă în biserică, în timpul slujbelor şi în Sfintele Taine. Această experienţă vie creşte mereu, această cunoaştere, această tot mai evidentă conştientizare a faptului că Hristos este aici şi că s-a împlinit cuvântul Său: pe cel ce mă iubeşte, îl voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan XIV, 21). Şi fie că sunt între oameni sau singur, certitudinea prezenţei Sale, puterea cuvântului Său, bucuria credinţei în El rămâne cu mine. E singurul răspuns şi singura dovadă.

Ce căutaţi pe Cel viu printre morţi? Ce plângeţi pe Cel nestricăcios, ca şi cum ar fi în stricăciune?* Creştinismul în întregime este deci experienţa credinţei repetată iar şi iar, ca şi când ar fi pentru prima dată, credinţă întrupată în ritualuri, cuvinte, muzică şi culori. Pentru necredincios, poate părea, într-adevăr, ca un miraj; el aude doar cuvinte, vede doar ceremonii de neînţeles şi le pricepe numai pe dinafară. Dar, pentru credincioşi, toate acestea iradiază din interior şi nu ca dovadă a credinţei, ci ca rezultat al ei, ca viaţă a ei în lume, în suflet, în istorie. De aceea, întunericul şi tristeţea Vinerii celei Mari sunt pentru noi ceva real, viu, contemporan; plângem la picioarele crucii şi trăim tot ce s-a petrecut în acel triumf al răului, trădării, laşităţii şi înşelăciunii; iar în Sâmbăta Sfântă, contemplăm Mormântul de viaţă purtător cu emoţie şi speranţă. Şi astfel, în fiecare an, celebrăm Paştile, Învierea. Fiindcă Paştile nu înseamnă rememorarea unui eveniment din trecut. Este întâlnirea adevărată şi fericită şi veselă cu Acela pe Care inimile noastre Îl cunoşteau de multă vreme şi Îl regăsesc ca viaţă şi lumină a toată lumina. Noaptea Paştilor mărturiseşte că Hristos este viu şi e cu noi şi că înşine suntem vii împreună cu el. Întreaga sărbătoare este o invitaţie la a privi lumea şi viaţa şi a contempla zorii zilei mistice a Împărăţiei luminii. Astăzi primăvara miresmează, cântă Biserica, şi făptura cea nouă dănţuieşte...** bucurându-se întru credinţă, dragoste şi nădejde.

Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.

* Stihirile Paştilor; textul întreg: Mironosiţele femei, foarte de dimineaţă, stând înaintea mormântului Dătătorului de viaţă, aflat-au înger pe piatră şezând; şi acela, grăind către dânsele, aşa zicea: Ce căutaţi pe Cel viu printre morţi? Ce plângeţi pe Cel nestricăcios, ca şi cum ar fi în stricăciune? Mergând, vestiţi ucenicilor Lui.

** Luminândă la Duminica Tomii; textul întreg: Astăzi primăvara miresmează şi făptura cea nouă dănţuieşte; astăzi se ridică încuietorile uşilor şi ale necredinţei, pentru prietenul Toma, care strigă: Domnul şi Dumnezeul meu.

- traducere & adaptare radugo, textul în engleză: aici, textul original (în rusă): dincoace -

Antonie de Suroj: Epifania

← Крещение (Andrei Rubliov - oare?, c. 1410).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ziua de Bobotează este ziua în care întregul cosmos este reînnoit şi devine participant la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, este ziua în care Hristos începe drumul Golgotei.
El a venit la Ioan Botezătorul, la Iordan, dar nu spre a Se curăţi, întrucât era fără păcat, atât ca Dumnezeu şi cât şi în omenitatea purificată de-a lungul istoriei lui Israel de către acei strămoşi care şi-au dăruit vieţile lui Dumnezeu şi a căror sfinţenie a culminat cu atotcurăţia Maicii Domnului, atât de pură şi de neîntinată încât a putut fi adusă în Sfânta Sfintelor, unde nici marele preot nu îndrăznea să pătrundă decât o dată pe an şi doar atunci după o sfinţire specială.
Hristos nu are nevoie să fie curăţit. Dar aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului. Este o zi în care ne minunăm de dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Dar, ca în orice altă ocazie, omul trebuia să participe în chip desăvârşit la mântuirea pe care I-a dăruit-o Dumnezeu. Şi de aceea Hristos vine şi devine părtaş la mortalitatea noastră, pentru a ne mântui. Punctul culminant va fi pe Golgota, atunci când El va spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Acesta va fi momentul în care El, Dumnezeu Cel Înomenit, va pierde comuniunea cu Tatăl prin participare la destinul umanităţii. Este actul ultim al iubirii divine.
E, prin urmare, momentul să ne mirăm şi să ne minunăm şi să slăvim această dragoste a lui Dumnezeu şi să învăţăm de la El, pentru că El a spus în Evanghelie: v-am dat vouă pildă, urmaţi-o (cf. Ioan XIII, 15). Suntem chemaţi, în limitele păcătoşeniei şi omenităţii noastre, să purtăm fiecare greutăţile celuilalt, în viaţă şi în moarte. Să învăţăm din asta. Ni se pare atât de dificil să purtăm chiar greutăţile celor pe care îi iubim şi, practic, imposibil să le luăm pe umăr pe ale celor pe care nu-i iubim, cu sensibilitate firească şi directă. Să învăţăm asta, pentru că altfel vom trece peste cea dintâi lecţie pe care ne-o dă Hristos, la intrarea în ministeriul Său. Amin.

- traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză -

Antonie de Suroj: Taina Sfintei Treimi

Ospitalitatea lui Avraam (mozaic, Italia, sec. VI).

Sfântul Grigore de Nazianz a spus că, dacă am pune laolaltă toate cele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit despre El Însuşi în Sfintele Scripturi, toate cele pe care bărbaţii şi femeile dumnezeieşti le-au cunoscut prin experienţă despre El, dacă am încerca să facem din aceasta o imagine concludentă, completă, compactă, ne-am afla nu în faţa lui Dumnezeu, ci a unui idol, pentru că Dumnezeu rămâne dincolo de cele cognoscibile care se descoperă, taină necunoscută care poate fi împărtăşită; şi, de asemeni, în fiinţa Lui ultimă, necunoscut creaturilor Sale altfel decât prin manifestările Sale, prin ceea ce făptuieşte şi prin modul în care El ajunge la noi.
Este un lucru foarte important, deoarece, dacă am avea de oferit o imagine despre cum putem concepe principiile învăţăturii ortodoxe, ale teologiei Bisericii Ortodoxe, ar trebui să o comparăm cu vederea cerului, noaptea, când cerul este clar şi când în ciuda întunecimii negre a tăriei vedem stelele scânteindu-ne înaintea ochilor cu strălucirea lor. Dacă am putea aduna toate aceste stele într-o masă de foc, am avea totalitatea luminii cerului, dar nu vom rămâne cu cerul, şi n-ar mai fi într-adevăr vreo constelaţie care să ne permită să ne găsim calea pe pământ. Şi pentru că între toate stelele, toate constelaţiile, există spaţii vaste care par să fie goale, noi putem distinge formele constelaţiilor, le putem numi, le putem cunoaşte - şi încă foarte intim - şi putem găsi calea noastră, graţie strălucirii lor şi poziţiei lor.
Şi acest lucru se aplică pentru fiecare afirmaţie a credinţei, pentru tot ceea ce putem spune despre Dumnezeu, despre Hristos, despre lucrurile dumnezeieşti, ba încă şi despre lumea creată. Există un punct dincolo de care nu putem înţelege sau şti esenţa ultimă a vreunui lucru din cele create, fie a noastră înşine sau a altcuiva sau a materiei din care suntem făcuţi şi care ne înconjoară.
Astfel că, atunci când vorbim despre tainele ultime final, cum e Sfânta Treime, trebuie să fim conştienţi de faptul că putem avea o frântură, putem percepe ceva, dar în final ne vom confrunta cu tainele plini de uimire, de adorare şi închinare în tăcere adâncă, ascultând cu toată fiinţa noastră, inima noastră şi mintea noastră şi voinţa noastră şi mădularele noastre, spre a auzi şi a percepe.
Întorcându-ne mai precis la învăţătura Sfintei Treimi, trebuie, de asemeni, să înţelegem că, oricât de mare ar fi misterul, el este totuşi dincolo de imaginatia noastra - nu am fi putut inventa un Dumnezeu precum Acela pe care îl venerăm în credinţa creştină; este tot ceea ce suntem în stare să pricepem. În afară de aceasta, nu e decât un adânc nesfârşit, infinit pe care Grigore de Nyssa îl numea întunericul divin. Nu că există întuneric în Dumnezeu - Evanghelia ne învaţă că în El nu e întuneric - dar misterul este atât de adânc, pentru că lumina (în cuvintele Sfântului Grigore) este atât de orbitoare că atunci când ne uităm la ea nu vedem nimic.
<…> Dar Dumnezeu nu S-a revelat pe Sine Însuşi şi n-a descoperit nimic despre el şi despre lumea creată doar pentru a ne satisface curiozitatea. Dacă Dumnezeu ne descoperă ceva, o face cu scopul de a ne învăţa câte ceva despre fiecare dintre noi înşine şi despre noi ca organism, umanitatea. Şi într-adevăr, Feodorov, scriitor rus, care a trăit, a murit şi a scris cele mai ciudate scrieri ale sale în secolul al XIX-lea, spunea că Sfânta Treime este singurul prototip al societăţii umane perfecte. Şi în acest punct, el se întâlneşte cu ceea ce Sfântul Grigore de Nazianz a spus cu secole înaintea sa, că, pentru că Dumnezeu este iubire, El este Unul în trei, şi pentru că Dumnezeu este Unul în Trei că El este iubire adevărată şi desăvârşită, neînfrântă şi biruitoare...

traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză.

Serghei Bulgakov: Înălţarea Domnului

Icoană rusească (sec. XV).

