Părintele Galeriu: Învierea fiicei lui Iair

Învierea fiicei lui Iair (copie după o icoană de la Kariye Camii, Istanbul).

Evanghelia, vestea cea bună a lui Hristos, Domnul nostru, ne arată că nici boala, nici moartea, nu sunt fireşti, nu sunt de la Dumnezeu: sunt împotriva firii. Fiul lui Dumnezeu a venit tocmai pentru a izbăvi lumea de aceste urgii. Câtă încredere, speranţă, dobândeşte omul credincios, omul în Hristos, ştiind că aceste puteri ale răului pot fi învinse. Cu certitudine va veni vremea pe care Scripturile o numesc „Împărăţia lui Dumnezeu“ - când boală şi moarte nu vor mai fi. Noi luptăm de pe acum împotriva lor şi semne ale biruinţei obţinem, mai mult sau mai puţin. Dar, în Hristos, această Împărăţie a lui Dumnezeu, a vieţii desăvârşite, a şi început.
Se întorcea Mântuitorul din ţinutul Gadarenilor, unde vindecase pe un demonizat. Şi, sosit în Capernaum, iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte (Luca VIII, 41-42). Iair era o căpetenie a lui Israel în Capernaum, mai-marele sinagogii şi, de bună seamă, fariseu membru al unei grupări potrivnice lui Iisus. Totuşi, cu unicul său copil bolnav pe moarte, se înclină şi vine la Iisus, vine în genunchi înaintea Lui, îi cere ajutor. În faţa durerii, a situaţiilor-limită, dezbinările dispar. De altfel, motivele dezbinării sunt la suprafaţa vieţii, superficiale. Adâncul ne cheamă la unitate. Dacă răul care ne dezbină ar fi ultima noastră adâncime, atunci nu ar mai fi salvare. A fi numai în dezbinare înseamnă a rămâne superficial. Iisus Hristos este în lume prezenţa Adâncului. Şi precum zice Psalmistul: adânc pe adânc cheamă (Psalm XLI, 1). Iair face apel la această Prezenţă. Este la capătul speranţei lui. Şi numai cel ce nu a ajuns la capăt se întoarce înapoi; nimani din cei ce au ajuns nu s-a mai întors, pentru că a primit Darul.
Dar pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei (vs. 42-44). Precum ne încredinţează cercetătorii, sărmana bolnavă era de neam grec de prin părţile Cezareii lui Filip şi se numea Veronica. Suferinţa îi cerea multă sfială. Apropiindu-se cu smerenie, neobservată, cu credinţa de acum unică, numai în Hristos, se atinge de veşmântul trupului Său dumnezeiesc şi curgerea sângelui ei se opreşte.
Lui Iisus însă, Dumnezeu şi Om, nu-I rămâne nimic neobservat. El întreabă de îndată: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. (vs. 45-48)
Deci la întrebarea Mântuitorului: Cine s-a atins de Mine?, Petru răspunde: mulţimea, cu îmbulzeala ei, masa care adesea anulează şi striveşte persoana. Altfel spus, toţi s-au atins. În realitate, numai această femeie se atinsese de Iisus. Numai ea împlinise o întâlnire personală. Şi în strigătul ei, neauzit de mulţime, dar auzit de Iisus, i s-a răspuns: puterea divină din trupul lui Hristos s-a revărsat în trupul ei bolnav şi rana i s-a închis. De-a lungul timpului Evangheliei Harului până azi nu a rămas vreodată vreun suspin ca la ei fără de răspuns. Dumnezeu nu rămâne dator. Şi fiecăruia din cei ce I-au primit darul, Hristos îi dă curaj dumnezeiesc: Îndrăzneşte, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace (vs. 48).
Încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. După întâlnirea cu boala, vin şi solii morţii; una după alta. Cum se ivesc şi se înlănţuie durerile lumii! Pentru toate, în credinţă, începe leacul divin: Nu te teme, îi spune Iisus; crede numai Şi în faţa ta se află viaţa, principiul ei, iubirea desăvârşită care alungă frica (I Ioan IV, 18), implicit frica morţii.
Atunci Iisus venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. (vs. 51-55) Au rămas în casă tatăl, mama copilei şi cei trei ucenici „de taină“ ai lui Iisus. Cuvântul Mântuitorului: Nu a murit, ci doarme dezvăluie un înţeles adânc. Cei de faţă râdeau ştiind că a murit, dar în Sfânta Scriptură este deosebire între moarte şi moarte. Despre Sfântul Arhidiacon şi întâi mucenic Ştefan, ucis cu pietre, Sfânta Scriptură spune că „a adormit“ (Fapte VII, 60). Despre Anania, Safira, Irod care s-au săvârşit păcătuind ni se spune că „au murit“ (Fapte V, 5-10, XII, 23). Mântuitorul cu mâna Lui ziditoare prinde mâna celei adormite „în nădejdea învierii“ şi rosteşte: Copilă, scoală-te. Duhul, sufletul ei nemuritor, se întoarce la porunca lui Dumnezeu, însufleţind iarăşi trupul. Şi ca un semn pentru toţi că a înviat, porunceşte să i se dea să mănânce.
În final, la uimirea părinţilor, Iisus porunceşte să nu spună nimănui ce s-a făcut (vs. 56). Faptele divine se săvârşesc fără zgomot. De aceea s-a şi spus pentru oricine: „zgomotul face puţin bine, iar binele face puţin zgomot“.
Iar acum să observăm, să mai punem la inimă că, dacă înainte de aceste fapte ale Evangheliei de azi cu vindecarea femeii şi învierea copilei lui Iair, Iisus izgonise duhurile rele din demonizaţii din Gadara (Matei VIII, 28), iar încă mai înainte liniştise furtuna pe mare la strigătul ucenicilor: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim (Luca VIII, 24), atunci inima noastră spune: Doamne, tu eşti cu adevărat bucuria, speranţa, mântuirea noastră, nu există pentru tine urgie, calamitate de nebiruit. Întru Tine numai binele, adevărul, viaţa sunt de neînvins. Amin.

Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii (România liberă, 1991).

Părintele Galeriu: Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor

Vindecarea unui posedat (miniatură, mănăstirea Notre-Dame de Fontevrault, sec. XIII).

Este boală şi suferinţă în trup; este boală şi suferinţă în suflet. Dar poţi pătimi în trup fără ca sufletul să fie bolnav. Sufletul, atunci, doar compătimeşte cu trupul. Se roagă şi cugetă mai adânc la rostul vieţii. Şi, mistuindu-se mustul cărnii, poftele firii vechi slăbesc, iar duhul poate prinde aripi. Cine a suferit cu trupul, zice Apostolul, a isprăvit cu păcatul (I Petru IV, 1). Dar când sufletul este bolnav, întreaga făptură - suflet şi trup - pătimeşte. Făptura e rănită în fiinţa ei intimă. Supravieţuieşte ca şi dezrădăcinată, haotic, fără punctul de sprijin şi de ţel, de ideal, de sens; fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume (Efeseni II, 12). Aceasta este căderea cea mai adâncă. Despre o asemenea suferinţă ne vorbeşte Sfânta Evanghelie a acestei Duminici.
Mântuitorul cu ucenicii au ajuns, în vremea aceea, cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte (Luca VIII, 26 sq.) - Sfântul Evanghelist Marcu descrie încă şi mai amănunţit suferinţa celui stăpânit de demon. El îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile, şi obezile le sfărâma, şi nimeni nu putea să-l potolească; şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre (Marcu V, 3-5).
Sărmanul om „îşi avea locuinţa în morminte“; duhul rău îl ducea în lumea morţii, a despărţirii de Izvorul vieţii, „spre nefiinţă“, de unde ne-a scos Dumnezeu. Umbla gol, fără har şi fără ruşine. Era mânat de un demon în pustie, departe de oameni, în toţi văzând nişte duşmani. Iar când era legat sfărâma lanţurile şi obezile. Puterea lui se manifesta în sfărâmare, în distrugere.
Nimeni nu cuteza să-l mai întâmpine. Nimeni dintre oameni nu-l mai putea ajuta. Şi mai mult, nici el nu se mai putea ajuta, pentru că altul, demonul, pusese stăpânire pe el. Şi totuşi este Cel ce poate mântui, Cel ce scoate din întuneric şi din umbra morţii (cf. Luca I, 79). Iisus nu Se teme. El vine spre cel posedat. A fost trimis „pentru dezrobire“ (cf. Luca IV, 18). Şi omul, deşi cu duh necurat, văzându-L de departe pe Iisus, aleargă şi I se închină. Dar strigă: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti (Marcu V, 7, cf. şi Luca VIII, 28). Demonul Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Numai pe victime, pe oameni, îi pune să-L tăgăduiască. Şi te înspăimântă plânsul lui: Nu mă chinui (Luca VIII, 28). Cum? Dumnezeu, prezenţa Lui chinuieşte? Oarecine dintre filozofii acestei lumi îşi zicea într-o vreme: „Întrucât Dumnezeu există, eu nu sunt liber“. - La ce fel de libertate gândea el: a eului luciferic, a trufiei şi slavei deşarte a patimilor ucigătoare? Doar adevărul ne face liberi (Ioan VIII, 32). În Duhul Sfânt al iubirii şi adevărului e libertate. Duhul demonic subjugă.
Mântuitorul atunci porunceşte: Ieşi duh necurat şi întreabă: Care-ţi este numele? Le-a zis: Legiune este numele meu. Căci demoni mulţi intraseră în el. (Luca VIII, 30, Marcu V, 8-9). Corpurile de armată romane purtau numele de legiuni. Localnicii aveau mereu imaginea tristă a acestor ostaşi - ostili - care îi stăpâneau cu silă şi durere. Sărmanul demonizat cum simţea că-l stăpânesc şi-l luptă duhurile rele ca şi o oştire de năvălitori, şi-l alungă prin pustie, fără ţintă, fără sens al existenţei. Ce sens divin să afli în setea nepotolită de cucerire şi înrobire şi cum să-ţi stăpâneşti mânia, revolta care te duce uneori până la ieşirea din minţi. Dar şi cel ce te chinuie şi cel chinuit, şi opresorul ca şi oprimatul, sunt bolnavi, împreună au nevoie de salvare.
Cu înţelegere adâncă s-a observat că mânia este începutul pierderii minţii, al dezordinii sufleteşti, al nebuniei. Să o judecăm puţin la unul din locurile comune obişnuite în căminurile noastre. Un suflet duhovnicesc priveşte şi le descrie. Într-o casă, bărbatul cu femeia se ceartă. Bărbatul face reproşuri soţiei din cauza copilului, în timp ce micuţul pare că nu ia seamă, se joacă mai departe. Dar deodată, ce se întâmplă? Bărbatul strigă mai tare cu voce violentă. Atunci în jurul chipului lui, a figurii bărbatului, apare un nor care îi deformează armonia făpturii lui, atât de minunat construită. Trupul şi-a pierdut frumuseţea, armonia. Chipul care răspândea lumină albă, strălucitoare, s-a întunecat. Dar şi mai mult, întunericul lui se propagă în spaţiu ca undele electrice care întâlnesc alte trupuri şi le întunecă de asemenea; le schimbă armonia şi culoarea din senină albă în maro închis. Valurile de energie se împrăştie, intră în trupul soţiei. Ea rămâne încremenită şi luminozitatea ei de până acum, seninul feţei începe să se întunece. Apoi această energie vătămătoare, contagioasă, trece asupra copilului, care începe să plângă. Trece apoi şi asupra lumii plantelor şi altor vieţuitoare din jur care se acoperă cu energie întunecoasă dezordonată. Eşti nevoit să zici: întreaga făptură din jur suspină în dureri (Romani VIII, 22). Totul se contaminează şi respiră microbii răului. Aşa încep bolile, suferinţele. Aşa s-a petrecut şi în faptul descris de Sfânta Evanghelie.
Şi-L rugau pe El, pe Mântuitorul, duhurile rele să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31). Voiau să molipsească mai departe. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat (vs. 32-33). Bietele vieţuitoare, energiile răului au venit asupra lor. Cât de tragic e faptul că mai ales răul e molipsitor în lume. Cât ar trebui să luptăm ca binele să fie molipsitor. Să învăţăm de la această tragedie a existenţei. Atunci păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat (vs. 34-37). Frică în faţa puterii dumnezeieşti. Dar lucrul lui Iisus era mai ales al iubirii dumnezeieşti; iar iubirea e izvorul bucuriei şi al păcii, nu al fricii. În ei era însă mai curând frica vechiului Adam, frica de schimbare şi înnoire a vieţii pentru care venise Iisus şi pe care numai El o putea împlini, precum şi făcuse cu cel demonizat. Ei rămâneau în lumea lor cea veche.
Dar cel ce fusese demonizat până atunci, care era noua stare a sufletului lui? Bărbatul din care ieşiseră demonii, spune Evanghelia, Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus (vs. 38-39). Acest om, rob al satanei până atunci, devine apostol prin Hristos. El vesteşte pe viu atunci şi până în zilele noastre că este cu putinţă schimbarea, învingerea duhurilor rele şi înnoirea vieţii prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Amin.

Părintele Galeriu: Pilda Semănătorului

Semănătorul (manuscris francez din secolul XIV, o ediţie a predicilor lui Maurice de Sully).