Sărbătoarea Înălţării Domnului are un înţeles măreţ, deoarece arată împlinirea în noi a planului divin al mântuirii omului şi umanităţii şi al celei mai înalte glorificări a firii omeneşti, care, în Persoana lui Iisus Hristos, se ridică mai presus de duhurile purtătoare de lumină şi care stau în preajma tronului slavei dumnezeieşti. Iar aceasta ne asigură pe toţi că, de acum încolo, celor născuţi pe pământ se deschide intrarea în ceruri, unde Iisus a plecat ca un Înaintemergător în folosul nostru (Evrei VI, 20), călătoria lui la cer devenind o cale pentru toţi ucenicii Lui autentici. Împreună cu aceasta, „sărbătoarea de acum”, spune Fericitul Augustin, „ne descoperă în Iisus Hristos, misterul omului şi al lui Dumnezeu”, mărturisind nedespărţita şi neîmpărţita unire a divinităţii şi umanităţii în persoana lui Iisus Hristos, „Care Se înalţă în ambele firi”. În sfintele slujbe ale acestei sărbători, sunt descrise gândurile triste pe care Apostolii le-au avut iniţial, că vor rămâne orfani, preschimbate însă mai apoi într-un înalt sentiment de bucurie. Fiindcă, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Astăzi oamenii au devenit precum îngerii, cei trupeşti s-au unit cu cele netrupeşti şi din această legătură s-a zămislit o mare unire. Domnul tuturor, înălţat fiind la ceruri, a împăcat neamul omenesc cu Tatăl. Noi, care eram aflaţi nevrednici pe pământ, ne suim astăzi la ceruri cu propria noastră fire. Iar firea de care heruvimul păzea raiul şade astăzi ea însăşi pe tron de heruvimi.” De aceea însăşi Sfânta Biserică, în imnele acestei zile, chemând credincioşii să cânte cântare de biruinţă către Domnul, Cel ce S-a înălţat şi ne-a făcut să stăm împreună cu El de-a dreapta Tatălui, exclamă: „Pământul se veseleşte şi cerul se bucură astăzi de Înălţarea Ziditorului a toată făptura”; „Toată lumea cea văzută şi cea nevăzută prăznuieşte; îngerii se veselesc şi oamenii înalţă neîncetat doxologii”. Chemându-i pe copiii săi la bucuria Înălţării Domnului, Sfânta Biserică, urmând cuvintelor rostite de îngeri către Apostoli după Înălţarea Domnului (Fapte I, 11), în imnele zilei, ne reaminteşte în acelaşi timp şi despre Cea de a doua venire, îmbărbătându-ne prin această biruinţă să ridicăm „ochii şi gândurile noastre spre cele de sus”, spre a ne îndrepta atenţia „împreună cu simţirile noastre pieritoare către porţile cereşti” şi spre a-L ruga pe Domnul să „mântuiască sufletele noastre şi să ne dea iertare de greşeli”. În acord cu aceasta Sfântul Grigore Dialogul ne învaţă, în omilia sa la ziua Înălţării: „Să ne grăbim, iubiţilor, cu toată inima noastră, să-L urmăm pe Cel ce S-a înălţat. Să lepădăm toată grija de cele pământeşti. Având parte de moştenire împreună cu El în sălaşurile cereşti, să nu căutăm binecuvântare pe pământ. Să avem grijă şi să ne gândim cum El, deşi înălţat acum cu pace la cer, va să se arate la vremea potrivită cu frică şi cutremur şi cu asprime ne va cere tuturor ceea ce ne învaţă acum cu blândeţe. Nimeni să nu piardă vremea dată spre pocăinţă. Nimeni să nu devină nepăsător că mai e timp. Mântuitorul la înfricoşatul scaun de judecată va cere de la noi o socoteală mai strictă decât răbdarea pe care a avut-o cu noi acum. Fraţilor, să nu uitaţi niciodată acest lucru. Dacă duhurile voastre în mijlocul mării vieţii de acum vor fi stârnite de furtuna năpraznică, ele vor ajunge curând la un liman liniştit în patria cerească; vor fi curând în lumina slavei celei neapropiate. Acum, Domnul se înalţă la cer pentru tine. Să reflectăm mai des şi mai cu luare-aminte la ceea ce credinţa noastră ne învaţă. Dacă nu am devenit mai puternici în faptele credinţei şi pietăţii, dacă puterile noastre fizice sunt încă slabe, atunci, cel puţin, să-L urmăm pe Mântuitorul nostru în pregătirea şi în dragostea noastră pentru El”. „Şi dacă trăim cucernic”, cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, „şi dacă rămânem nestrămutaţi în credinţă, înmulţind mereu cu sârguinţă acest bun, şi dacă suntem lipsiţi de toată îndrăzneala şi vedem numai păcatele noastre, atunci ne vom îndrepta spre a dobândi aceeaşi îndrăzneală, şi spre a ne întâlni cu slava cuvenită, cu toţii într-un gând, cu Împăratul Îngerilor şi a ne împărtăşi de această bucurie binecuvântată a Domnului nostru Iisus Hristos”.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză

Christos Yannaras: Theotokos

Buna Vestire (Ohrid, Macedonia, sec. XIV).

Biserica recunoaşte în persoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) pe acea făptură care - singura în toată creaţia lui Dumnezeu, materială şi spirituală - a ajuns să împlinească scopul pentru care există întreaga Creaţie, cea mai deplină unire cu Dumnezeu, cea mai desăvârşită realizare a posibilităţilor vieţii. Consimţământul ei la Întruparea Fiului n-a fost doar armonizarea voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu, ci un eveniment existenţial unic, al co-inerenţei vieţii celor create şi celor necreate: Stăpâna noastră a fost socotită vrednică să împărtăşească de energia ei firească (energia voinţei, dar şi a maternităţii) lucrarea comună a Divinităţii, adică viaţa cea mai intimă a lui Dumnezeu. Viaţa ei fizică, sângele ei, funcţionarea biologică a trupului ei, s-a identificat cu viaţa dăruită efectiv Ipostasului întrupat al lui Dumnezeu Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul a trăit ipostatic ca parte a trupului ei; Dumnezeu a trăit înlăuntrul pântecelui ei cu trupul şi sângele ei; propria ei energie creată s-a identificat cu energia vieţii Celui Necreat.
Theotokos nu „împrumută“ doar funcţiunile ei biologice către Dumnezeu Cuvântul, pentru că o mamă nu-şi „împrumută“ trupul către copil, ci Îi clădeşte existenţa cu trupul ei şi cu sângele ei, aşa cum îi formează sufletul copilului hrănindu-l, vorbindu-i, îngrijindu-se de el, dăruindu-i afecţiune. Biserica insistă asupra faptului că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu şi-a asumat doar un trup prin Înomenirea Sa, ci un „trup animat de un suflet raţional şi spiritual“ (Sfîntul Ioan Damaschinul, Dogmatica III, 46), aşa cum este şi carnea oricărui fetus uman. Hristos Şi-a asumat natura omenească în întregimea energiilor trupeşti şi sufleteşti care vin să o compună şi să o exprime. Iar simbolul Născătoarei de Dumnezeu nu se opreşte la constituirea trupului lui Hristos, ci se extinde chiar la ceea ce numim formarea sufletului Său, a psihologiei Lui omeneşti, de vreme ce mama este izvorul şi fundamentul articulării primelor experienţe mentale, primelor sensibilităţi, primelor cuvinte, fundamentul intrării progresive a copilului în lumea numelor şi a simbolurilor, lumea oamenilor.
Fiind Maica lui Dumnezeu, Fecioara Maria a identificat astfel, în existenţa sa, viaţa celor create cu a celor necreate; a unit în propria ei viaţă Creaţia şi Creatorul ei. Iar astfel, fiecare făptură, întreaga creaţie a lui Dumnezeu, află în persoana ei poarta „vieţii celei adevărate“, intrarea în plinătatea posibilităţilor existenţiale. „De tine se bucură toată făptura... soborul îngeresc si neamul omenesc“. În limbajul poeziei Bisericii, fiecare imagine care include natura este atribuită Stăpânei noastre, pentru a înfăţişa exact întreaga reînnoire a celor create care se împlinesc în persoana ei. Ea este „cer“ şi „pământ roditor“ şi „munte netăiat“ şi „piatra care ai adăpat pe cei însetaţi de viaţă“ şi „pântece înflorit“ şi „brazdă care ai crescut înmulţirea milelor“. Iar inimitabila „semantică“ a iconografiei ortodoxe traduce, atât în tuşă, cât şi în culoare, ceea ce afirmă figurat aceste imagini. Ea reprezintă pe Născătoarea de Dumnezeu şi tronul Dumnezeirii, fie ţinând un copil sau rugându-se, sau sărutându-L cu drag pe Prunc sau „aşezată“, la Naşterea lui Hristos sau la adormirea sa. Ea e noua Evă care recapitulează natura, nu în acea autonomie contrară naturii şi în moarte, ci în participarea ei la Divinitatea care transcede natura şi la realizarea vieţii de veci. Pentru că voia sa proprie restaurează „sfârşitul“ existenţial şi scopul creaţiei în general, ea dă sens şi dă speranţă „aşteptării nerăbdătoare a făpturii“ (cf. Romani VIII, 19). Când credincioşii caută mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu pentru mântuirea lor, ei nu caută vreun soi de mediere juridică, ci ca voinţa lor nelucrătoare să fie conţinută în voinţa ei dătătoare de viaţă, voinţa ei care afirmă dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu întrupat.

traducere şi adaptare: radugo, după traducerea în engleză.

Ioannis Zizioulas: Comuniune şi alteritate

Epifania de la Stejarul Mamvri (icoană rusească, c. 1500).