Sfânta Evanghelie a acestei duminici - a Semănătorului, este una din cele mai cunoscute. Se citeşte la început de an şcolar, spre a fi ascultată de elevi, studenţi, ucenici. Dar, e o chemare către noi toţi. Ne simţim asemenea mulţimii care se adunase atunci în jurul Lui pe ţărmul Mării Galileii. Mântuitorul Se suie într-o corabie în timp ce poporul se aşezase pe ţărm ca într-un fel de amfiteatru, şi le vorbeşte în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca VIII, 5-8)
Tâlcuitorii Sfintei Scripturi ne încredinţează că era o zi de toamnă când se seamănă grâul. Iisus, Semănătorul divin, vorbeşte acum despre destinul seminţei aruncate de El şi de slujitorii Lui în lume, iată, de 2000 de ani. Are el motiv de bucurie sau de tristeţe? E o taină. Nu ne grăbim să judecăm. Să ascultăm mai curând în continuare Evanghelia şi tâlcuirea pe care o dă Mântuitorul, pentru că ucenicii L-au întrebat: Ce înseamnă pilda aceasta? Iar Domnul a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, pentru că ei, văzând, nu văd şi, auzind, nu înţeleg. (vs. 9, 10). Tainele Împărăţiei nu pot fi cunoscute decât cu înţelegere, cu simţuri duhovniceşti. Altfel, văzând, nu vezi şi, auzind, nu înţelegi şi de aici s-au născut şi ereziile şi starea nefericită a sărmanilor necredincioşi care ajung fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Este şi aici un cuvânt negrăit de adânc al Domnului. Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu nu pot fi cunoscute decât cu simţire duhovnicească. Zice un suflet luminat de Duhul Sfânt: „Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut; până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit; până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit; până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut; până limba nu ia foc,Dumnezeu nu poate fi numit“. Dumnezeu nu poate fi numit şi grăit cu adevărat. Apostolii toţi se vor umple de Duhul Sfânt, vor înţelege şi vor vesti tainele Împărăţiei. Şi simţurile noastre toate au fost pecetluite cu Duhul Sfânt în Taina Mirului, spre înţelegerea duhovnicească a Tainelor Împărăţiei. Dar am răspuns noi îndeajuns chemării lui Dumnezeu ca să sporim în simţirea cea duhovnicească pentru care creştinul se roagă în fiecare dimineaţă: „luminează-mi, Preasfântă Treime, ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii...“
Atunci, să-L ascultăm pe Mântuitorul cum tâlcuieşte şi pentru Apostoli şi pentru noi: pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu (vs. 11). Cât de adevărat. Nu este vorba aici doar de o asemănare. Real, cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă vie. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan VI, 63) şi cel ce ascultă, cel ce le primeşte, are viaţă veşnică (Ioan V, 24). Tâlcuieşte Domnul mai departe destinul seminţei, al cuvântului Lui: cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca VIII, 12-15). Sămânţa e aceeaşi, dumnezeiască; calitatea pământului nu este aceeaşi. Iar rodul depinde de calitatea pământului, „a pământului celor vii“. Şi pentru că la Dumnezeu nu este nedreptate, sămânţa cea de la Dumnezeu cade ca ploaia şi ca lumina, peste toţi. Peste unii care-şi trec vremea la marginea drumului, pe şanţ, pe trotuar, deci, pe un loc nearat, nelucrat. Şi sau e călcată în picioare, nesocotită de uşuraticii veacului, sau e răpită de păsările de pradă, duhurile răului, tot mai multe. Alta nimereşte pe un pământ pietros. Rădăcina nu prinde în adâncime. E o bucurie trecătoare. Legea fusese scrisă pe table de piatră, iar Profetul anunţa Legământul cel nou, care va înrădăcina Legea, Cuvântul, în inimile noastre (Ieremia XXXI, 33). Dar cea căzută printre spini înţeapă cuvântul Domnului ca şi cuiele crucii de pe Golgota. Cât de grea e lupta: dorul de adevăr, de faptă bună, de inimă curată, de mântuire, e înăbuşit de mărăcini sălbatici, de dorinţele păgâne ale trupului care pofteşte împotriva duhului (Galateni V, 17); sau de idoli şi ideologii care copleşesc spiritul şi-l duc la stârpiciune. În sfârşit, iată şi pământul bun: inimi însetate de ploaia harului în care Pomul vieţii rodeşte cu timp şi fără timp (II Timotei IV, 2). Aşa au fost Apostolii, Mucenicii, Sfintele femei, ca şi Sfinţii copii din zilele lui decembrie, anul mântuirii 1989. Şi totuşi, în Sfânta Evanghelie nu trebuie să vedem doar un calcul matematic în înţelesul că din patru soiuri de pământ sau inimi doar numai unul s-a făcut vrednic de rod. Se cuvine spus şi că în aceeaşi inimă e cu putinţă ca după un timp de rătăcire cu umblare deşartă cu uscăciune a inimii, cu grele poveri de griji şi patimi, să se audă în sfârşit glasul, chemarea Harului. Şi în căinţă, şi în lacrimi să redobândescă curăţia cea dintru început, încât cei de pe urmă să fie cei dintâi (Matei XX, 16). Iar noi să nu încetăm a ne ruga, să fie tot mai puţini cu pământ neroditor, poluat, prihănit şi tot mai mulţi cu pământ curat şi bun, ale căror roade, cuvintele, să sfinţească această lume a noastră.

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii (România liberă, 1991).
Dedic acest post Ionelei, la greaua suferinţă pe care i-o pricinuieşte pierderea tatălui ei.

Părintele Galeriu: Învierea tânărului din Nain

Die Erweckung des Jünglings zu Nain
(Meister der Darmstädter Passion, sec. XV).

O mamă văduvă îşi aduce unicul fiu la mormânt! Una din marile dureri şi întrebări: de ce este aşa? „Firesc“ ni se pare ca fiii să-şi conducă părinţii pe acest drum! Taina răului a produs şi aici o răsturnare - Iisus Se apropie, o priveşte [pe femeie]: Îi este milă adâncă şi îi spune: Nu plânge. Altădată, dimpotrivă, Domnul zice: Fericiţi cei ce plâng (Matei V, 4). Dar cu alt rost: pentru vindecarea sufletului: roua cea de la Tine, vindecătoare este (cf. Isaia XXVI, 19).

Nu plânge. Cuvântul Domnului nu este doar o simplă mângâiere, ca o vibraţie a inimii în felul nostru. Mila lui Iisus e împreună-pătimire cu mama tânărului din Evanghelie, cu noi. Şi e plină de putere, de „bărbăţie dumnezeiască“. Îndată El va preface întristarea mamei în bucurie. Iată, se apropie de sicriu. Acum, cel ce a zis: Eu sunt învierea şi viaţa (Ioan XI, 25) stă în faţa morţii. Viaţa faţă în faţă cu moartea! Dar primul ca şi ultimul cuvânt în existenţă îl are Viaţa, care din Însuşi Izvorul ei porunceşte: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Tânărul s-a ridicat, a început a vorbi şi Mântuitorul l-a dat mamei. Pentru ea, mai ales, a făcut acest „semn“ minunat, pentru a curma suferinţa ei de mamă, se înţelege, şi pentru tânăr spre a-şi duce la o împlinire cursul vieţii.

Sfârşitul înainte de vreme al unui om, suferinţa mamei, mila lui Iisus sau, mai bine-zis, răspunsul Domnului la aceste realităţi ale existenţei noastre, iată atâtea gânduri şi teme la care ne îndeamnă Sfânta Evanghelie să medităm acum.

Dar, mai ales, conştiinţa creştină se întreabă: moartea ţine de firea şi de condiţia noastră umană? Nu! Dintru început „Dumnezeu făgăduieşte lui Adam întru paza poruncilor Sale viaţa fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi“ (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) şi totodată îl previne tocmai împotriva morţii.

Dumnezeu îi atrage atenţia să nu iasă din unirea, din comuniunea cu El, cu Binele dătător de viaţă şi să guste deopotrivă şi din bine şi din rău. Îi porunceşte: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea II, 16-17). Vei culege fructele morţii. De aceea, neîndoielnic, Sfânta Scriptură spune: Dumnezeu n-a făcut - neîndoielnic - moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare... iar nedreptatea aduce moarte. (Înţelepciunea lui Solomon I, 13-14). În acest sens Apostolul arată: plata păcatului este moartea (Romani VI, 23) şi tot el descoperă ca stăpân al morţii pe demon. De aceea Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei II, 14). Fiul Dumnezeului Celui viu, Care în faţa Crucii exclamă: Întristat este sufletul Meu până la moarte (Matei XXVI, 38), a venit în lume tocmai ca să desfiinţeze scandalul morţii. Încât, revolta conştiinţei noastre împotriva morţii, împotriva răului, este fundamental legitimă. Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, compătimeşte şi cu mama tânărului din Nain şi cu noi toţi.