Comuniune şi alteritate - cum se pot împăca aceastea două? Nu se exclud oare reciproc, nu sunt incompatibile una cu cealaltă? N-o fi adevărat că prin definiţie celălalt este duşmanul meu şi „păcatul meu originar“, ca să ne amintim cuvintele lui Jean-Paul Sartre?
Cultura noastră occidentală pare să subscrie la această viziune în multe feluri. Individualismul e prezent chiar la fundamentele acestei culturi. Încă din secolul V după Hristos, când Boethius identifica persoana cu individul („Persoana este o substanţă individuală de natură raţională“), iar Sfântul Augustin accentua importanţa conştiinţei de sine în înţelegerea conceptului de persoană, gândirea apuseană n-a încetat să se clădească pe sine şi să-şi clădească propria cultură pe aceste baze. Fericirea individului a devenit chiar parte a Constituţiei americane.
Toate acestea arată că, în cultura noastră, protecţia de celălalt este o necesitate fundamentală. Ne simţim din ce în ce mai ameninţaţi de prezenţa celuilalt. Suntem forţaţi şi chiar încurajaţi să-l considerăm pe celălalt drept inamicul nostru înainte să putem să-l sau s-o tratăm ca pe un prieten. Comuniunea cu celălalt nu e spontană; e construită pe trucuri care să ne protejeze implicit în prezenţa celuilalt. Îl primim pe celălalt doar în măsura în care el nu ne ameninţă intimitatea sau doar în măsura în care el foloseşte fericirii noastre individuale.
Fără îndoială, aceasta este o consecinţă directă a ceea ce în limbajul teologic se numeşte Căderea Omului. Este o patologie construită pe rădăcinile adânci ale existenţei, moştenită prin naştere, şi numită frica de celălalt. Este un rezultat al respingerii Celuilalt prin excelenţă, adică a Creatorului nostru, de către primul om, Adam, şi, înaintea sa, de către puterile demonice care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.
Esenţa păcatului este frica de Celălalt, care e o parte a respingerii lui Dumnezeu. Din moment ce afirmarea de „sine“ se realizează prin respingerea şi nu prin acceptarea Celuilalt - aşa cum a ales Adam, în libertatea lui, să procedeze - e firesc şi inevitabil pentru celălalt să devină inamic şi ameninţare. Împăcarea cu Dumnezeu este o pre-condiţie necesară a împăcării cu „ceilalţi“.
Faptul că frica de celălalt este patologic înrădăcinată în existenţa noastră se arată nu doar în frica de ceilalţi, ci în frica de orice alteritate. Este un subiect delicat care cere multă atenţie, care arată cât de adâncă şi de răspândită e frica de ceilalţi: nu numai că ne temem de anumite persoane, ci, chiar dacă le acceptăm, acest lucru se întâmplă doar în măsura în care ele ne seamănă întrucâtva. Alteritatea radicală e anatema. Diferenţa în sine e un pericol. Că acest lucru este universal şi patologic reiese din faptul că fie şi când diferenţa nu constituie o ameninţare reală pentru noi, o respingem pentru că ne displace. Observăm iarăşi şi iarăşi că frica de celălalt nu e altceva decât frica de diferenţă. Dorim cu toţii să proiectăm în ceilalţi modelul pe care îl reprezentăm noi înşine.
Dacă frica de celălalt se arată ca frică de alteritate, ajungem să identificăm diferenţa cu diviziunea. Aceasta complică şi întunecă gândirea şi comportamentul omului într-un grad alarmant, cu consecinţe serioase. Împărţim vieţile noastre şi fiinţele umane conform diferenţelor. Organizăm state, cluburi, frăţii şi chiar Biserici pe baza diferenţelor. Când diferenţa devine diviziune, comuniunea nu e decât un aranjament pentru coexistenţa paşnică. Ea ţine atât cât ţin interesele reciproce şi poate fi oricând preschimbată în confruntare şi conflict dacă interesele încetează să coincidă. Societăţile noastre şi situaţia de astăzi a lumii noastre dă o amplă mărturie asupra acestui lucru.
Dacă această confuzie dintre diferenţă şi divizare ar fi numai o problemă morală, etica ar ajunge să o rezolve. Sfântul Maxim Mărturisitorul recunoaşte în ea dimensiuni cosmice. Întregul cosmos e divizat din cauza diferenţelor şi are părţi diferite pe baza diferenţelor. Asta face ca problema comuniunii şi alterităţii să fie o chestiune legată organic de problema morţii, care există întrucât comuniunea şi alteritatea nu pot coincide în Creaţie. Fiinţele diferite devin fiinţe distincte: pentru că diferenţa devine diviziune, distincţia devine distanţă.
Sfântul Maxim face uz de aceşti termeni pentru a exprima o situaţie universală şi cosmică. Diaphora (diferenţa) trebuie să se păstreze, pentru că e bună; însă diaresis (diviziunea), o pervertire a diferenţei, este rea. Acelaşi lucru se întâmplă cu distanţa care sfârşeşte în descompunere, iar apoi moarte.
Aceasta se datorează, aşa cum observa Sfântul Grigorie de Nyssa, distanţei în spaţiu şi în timp, prin care se distinge creaţia ex nihilo. Mortalitatea se leagă de creaţia din nimic; la ea duce respingerea Celuilalt - a lui Dumnezeu - şi a celorlalţi în toate sensurile cuvântului. Transformând diferenţa în diviziune prin respingerea celuilalt murim. Iadul, moartea veşnică, nu e altceva decât izolare de celălalt.
Nu putem rezolva această problemă cu etica. Avem nevoie de o nouă naştere. Şi aceasta ne conduce spre ecleziologie.

Comuniunea eclezială
Deoarece Biserica este o comunitate ce vieţuieşte în istorie şi de aceea în starea căzută a existenţei, toate observaţiile noastre privind dificultatea reconcilierii comuniunii cu alteritatea în cultura noastră se aplică şi în viaţa Bisericii. Biserica e alcătuită din păcătoşi şi împărtăşeşte din plin dimensiunea ontologică şi cosmică a păcatului, adică moartea, ruperea comuniunii şi finala diastasis (separare şi descompunere) a făpturii. Şi insistăm totuşi că Biserica e în esenţă sfântă şi fără păcat. Aici ortodocşii diferă de alţi creştini, în special din familia protestantă.
Esenţa existenţei creştine în Biserică este metanoia - pocăinţa. Fiind respins sau primit cu teamă de noi, celălalt ne schimbă sau ne provoacă la pocăinţă. Însăşi existenţa durerii şi morţii în lumea materială, necauzată de cineva anume dintre noi, ne poate duce către metanoia, pentru că toţi ne împărtăşim de căderea lui Adam şi toţi trebuie să suferim din pricină că făptura nu ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi nu doboară moartea. Sfinţenia în Biserică trece prin sinceră şi adâncă metanoia. Toţi sfinţii plâng din cauză că se simt cumva responsabili personal de căderea lui Adam şi de consecinţele pe care le-a avut pentru făptura nevinovată.
A doua implicaţie a poziţiei ortodoxe în privinţa sfinţeniei Bisericii este că pocăinţa poate fi adevărată şi autentică numai întrucât Biserica şi membrii ei sunt conştienţi de natura adevărată a Bisericii. Ne trebuie un model prin care să ne putem măsura existenţa; cu cât e mai măreţ modelul, cu atât mai adâncă e pocăinţa. De aceea avem nevoie o ecleziologie maximalistă şi o antropologie - chiar o cosmologie - maximalistă, care să rezulte de aici. Ecleziologia ortodoxă, accentuând sfinţenia Bisericii, nu conduce şi nu trebuie să conducă la triumfalism, ci la un simţământ adânc de compasiune şi la adâncă metanoia.
Ce este modelul? De unde putem primi călăuzirea şi luminarea pentru a ne trăi comuniunea cu celălalt în Biserică?