Dar dacă moartea nu este opera tragică a Creatorului, nu este firească pentru că Dumnezeu este Izvorul vieţii. Şi totuşi făpturile sunt supuse schimbării prin însuşi actul creaţiei. Venim de la nefiinţă la fiinţă şi zilele Creaţiei ne vorbesc despre o neîncetată înnoire. În fiecare dimineaţă a Creaţiei, precum ne arată cartea Facerii, apăreau făpturi noi, plantele, vieţuitoarele, omul. Care este, după voia şi ordinea dumnezeiască, calea acestei treceri de la un chip la altul - pentru că chipul lumii acesteia trece (I Corinteni VII, 31)? - Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne descoperă inspirat că Mielul - Fiul şi Cuvântul creator al lui Dumnezeu - este înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8), tocmai pentru întemeierea lumii. Deci jertfa, oferirea, deschiderea în iubire jertfelnică e calea acestei treceri de la o stare a lumii la alta, mai desăvârşită. Ritmul acestei mutaţii se petrece în doi timpi: jertfă-înviere. Iar această trecere din desăvârşire în desăvârşire s-ar fi făcut fără intervenţia tragică, violentă, a morţii, a distrugerii. Precum cugetă un ierarh ortodox, „aceste mutaţii ar fi putut avea loc asemenea jertfirii unui untdelemn curat care se preface în lumină, sau tămâie care se preface în dulci parfumuri; dar, mai luminos, asemenea Schimbării la Faţă a Domnului, pe Muntele Taborului“.

Dar Adam n-a ascultat de Dumnezeu, s-a despărţit de Izvorul vieţii. La ispita şarpelui, a căzut din orgoliu în egoism, adorare de sine; în locul iubirii de Dumnezeu din care ne tragem viaţa a ales iubirea luciferică de sine în care în final ne închidem ca într-un mormânt. Şi aşa prin păcat a transformat jertfa în moarte. Viaţa lui, viaţa noastră, asemenea unei rămurele mai păstrtează puţină sevă, dar curând se ofileşte, se stinge.

A trebuit un nou altoi, mai mult, un nou Adam, „pentru a comunica viaţa sa acestor mlădiţe veştede. Dumnezeu introduce viaţa Sa dumnezeiască prin Fiul Său, Care Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioară fără amestecul molipsitor al păcatului“. Şi El, Hristos, „cu moartea pe moarte călcând“, învinge moartea. Dar cum? - prin jertfă, prin cruce. Dacă Adam prin păcătuire a transformat jertfa în moarte, Iisus Hristos transformă moartea în jertfă care duce la înviere. Şi precum prin Adam moştenim povara morţii, în Hristos, prin jertfă, dobândim Învierea. Încât, prin opera săvârşită de Iisus Hristos putem rosti şi noi: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde ţi-este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit... înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt în luminata zi a Învierii).

Fiecare creştin, prin botez, e o mlădiţă altoită în Rădăcina cea nouă - Hristos. Şi, asemeni Mântuitorului, suntem chemaţi în Duhul Sfânt să transformăm moartea noastră în jertfă, întorcându-ne astfel cu faţa la Dumnezeul Cel viu. Când Moise s-a rugat lui Dumnezeu: Arată-mi slava Ta!, Sfânta Scriptură descoperă: Faţa Mea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască (Ieşirea XXXIII, 18-20). Trebuia să vină Fiul lui Dumnezeu în lume să-Şi arate faţa Lui dumnezeiască nouă, oamenilor, şi să omoare moartea prin jertfa crucii. Iar creştinii, pentru a vedea faţa lui Dumnezeu, faţa lui Hristos, şi ei, asemenea Domnului, trebuie să omoare păcatul, să săvârşească o jertfă inversă. Să ucidă răul, să ucidă tot ceea ce produce despărţirea de Dumnezeu - mândria luciferică, invidia, ura, dezbinarea, violenţa, minciuna, răpirea, nedreptatea, întreg lanţul fărădelegilor. Aceasta e o ucidere a unei lumi în care m-am ucis ca-n moarte, o jertfire prin care eu ies din mine însumi, o moarte faţă de păcat, „mai adâncă decât moartea fizică“, dar e o moarte conştientă şi liberă a răului din lume, e înviere. E viaţa în Hristos prin credinţă, prin împărtăşire din trupul şi sângele Lui dătător de viaţă, prin deschiderea întregii mele vieţi către El, rădăcina vieţii, izvorul vieţii.

Este răspunsul decisiv la chemarea Lui care spune: Adevăr zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan V, 24).

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii (România liberă, 1991).

Părintele Galeriu: Pescuirea minunată

Pescuirea minunată (mozaic, Aquileia, sec. V).

Chemarea Apostolilor s-a făcut la Marea Galileii, într-o dimineaţă. Iisus era la ţărmul mării şi, deşi dimineaţă, mulţimea se adunase, Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu (Luca V, 1). Era la mulţimea aceea foame de Cuvânt. La om, dacă vrea să-şi păstreze vocaţia umană şi calitatea de om, foamea de cuvânt dumnezeiesc este şi trebuie să fie tot atât de neistovită ca şi foamea de pâine. Căci cuvântul adevărului este pâinea spiritului. Iar unul dintre profeţi vesteşte: vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului (Amos VIII, 11). Acum pe ţărmul Mării Galileii se afla Dumnezeu Cuvântul şi mulţimii îi era foame de Cuvântul lui Dumnezeu. Există şi în noi, cei de astăzi, o tot atât de chinuitoare foame?
Acolo, la Marea Galileii, a văzut Domnul două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile (Luca V, 2-3). - Pentru a-i cuprinde cu privirea, Iisus ia puţină distanţă. La ţărm stau mulţimile. Aşa se unesc ţărmul cu marea. Mulţimile priveau, ascultau pe Iisus din corabie. Se dezvăluie aici chipul Bisericii. Aşa se va şi construi un locaş sfânt - o biserică înscrisă în chipul unei nave, înscrisă într-o cruce cu altarul spre răsărit înaintând în valuri spre Soarele dreptăţii. Iisus - Soarele dreptăţii era acolo şi chema mulţimile, care vor intra la vremea cuvenită în corabie, în Biserică.
Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi (Luca V, 4). Adâncul aici avea deopotrivă înţeles firesc şi duhovnicesc: adâncul firesc al apelor sau locul peştilor; cel duhovnicesc sau locul sufletelor omeneşti. Pentru început Domnul îndeamnă pe ucenici spre adâncurile apei-cămin al vieţii acestor necuvântătoare. Răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele (vs. 5). Ei încercaseră cu trudă să lucreze în timpul nopţii, prielnic pescuirii, dar osteneala lor nu le-a izbutit. Ţiparii se prind pe întuneric, spune o vorbă veche. Până atunci ei, viitorii ucenici, şi-au făcut lucrul lor noaptea, potrivit acestui meşteşug, şi au prins „vânatul“ lor de întuneric. Acum însă, în ajunul chemării lor la alt „vânat“, în noaptea aceea, ei nu vor mai prinde nimic. Lucrul lor va trebui să se petreacă la lumina zilei. Biserica se zideşte cu „pietre vii“ şi nu cu conştiinţe adormite sau somnoroase.
Iar Simon asculta. Şi el şi ceilalţi „aruncă mrejele“. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde (vs. 6-7). S-a umplut corabia în care se afla şi Iisus; s-a umplut şi cealaltă corabie. Se înţelege, ne uimeşte această minune şi totodată înţelesul ei. Căci nu au căzut de la sine peştii în mrejele pescarilor, ci s-au adunat în jurul lui Iisus la chemarea Lui, atraşi de iubirea Domnului lor. S-au adunat aceste vieţuitoare pentru jertfă. Dar tocmai la Cel Care venise în lume pentru suprema jertfire, căci totul - şi viaţa, şi orice zidire, se întemeiază pe jertfă.
Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon (vs. 8-10). Iisus e lângă Simon în corabie şi Simon e lângă Iisus. Stau alături cu trupul, dar în două lumi radical diferite - duhovniceşte, spiritual -, diferenţă între sfinţenia lui Hristos şi lumea păcatului, privită de Simon ca o prăpastie. O asemenea stare o simţise Daniel când i s-a arătat în vedenie Cel Care avea înfăţişarea fiului omului (Daniel X, 16)... Atunci profetul exclamă: cum poate un slujitor atât de mic al Domnului său să grăiască cu un Stăpân atât de mare ca Tine! Şi de spaimă îmi piere toată puterea şi suflarea mi se opreşte (Daniel X, 17). - Simon exclamă şi el: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Luca V, 8). Dar strigătul lui nu este asemeni, bunăoară, celui al gadarenilor, care după izgonirea demonilor din sărmanii năpăstuiţi, cuprinşi de frică mare, Îl roagă pe Iisus să plece de la ei (Luca VIII, 37).
Oare nu aceasta a fost şi frica de religie a regimului totalitar ateu? Regimul instalat într-o lume care, asemenea celei a gadarenilor, îşi păzea o stare nefericită generată de egocentrism - boală a existenţei noastre - şi nu voia cu nici un chip să comunice cu lumea religiei, lumea lui Dumnezeu? Nu aceasta era frica lui Simon. El are conştiinţa păcătoşeniei lui... Iar această conştiinţă că se află în păcat îi dă sentimentul prezenţei divine. Această stare a lui de conştiinţă ne-o descoperă faptul că, dacă în primul lui cuvânt se adresează Domnului: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit..., acum I se roagă adresându-I-se prin alt nume: Ieşi de la mine, Doamne. Prin această invocare: Doamne!, Simon Îl recunoaşte pe Dumnezeu venit printre oameni. Astfel, frica lui este cutremurul în faţa prezenţei dumnezeirii, iar mărturia: Ieşi de la mine... îi descoperă conştiinţa, că nu e posibilă o şedere împreună a binelui cu răul, a cerului cu infernul. Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar?... (II Corinteni VI, 14-15), se va întreba şi Sfântul Apostol Pavel. Strigătul lui Simon Petru descoperă ceea ce numeşte Scriptura Vechiului Testament: Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt (Pilde IX, 10). În Simon-Petru era frica celui ce înţelegea, pentru că, deşi căzut, Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu are leacuri vindecătoare pentru asemenea frică. Ioan, care se afla şi el acum cu Simon, va spune: iubirea desăvârşită alungă frica (I Ioan IV, 18). Acum iubirea întrupată - Iisus Hristos era lângă Simon şi îi vorbeşte lui: „nu te teme“. Prin aceasta Părintele Iubirii alungă din el frica. Însă, aşa cum recunosc Sfinţii Părinţi, frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, dar înţelepciunea are două capete: începe prin frică şi sfârşeşte prin iubire. Mântuitorul transformă frica lui Petru în iubire, pentru că la porunca Domnului: de acum înainte veţi fi pescari de oameni, Simon-Petru şi ceilalţi, Andrei, Iacov, Ioan, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca V, 10-11), L-au urmat pentru totdeauna.
Iubirea, devoţiunea ucenicului - mai firavă la început - va trece încă prin încercări în noaptea pătimirii Domnului; la cântecul cocoşului, Simon se va mai vedea încă sub povara păcătoşeniei. Dar, după Înviere, când Domnul îl întreabă de trei ori: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?, el va răspunde: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iar Iisus îi spune: Paşte oile Mele (Ioan XXI, 15-17). Numai iubind poţi deveni „pescar de oameni“, poţi salva oameni naufragiaţi din marea furtunoasă a vieţii.
Chemarea Mântuitorului este aceeaşi - atunci şi azi. Teama lui Simon-Petru este învăţătoare şi pentru noi, e teama sfântă a sufletului care îşi recunoaşte păcatele înaintea lui Dumnezeu; e o teamă vindecătoare care înalţă, care trebuie să ne scoată dintr-o altă frică, cea a lumii. O teamă care, simţi adânc, se naşte tocmai din iubire faţă de Dumnezeu, şi se transformă prin harul iertării, al tainei pocăinţei în iubire, tot mai curată, care dă linişte, seninătate, veselie. Roua Ta - a lacrimilor - este rouă de lumină, zice profetul (Isaia XXVI, 19). Altfel, „un sfânt trist este un trist sfânt“, observă un suflet înduhovnicit.
Iubirea născută din teama de a nu-L întrista pe Dumnezeu, din teama de a nu face rele, este iubirea mântuitoare care rămâne. Prin ea devii ucenic al Iubirii-Hristos. Prin ea, în Hristos, poţi şi tu să salvezi pe alţii. Amin.

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii, apărută în România liberă, 1991.

Părintele Galeriu: Nunta fiului de împărat

La parabola del convitato a nozze (Bernardo Strozzi, ulei pe pânză, sec. XVII).