Credinţa în Dumnezeu cel trinitar
Nu există alt model pentru relaţia curată între comuniune şi alteritate, nici pentru Biserică, nici pentru făptura umană, decât Dumnezeu cel trinitar. Dacă Biserica vrea să rămână credincioasă sieşi, ea trebuie să caute să reflecte comuniunea şi alteritatea existente în Treimea de o fiinţă. Acelaşi lucru e valabil cu fiinţa umană ca imagine a lui Dumnezeu.
Ce putem învăţa despre comuniune şi alteritate prin studiul Treimii? Mai întâi, că alteritatea este constitutivă unităţii. Dumnezeu nu e mai întâi Unul şi apoi Trei, ci, în acelaşi timp, Unul şi Trei.
Unicitatea sau unitatea lui Dumnezeu nu este asigurată de unitatea substanţei, aşa cum au arătat Sfântul Augustin şi alţi teologi apuseni, ci de monarhia Tatălui. Ea este exprimată şi prin nedespărţita koinonia (comuniune) dintre Cele Trei Persoane, care înseamnă că alteritatea nu e o piedică a unităţii, ci un sine qua non al ei.
Studiul Treimii arată că alteritatea este absolută. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt absolut diferiţi, nici Unul dintre Ei nefiind subiect de confuzie cu Ceilalţi Doi.
Alteritatea nu e morală sau psihologică, ci ontologică. Nu putem spune ce este Fiecare Persoană; doar cine este Ea. Fiecare Persoană a Sfintei Treimi e diferită nu în felul diferenţelor calitative, ci în felul simplei afirmări de a fi Cel ce este. Vedem că alteritatea este de neconceput în afara relaţionării. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt nume ce indică relaţionarea. Nici o persoană nu poate fi diferită fără să fie în relaţie. Comuniunea nu ameninţă alteritatea; o generează.

Credinţa în Hristos
Nu putem fi după „chipul lui Dumnezeu“ fără să fim încorporaţi în icoana originală şi singura autentică a Tatălui, şi anume Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Aceasta arată cum comuniunea cu celălalt cere experienţa Crucii. Fără să sacrificăm propria voinţă şi să o supunem voinţei celuilalt, repetând în noi înşine ceea ce a făcut Domnul nostru în Grădina Ghetsimani acceptând voia Tatălui, nu putem reflecta cu acurateţe, în istorie, comuniunea şi alteritatea pe care le vedem la Treimea cea Una. Din momentul în care Dumnezeu S-a mişcat spre a-l întâlni pe celălalt - Creaţia Sa -, deşertându-Se pe Sine şi supunându-Şi Fiul la kenosis, deşertarea de sine a Întrupării, modul de viaţă „kenotic“ a devenit singurul potrivit pentru creştin, în comuniunea cu celălalt, fie că e vorba de Dumnezeu sau de aproapele.
Această înţelegere kenotică a comuniunii cu celălalt nu e determinată în vreun fel de calităţile pe care el sau ea le-ar avea sau nu. Aceeptând comuniunea cu păcătoşii, Hristos a aplicat modelul trinitar. Celălalt nu este sau nu trebuie să fie identificat prin calităţile sale, ci prin simplul fapt că el sau ea este, şi că este el însuşi sau ea însăşi. Nu putem discrimina între cei vrednici să fie acceptaţi şi cei nevrednici. Asta ne cere modelul hristologic de comuniune cu celălalt.

Credinţa în Duhul Sfânt
Duhul Sfânt, printre altele, e asociat cu koinonia (II Cor XIII, 13) şi cu venirea ultimelor zile ale istoriei (Fapte II, 17-18), adică eshatologia.
Când suflă Duhul Sfânt, El nu creează buni creştini individuali, „sfinţi“ individuali, ci un eveniment al comuniunii care transformă tot ce Duhul atinge în fiinţă relaţională. Celălalt devine în acest caz o parte ontologică a identităţii cuiva. Duhul Sfânt de-individualizează fiinţele pe oriunde suflă. Unde suflă Duhul Sfânt, există comuniune.
Pe de altă parte, dimensiunea eshatologică a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt afectează adânc identitatea celuilalt: nu pe baza trecutului sau prezentului cuiva îl sau o acceptăm, ci pe baza viitorului. Iar dacă viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, înţelegerea noastră pentru celălalt se eliberează de judecata trecută faţă de el. În Duhul Sfânt, fiecare celălalt este un sfânt potenţial, chiar dacă pare a fi un păcătos.