Sfânta Evanghelie a acestei Duminici este de asemenea înveşmântată într-o parabolă şi se află în strânsă legătură cu parabola lucrătorilor viei, care s-a citit Duminica trecută. Precum am ascultat şi am înţeles, în Evanghelia lucrătorilor viei, Mântuitorul ne înfăţişează mai ales timpul Vechiului Testament. Timpul profeţilor, care, rând pe rând, ca nişte „trimişi”, au cerut în numele lui Dumnezeu roadele credinţei şi faptelor bune, vestind şi pregătind venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. - Dar să ne amintim că lucrătorii viei nu i-au primit cu iubire pe „trimişii” Părintelui iubirii: nici pe profeţi şi nici pe Însuşi Fiul Său. Dimpotrivă, pe unii i-au bătut, pe alţii i-au omorât şi pe Fiul l-au ucis (Matei XXI, 35-39).
Cu parabola de astăzi, numită şi „a nunţii Fiului de împărat”, ne aflăm în Noul Testament; în timpul sfânt, cel mai sfânt din istoria lumii, al venirii Fiului lui Dumnezeu la noi, la „ai Săi” (Ioan I, 11). E timpul Întrupării, al nunţii, al unirii pe veci a Fiului lui Dumnezeu cu omul.
Aşa începe şi Sfânta Evanghelie a zilei: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său (Matei XXII, 2). Împăratul din parabolă e Părintele ceresc. Dar, adânc şi uimitor, Părintele ceresc trimite la noi pe Fiul Său, Care Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, ne vesteşte mântuirea, vindecă pătimirile noastre şi varsă sângele pe Cruce spre a primi viaţa cea nouă a Învierii. Şi toate acestea Mântuitorul le numeşte: nuntă. Şi, într-adevăr, pe toate le-a împlinit Fiul din iubire, iar iubirea este podoaba şi harul Mirelui. Căci El Însuşi zice: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan XV, 13). Iar dacă nunta este unirea desăvârştită dintre mire şi mireasă, în care cei doi sunt una, atunci această „mare taină” a unirii Fiului lui Dumnezeu cu noi este nunta şi icoană dumnezeiască a nunţii. Precum spune şi Apostolul: v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită (II Corinteni XI, 2). Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este Mirele Bisericii, cum îl şi invocăm la Prohodul Vinerii Mari. Deci moartea, în Duhul Evangheliei, ni se dezvăluie ca jertfa, ca nunta. Credem că de aici s-a inspirat şi poporul în Mioriţa, unde ciobanul îşi trăieşte moartea ca o nuntă.
Urmând mai departe firul Evangheliei, Mântuitorul ne spune că împăratul a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă. Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis (Matei XXII, 3-6). Slujitorii pe care îi trimite acum împăratul poftească la nuntă sunt mai întâi Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan, Apostolii şi apoi urmaşii lor. Ospăţul, euharistia, împărtăşania se află de faţă: Hristos. Şi toate darurile, Cuvântul, Trupul şi Sângele, celelalte Taine care se oferă la această masă sunt dumnezeieşti. Şi totuşi cei poftiţi la această sărbătoare unică în viaţa lumii refuză, nesocotesc chemarea: unii sunt preocupaţi de ţarină, alţii de neguţătorie, de afaceri care produc „arginţi”. Dar să nu se creadă că împăratul îi va osândi pentru că îşi iubesc ţarina sau negustoria. Doar de la început El încredinţase lui Adam grădina Edenului, să o lucreze şi să o păzească. Vina celor ce refuză să vină stă în aceea că ei îşi fac din ţarină, negoţ şi afaceri „mirele” şi „dumnezeul” lor. Încă şi mai răi se arată cei care „punând mâna pe slujitori, îi batjocoresc şi îi ucid”. Poţi fi din nefericire nu numai străin, ci şi vrăjmaş lui Dumnezeu, însă păcatul îşi caută vinovatul. Auzind împăratul toate acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc (vs. 7). Sfinţii Părinţi şi alţi tâlcuitori văd în aceste cuvinte profetice ale Mântuitorului pătimirile prin care a trecut Ierusalimul în anii '67-'70 sub Vespasian şi Tit.
Atunci, la această nuntă care se prăznuieşte veşnic, vor fi chemaţi alţii. Pentru că cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci - zice Împăratul - la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă. Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. (vs. 8-10). Înţelegem că este vorba de chemarea neamurilor, a tuturor, şi de amestecul lor, pentru că sunt poftiţi de-a valma şi răi şi buni. Dumnezeu nu refuză pe nimeni; vrea ca toţi să avem parte de adevăr, de dragoste, de mântuire. De aceea Mântuitorul stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, spunând că „cei bolnavi au nevoie de doctor” (Matei IX, 12).
Numai să se folosească de doctor şi să se vindece. Căci iată, intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut (Matei XXII, 11 sq.). Fără haină de nuntă! Era vechi obicei în răsărit ca să li se dea celor poftiţi la o mare sărbătoare haine din veşmânteria regelui. Trebuie să vedem în această rânduială o tradiţie sfântă prin care cei ce iau parte la sărbătoarea împăratului să fie îmbrăcaţi asemenea lui. Se înţelege, privind mai adânc, aceasta este în primul rând o îmbrăcăminte de har a sufletului. Sfântul Simeon Noul Teolog aseamănă sfintele virtuţi - credinţa, nădejdea, dragostea, îndelunga răbdare, smerenia, cu nişte foiţe de aur care, sudate împreună, alcătuiesc vasul şi veşmintele sufletului. Prin ele străluceşte făptura.
Deci El ne spune că au fost îngăduiţi să intre la nuntă, la masă, şi buni, şi răi. Aşa sun chemaţi să intre în Biserică toţi, prin Taina Sfântului Botez şi părtăşia cu celelalte Sfinte Taine. Dar să ajungi să te împărtăşeşti cu cuvântul lui Dumnezeu, cu Tainele lui, mai ales la Masa Sfântă, cu Trupul şi Sângele Lui, şi să nu-ţi faci din toate acestea veşmântul cel nou, haina nunţii Lui, să rămâi în firea cea veche, nesimţitor la sângele Jertfei Fiului lui Dumnezeu? Într-o tainică descoperire se spune că un asemenea suflet care se împărtăşeşte cu nevrednicie de dumnezeieştile Taine, după trecerea din această viaţă, Împăratul îl întâmpină, zicând: Dă-Mi înapoi darul. Despre omul din Evanghelie ni se spune că el a tăcut (vs. 12). N-a avut grai de căinţi, de trezire, nici măcar în acea ultimă clipă a întâlnirii cu Împăratul. N-a gândit să spună măcar atunci cântarea sfântă: Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte. Iar de aici urmarea: împăratul a zis slujitorilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. (vs. 13) S-a legat în propriile lui legături - de patimi, de nelucrare, de nerodire a binelui, şi s-a aruncat în întunericul cel mai din afară. Dureros lucru - afară e întuneric. Atunci, potrivit Scripturii Sfinte, Lumina e înăuntru. Şi, într-adevăr, Lumina adevărului, dinlăuntru luminează şi, precum zice Apostolul, în acea lumină harică străluceşte cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos (II Corinteni IV, 6). În această cămară care străluceşte în cămara lăuntrică a inimii, a rugăciunii, vezi, simţi, înţelegi pe Hristos, pe sfinţi, Tainele lui Dumnezeu, viaţa de veci. Dar la aceasta, precum se încheie Evanghelia, mulţi sunt chemaţi, puţini sunt aleşi (Matei XXII, 14).

Predică apărută pentru prima dată într-o Românie liberă din 1991.

Părintele Galeriu: Martiriul Profetului

Sfântul Ioan Botezătorul (icoană sârbească, 1644).

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, îşi încheie călătoria acestei vieţi în temniţă şi în martiriu.
Este ultimul dintre profeţi, cel mai mare, vestindu-L pe Iisus Hristos Mântuitorul nu de departe, ci botezându-L în apele Iordanului, atingând cu mâna creştetul Stăpânului. Şi la acest act divin, Profetului îi este dat să vadă cerul deschizându-se, Duhul Sfânt coborând peste Iisus şi să audă glasul Tatălui: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit (Matei III, 17). Iar el, faţă în faţă cu Domnul său, dă celor de atunci şi celor de azi această mărturie: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan I, 29). Vrednic s-a făcut a se chema: „Prietenul Mirelui”.
Ca profet, ca prieten al Mirelui, Ioan vede şi el păcatele lumii. Domnea în vremea aceea, în părţile Galileii, Irod Antipa, unul din fiii lui Irod, ucigaşul pruncilor din Betleem. Prin anii 31, Irod Antipa, mergând la Roma chemat de împăratul Tiberiu, pe drum a poposit la fratele său, Filip. Aici, s-a împătimit de soţia lui - Irodiada. Ea îi răspunde şi ispititorul îi cufundă în patimă. Irodiada îi şi făgăduieşte că îşi va părăsi soţul pentru el, însă cu condiţia ca Irod să-şi izgonească soţia, fiica unui rege arab - Areta. La întoarcerea din Roma, Irod Antipa îşi alungă soţia şi îşi aduce în casă pe Irodiada, împreună cu fiica ei, Salomeea.
Profetul nu putea să tacă. Arată regelui că ceea ce face este deodată: adulter, incest şi scandal, rostindu-i cuvântul cunoscut şi păstrat de Sfânta Scriptură: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu VI, 18). La auzul sentinţei, Irod se trezeşte acum în lumea chinurilor lăuntrice. Ioan îi este ca un sfânt şi adesea sfetnic; dar sufletul îi este bolnav de patimă. Irodiada îl subjugă pe rege şi îl înduplecă în cele din urmă să-l închidă pe profet în temniţă. Era doar începutul lucrării ei demonice. La câtva timp, îi soseşte prilejul s-o desăvârşească. Irod îşi sărbătoreşte ziua de naştere cu un mare ospăţ în castelul Maherus. În toiul petrecerii, sub imperiul băuturilor ameţitoare, Salomeea, pusă la cale de mama ei, execută în faţa lui Irod şi a oaspeţilor un dans care aţâţă pasiuni. În focul lor, Irod îi oferă un jurământ: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Fata, ieşind, zice mamei: Ce să cer? Irodiada îi spune: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi fără preget, copila, intrând la rege, îi cere: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul (Marcu VI, 23-25).
Autorul sacru ne încredinţează: regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze (Marcu VI, 26). Pentru jurământ, în faţa cui şi pentru ce cauză?! Pentru un dans, capul unui profet; pentru o plăcere, viaţa unui sfânt... În istorie, numai tiranii posedaţi demonic au putut săvârşi asemenea crime. Altfel, chiar în acea lume pe care o numim „păgână” era interzis ca în ziua de naştere a căpeteniilor ţării să aibă loc execuţii. Generalul roman Flaminiu a fost izgonit din Senat de cenzori pentru că a ordonat la un ospăţ tăierea capului unui criminal. Asemenea zile erau menite pentru amnistii, graţieri, binefaceri.
Irod, ucigaş asemenea tatălui său, porunceşte acum moartea. De unde acest drept asupra vieţii fratelui, semenului său, de unde l-au avut sau îl mai au cei ce ucid? Îndată, la porunca regelui, o slugă călău, mergând, a tăiat capul Profetului în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale (cf. Marcu VI, 28).
De aici încolo, drumurile se despart. În timpul procesului Mântuitorului, Pilat trimite pe Iisus şi la Irod, care se afla atunci în Ierusalim. L-a întrebat regele multe lucruri şi nădăjduia să vadă la El vreo minune... Iisus însă nu i-a răspuns nimic (cf. Luca XXIII, 8 sq.).
Nu după multă vreme, Irod a fost chemat la Roma în urma unor denunţuri, dezbrăcat de demnitatea regească şi exilat în Lyon şi apoi la Ilard, în Spania. Acolo, pe lângă suferinţele exilului, trăieşte cu Irodiada sfârşitul tragic al Salomeei. Fiica, traversând într-o zi de iarnă râul Sicoria, gheaţa se rupe şi se afundă până la grumaz. Capul îi rămâne deasupra, în timp ce dedesubt, valurile îi mişcă trupul într-un alt dans, macabru; în cele din urmă, gheaţa îi retează gâtul... Ex-regelui şi Irodiadei li se aduce acum capul celei care, oarecând, ceruse capul Profetului.
Dar drumul lui Ioan este de aici înainte altul. Trupul i l-au îngropat ucenicii lângă cel al profetului Eliseu. Moaştele lui sfinte au peregrinat de-a lungul veacurilor, în Răsărit şi în Apus, împărţite şi aşezate sub altarele multor biserici, însămânţând sfinţenie pretutindeni. Dreapta Sfântului a ajuns şi la noi, dăruită apoi de Neagoe Basarab mânăstirii Dionisiou din Sfântul Munte Athos, primind în schimb capul şi mâna Sfântului Nifon - părintele duhovnicesc al voievodului. În anul 453 s-a descoperit la Emesa, în Siria, şi capul Profetului, care a fost dus apoi la Constantinopol. De aici, în 1204, cruciaţii francezi, ocupând cetatea, au luat o parte şi l-au dăruit bisericii din Amiens.
Dar persoana lui?! Biserica îl cinsteşte în slujbe sacre şi icoane. E venerat fie botezându-L pe Domnul, fie cu aripi de înger oferindu-şi capul pe tipsie şi, mai ales, împreună cu Preacurata Maică de o parte şi de alta a Mirelui Hristos.
În Acatist invocăm:
Bucură-te, slujitorule cel prealuminat al lui Hristos;
Bucură-te, luminătorule al măriţilor mucenici;
Bucură-te, pecetea celor două Testamente;
Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Părintele Galeriu: Lucrătorii viei

Ilustraţie la Speculum humanae salvationis (Oglinda mântuirii omului), Köln, c. 1450.