Credinţa în Biserică
În Biserică vedem cum comuniunea cu celălalt reflectă din plin relaţiile dintre comuniune şi alteritate din sânul Sfintei Treimi. Găsim forme concrete ale comuniunii ecleziale care o oglindesc:
Botezul: Acest sacrament e asociat cu iertarea. Fiecare persoană botezată, o dată iertată, încetează să se identifice cu trecutul său şi devine cetăţean al Împărăţiei ce va să vie, al împărăţiei lui Dumnezeu.
Euharistia: Este inima Bisericii, în care comuniunea şi alteritatea sunt realizate prin excelenţă. Dacă Euharistia nu se oficiază cum trebuie, Biserica încetează să mai fie Biserică.
Nu-i o întâmplare că Biserica a dat Euharistiei numele „comuniune“, pentru că în Sfânta Împărtăşanie aflăm toate dimensiunile comuniunii: Dumnezeu comunică Însuşi cu noi, noi intrăm în comuniune cu El, cei oprtaşi la această Taină intră în comuniune unul cu altul, iar creaţia în întregime intră prin Om în comuniune cu Dumnezeu - toate acestea având loc în Hristos şi Duhul Sfânt Care aduce zilele din urmă în istorie şi oferă lumii o pregustare din Împărăţia lui Dumnezeu.
Euharistia nu afirmă şi sanctifică doar comuniunea, ci sanctifică aşijderea şi alteritatea. Este locul în care diferenţa încetează să mai fie divizivă şi devine bună. Comuniunea în Euharistie nu distruge, ci afirmă diversitatea şi alteritatea.
Dacă acest lucru nu are loc, Euharistia este deturnată de la sensul ei şi chiar invalidată, chiar dacă toate celelalte cerinţe pentru o Euharistie „validă“ sunt satisfăcute. O împărtăşanie care exclude într-un fel sau altul pe cei diferiţi ca rasă, sex, vârstă sau profesie este o falsă Euharistie. Euharistia trebuie să-i includă pe toţi, pentru ca să depăşească orice alteritate de ordin natural sau social. Dacă o Biserică nu săvârşeşte Euharistia în acest mod cuprinzător, ea îşi pierde catolicitatea.
Dar nu există limite ale alterităţii în comuniunea euharistică? Nu e oare Euharistia o comuniune „închisă“ într-un sens anume? Nu avem ceva de genul excluderii din comuniunea euharistică? Aceste întrebări pot avea un răspuns afirmativ. Există într-adevăr excludere din comuniunea Euharistiei, iar „uşile“ sinaxei sunt într-adevăr închise la un anumit moment al Liturghiei. Cum trebuie să înţelegem această excludere a celuilalt?
Comuniunea euharistică permite doar un fel de excluziune: excluziunea excluziunii: toate acele lucruri care aduc respingere şi divizare, care distorsionează mai ales credinţa în Sfânta Treime. Erezia implică o credinţă distosionată care are consecinţe practice inevitabile în privinţa comuniunii şi alterităţii. Schisma este de asemeni un act al excluderii; dacă are loc o schismă, comuniunea euharistică devine exclusivă. Atât în cazul ereziei, cât şi în cel al schismei, nu putem pretinde că avem comuniune cu celălalt când de fapt nu avem.
Slujirea: Nu este vreun domeniu al Bisericii în care comuniunea şi reciprocitatea coexistă la fel de adânc precum în slujirea Bisericii. Slujirea implică harismele Duhului Sfânt, iar harismele înseamnă varietate şi diversitate. Oare toţi suntem apostoli? Oare toţi suntem prooroci? Oare toţi învăţători? ... Oare toţi avem darurile vindecărilor? (I Corinteni XII, 29-30) Aceste întrebări puse de Sfântul Pavel primesc, neîndoios, răspunsuri negative. Trupul lui Hristos constă în multe mădulare şi aceste mădulare reprezintă diferite daruri şi slujiri. Nici un mădular nu poate spune altuia: „Nu-mi eşti de trebuinţă“. Există o interdependenţă absolută între mădularele şi ministeriile Bisericii: nici o slujire nu poate fi izolată de alta. Alteritatea este esenţa slujirii.
În acelaşi timp însă, alteritatea este bine primită doar atunci când conduce la comuniune şi unitate. Dacă diaphora devine diaresis, întorcându-ne la terminologia Sfântului Maxim, întâlnim deîndată starea căzută a existenţei. Pentru a o evita, Biserica are nevoie de o slujire a unităţii, una care să fie însăşi trebuincioasă celorlalţi şi să fie în stare şi să apere diferenţa de căderea în diviziune. Aceasta este slujirea episcopală.
Nu există Biserică fără episcop şi nu-i o întâmplare că poate fi un singur episcop într-o eparhie, aşa cum declară Canonul al optulea al Sinodului de la Niceea. Mai mult de un episcop creează o situaţie în care diferenţa poate deveni diviziune. Situaţia de astăzi a Diasporei ortodoxe, permiţând diferenţelor culturale şi etnice să devină temeiuri ale comuniunii ecleziale centrate pe episcopi diferiţi, este nefericită, periculoasă şi cu totul de neacceptat.