Se apropiau Paştile Crucii şi Înivierii. Iisus intrase în templul lui Dumnezeu, izgonise pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu... răsturnase mesele zarafilor, rostind: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari! (Matei XXI, 12-13). Un asemenea act de autoritate dumnezeiască supără pe arhierei, farisei, cărturari. Dar nu supără poporul sărman; căci iată, au venit la El, în templu, orbi şi şchiopi şi El i-a făcut sănătoşi (vs. 14). Oamenii suferinzi şi simpli, nepervertiţi, Îi simţeau dumnezeirea în viul vieţii lor, în timp ce „înţelepţii”, arhiereii, bătrânii, întemniţaţi în slava lor deşartă, ascultau, dar nu auzeau chemarea. Spre a le descoperi tragica lor stare, El le spune această pildă:
Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. (Matei XXI, 33-39).
Omul stăpân al casei sale din parabolă este Dumnezeu, Părintele nostru ceresc. Via preînchipuie lumea însăşi, dar şi Templul Legii Vechi. Aşa văzuse şi Isaia proorocul, zicând: via Domnului Savaot este casa lui Israel (Isaia V, 7). Gardul înseamnă Legea care păzeşte poporul dreptcredincios. Teascul este altarul de jertfă pe care Mielul lui Dumnezeu avea să-şi verse sângele Legii celei Noi. Turnul de pază îi preînchipuie pe înţelepţii străjeri care să vegheze şi să-i apere de cel rău. Şi a dat via lucrătorilor, iar el s-a dus departe (Matei XXI, 33). Ce înseamnă acest „departe”? Este, potrivit înţelegerii Sfântului Ioan Gură-de-Aur, spaţiul „îndelungii răbdări a lui Dumnezeu”. Şi este totodată spaţiul viu al libertăţii noastre; spaţiul în care Dumnezeu Se retrage „departe” şi chiar omul poate pleca „departe” de El. - Ca de pildă în cazul Fiului risipitor. Căci Dumnezeu este şi „aproape” şi „departe”; şi prezenţa şi distanţa. Şi simţim prezenţa prin harurile şi darurile Lui. Dar şi transcendenţa infinită a fiinţei. Ne lasă liberi la lucrul nostru să-i fructificăm zestrea de har. Ne stimulează proniator spiritul, fără să ne forţeze, ne atrage discret la Sine, fără să ne constrângă printr-o manifestare copleşitoare. E o cale euharistică a pedagogiei divine. Ne împărtăşeşte din darurile Lui printr-o comuniune în care „binele” e şi descoperire, dar şi taină de nepătruns, iar viaţa noastră e mişcare intensă între vocaţie şi elan, căutare şi descoperire, ofrandă şi împlinire.
Dar cum şi-au împlinit chemarea lucrătorii viei? A sosit vremea roadelor şi stăpânul trimite slujitori să adune roadele. Orice lucru: orice făptură vie, orice om se judecă după roade. Şi fiecare, de la locul lui, de mai mică sau mai mare răspundere. „Rodeşte unde ai fost răsădit” - ne învaţă Sfinţii Părinţi.
Dar deodată, parabola ne deschide spre o viziune mesianică. Slujitorii trimişi de stăpânul viei sunt, rând pe rând, ucişi de lucrători. Se înţelege, este vorba de profeţii Vechiului Testament, care au pătimit până la sânge. Iar prin cuvintele şi pătimirile lor, profeţeau patimile lui Hristos. Căci „Fiul” din parabolă, „Moştenitorul” pe Care Îl ucid, este Mântuitorul lumii.
După rostirea parabolei, Mântuitorul, adresându-li-Se direct celor din Sinedriu, îi întreabă: Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? Ei răspund: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor (Matei XXI, 40 sq.) Deodată înţeleg că este vorba despre dânşii. Fiorii răspunderii îi cuprind: Să nu fie! (Luca XX, 16). Dar Mântuitorul, privind la ei, le zice: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? (Matei XXI, 42). Era cuvântul profetic al lui David (Psalmul CXVII, 22-23). În vremea veche, pietrele care erau aşezate în capul unghiului încheiau doi pereţi ce aveau menirea să susţină întreaga clădire. Dar Psalmistul precizase că „de la Domnul s-a făcut aceasta”. Deci Piatra era Hristos, era darul suprem al Stăpânului, al Părintelui ceresc. Şi Psalmistul Îl contempla profetic pe Hristos, Piatra cea din capul unghiului - pentru că El avea să unească iudeii şi neamurile în viitorul aşezământ dumnezeiesc - Biserica.
Însă, dureros, ei nu înţelegeau. Şi Hristos îi previne: spun vouă că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Şi adaugă acest cuvânt de o rară gravitate: Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. (Matei XXI, 43 sq.) Mântuitorul profeţea vestirea Evangheliei la neamuri, dar profeţea şi starea sufletului care se confrunta cu Hristos - Piatra unghiulară. Omul e unica fiinţă în lume care se construieşte mereu. Şi nu te poţi construi decât pe Piatra de temelie. Această Piatră e unică. E Modelul, e Arhetipul, e Hristos. Nu-L poţi evita. Vrei, cumva, să „cazi” asupra Lui, să-L loveşti: te sfărâmi ca vasul care cade pe piatră, sau ca Saul, care, mergând spre Damasc să prindă, să prignească pe creştini, Iisus îl întâmpina spunându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?... Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepuşă. (Fapte IX, 4sq.) Izbeşti, dar tu te răneşti; nu ţepuşa, ci piciorul tău se răneşte. Şi - chiar dacă nu te loveşti, refuzi această piatră de temelie a zidirii Sale. Atunci cade ea peste tine, şi „pe cine va cădea îl va strivi”. Psalmistul ne răspunde aici cu un cuvânt tot atât de adânc: Întoarce-se-va răutatea lui la capul lui (Psalm VII, 16). Răutatea purtată în tine şi nevindecată în Hristos, ea însăşi te ucide. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul „cel pe care va cădea va fi strivit”, înţelege profund că prin aceasta Domnul îi făcea şi ne face să vedem Învierea Sa. Într-adevăr, Învierea striveşte total puterea răului. Atunci, numai în Hristos este posibilă mântuirea.

Părintele Galeriu: Tânărul bogat

Icoană chineză.

Sfânta Evanghelie, pe care o ascultăm în această Duminică, ne spune că Mântuitorul plecase din Iudeea şi se afla în hotarele Iudeii, dincolo de Iordan (Matei XIX, 1). În preajma Lui, mulţime de bărbaţi, femei, copii. Le vindecă bolnavii, le răspunde la întrebări. Atunci, fariseii Îl ispitesc, zicându-I: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, Domnul a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Şi adaugă Mântuitorul: Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. (Matei XIX, 4-6) Mântuitorul arată astfel chipul divin al unităţii soţului şi soţiei adâncind taina şi zicând: nu mai sunt doi, ci un trup (vs.6). La întâmpinarea fariseilor că, totuşi, Moise a poruncit să-i dea soţiei carte de despărţire şi să o lase (vs.7, cf. Deuteronom XXIV, 1), Mântuitorul dă acest răspuns întemeietor: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter (Matei XIX, 8-9). Unitatea soţ-soţie este aşadar indisolubilă, de nedesfăcut, purtând pecetea unităţii divine.
Ascultând un asemenea cuvânt, luminos şi dătător de mângâiere, femeile, mamele de faţă îşi aduc copiii la Iisus să-i binecuvânteze. Însăşi prezenţa copiilor era pentru toţi dovada unităţii harice dintre soţ şi soţie. În copil se adevereşte tăria neclintită a cuvântului dumnezeiesc: ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. (Matei XIX, 6) Poţi împărţi orice în caz de divorţ, numai copilul nu poate fi împărţit; din această unitate sfântă nu se mai poate smulge nici tatăl, nici mama. În rodul lor, cei doi rămân una pe veci şi despărţirea poartă judecată şi osândă veşnică. - Acum, copiii se grăbeau spre Domnul. Ucenicii îi ceartă. Iisus însă le spune: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo (Matei XIX, 13-15). Prezenţa lui Iisus atrăgea, îndeosebi pe cei nevinovaţi. Nu-i silea. Nevinovăţia Lui chema nevinovăţia lor şi nevinovăţia lor îi mâna spre Izvorul ei.
Cu aceasta am ajuns la cuvântul Sfintei Evanghelii de astăzi: Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? (Matei XIX, 16). - După mame, copii, vine şi un tânăr. Martor la cele petrecute, tânărul este sincer frământat de întrebările esenţiale ale vieţii pe care şi le pune sufletul omenesc, mai ales la această vârstă. Sfântul Evanghelist Marcu arată că el alergând la Iisus, a şi îngenuncheat înaintea Lui. Răspunsul Mântuitorului, însă, uimeşte: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu (Matei XIX, 17). Nu era Mântuitorul bun? Tocmai El, de Care fuge răul chiar şi la pomenirea numelui Lui? El, Care dăruieşte sănătate bolnavilor, pâine celor flămânzi, viaţă celor care au şi murit. Doar El este singurul îndreptăţit să întrebe: Cine poate găsi păcat în Mine? (Ioan VIII, 46). Dar, tâlcul răspunsului Său se află mult mai adânc. Tânărul caută acest răspuns esenţial de la Iisus, ca de la un învăţător oarecare. Domnul, însă, îi descoperă şi ne descoperă că Bun şi Izvorul binelui este Unul Dumnezeu. Oamenii au încercat de atâtea ori în istorie, de la ispita lui Lucifer din Eden, prin gustarea „din pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea III, 6) să decidă ei şi să se instituie drept factori hotărâtori ai „binelui şi răului”. Urmarea a fost fărâmiţarea unităţii umane şi moartea. De aceea, când Mântuitorul spune: Bun este numai Unul Dumnezeu (Matei XIX, 17), ne arată că viaţa nu este cu putinţă decât în comuniunea cerească cu Izvorul vieţii, cu Cel absolut bun şi Unul. Cât de adevărată este spusa celor vechi: „Câte capete, atâtea păreri”, ba chiar în acelaşi cap, puzderie de păreri ce se contrazic. Despărţiţi de Dumnezeu - Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos - pierdem şi viaţa şi unitatea în Bine, Adevăr şi Iubire. Pe măsură ce creşte egoismul tot mai individualist, creşlte şi fărâmiţarea lumii, se înmulţesc şi suferinţele. Şi, dimpotrivă, cu cât cineva e mai aproape de