Persoana
Teologia şi viaţa Bisericii implică o anumită concepţie despre fiinţa umană: personalismul. Acest termen, sfinţit prin folosirea sa în legătură cu însăşi Fiinţa lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos, este bogat în semnificaţii.
Persoana este alteritatea în comuniune şi comuniunea în alteritate. Persoana este o identitate care apare prin realţionare (schesis, în terminologia Părinţilor); este un „eu“ care poate exista doar atâta vreme cât se raportează la un „tu“ care-i afirmă existenţa şi alteritatea. Dacă izolăm pe „eu“ de „tu“, pierdem nu doar alteritatea, ci însăşi fiinţa sa; pur şi simplu, nu poate exista fără celălalt. Este ceea ce distinge persoana de individ.
Înţelegerea ortodoxă a Sfintei Treimi este singura cale de a ajunge la conceperea Persoanei: Tatăl nu poate fi conceput nici o clipă fără Fiul şi Duhul, şi la fel se întâmplă şi cu Celelalte Două Persoane în relaţia lor cu Tatăl şi cu Celălalt. În acelaşi timp, Fiecare din Aceste Persoane este atât de unică, încât proprietăţile Ei ipostatice sau personale sunt cu totul incomunicabile de la o Persoană la Alta.
Persoana e de negândit fără libertate; este libertatea de a fi celălalt. Am ezitat să spun „diferit“ în loc de „celălalt“ pentru că „diferit“ poate fi înţeles în sensul calităţilor (inteligent, frumos, sfânt etc.), ceea ce nu e cazul cu persoana. La Dumnezeu toate calităţile sunt comune tuturor Celor Trei Persoane. Persoana nu înseamnă doar libertatea de a avea calităţi diferite, ci mai ales libertatea de a fi tu însuţi. Aceasta înseamnă că o persoană nu e subiectul normelor şi stereotipurilor şi nu poate fi catalogată într-un anumit fel; unicitatea ei e absolută. Aceasta înseamnă că numai o persoană este liberă în adevăratul sens al cuvântului.
Şi o persoană nu e doar persoană; libertatea nu e libertate faţă de celălalt, ci libertate pentru celălalt. Libertatea devine identică cu dragostea. Dumnezeu este iubire pentru că El este Treime. Putem iubi doar dacă suntem persoane, permiţând celuilalt să fie cu adevărat celălalt şi totuşi să stea în comuniune cu noi. Dacă-l iubim pe celălalt nu în ciuda diferenţelor ci pentru că e diferit de noi, sau mai degrabă pentru că e altul decât noi, trăim în libertate ca iubire şi în iubire ca libertate.
Celălalt e o condiţie a libertăţii noastre. Libertatea nu e faţă de, ci pentru altul decât noi înşine. Aceasta face persoana ek-statică, ieşind în afara şi dincolo de hotarele sinelui. Dar această ekstază nu trebuie înţeleasă ca mişcare către necunoscut şi infinit; e o mişcare a afirmării celuilalt.
Această mişcare a persoanei către afirmarea celuilalt e aşa de puternică încât nu se limitează la deja existentul „celălalt“, ci vrea să afirme un „celălalt“ care să fie întru totul har liber al persoanei. Aşa cum Dumnezeu a creat lumea ca har liber, tot aşa şi persoana vrea să-şi creeze propriul „celălalt“. Aşa se întâmplă cu arta: artistul creează o cu totul altă identitate ca act al libertăţii şi comuniunii. Vieţuirea în Biserică în comuniune împreună cu celălalt înseamnă, prin urmare, şi crearea unei culturi. Biserica Ortodoxă a fost mereu creatoare.
În fine, trebuie să vedem şi problema ecologică. Ameninţarea care pândeşte creaţia lui Dumnezeu este datorată unei crize între fiinţa umană şi alteritatea restului creaţiei. Omul nu respectă alteritatea a ceea ce nu e uman, ci tinde să o absoarbă în el însuşi.
Aceasta este cauza problemei ecologice. Într-o încercare disperată de a o corija, Omul poate cădea cu uşurinţă în alternativa păgână: să se absoarbă Omul în natură. Trebuie să fim cu mare grijă. În afara tradiţiilor ei, Ortodoxia e chemată să ofere soluţia creştinească a problemei. Natura este „celălalt“, cu care Omul e chemat să vină în comuniune, să o afirme ca „bună foarte“ prin creativitate personală.
Astfel se întâmplă în Euharistie, în care elementele naturale - pâinea şi vinul - sunt atât de evidenţiate încât dobândesc calităţi personale - Trupul şi Sângele lui Hristos - în împrejurarea comuniunii Duhului Sfânt. La fel, în mod para-euharistic, toate formele culturii şi artei autentice sunt moduri de a trata natura ca alteritate în comuniune şi acestea sunt singurele antidoturi ale bolii ecologice.
Trăim o vreme în care comuniunea cu celălalt devine extrem de dificilă nu doar în afara, ci şi înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia are viziunea dreaptă a comuniunii şi alterităţii în credinţa ei şi în existenţa ei euharistică şi eclezială.
Este ceea ce trebuie să mărturisim în mijlocul culturii apusene. Însă pentru ca mărturia noastră să reuşească, trebuie să ne zbatem să aplicăm această viziune la modul ei de a fi. Creştinii ortodocşi în mod individual pot să greşească, dar Biserica în întregul ei va reuşi. De aceea Biserica Ortodoxă trebuie să caute cu grijă la modul ei de a fi. Când „celălalt“ e respins pe criteriul diferenţelor naturale, sexuale, rasiale, sociale, etnice sau chiar morale, mărturia ortodoxă este distrusă.

traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză.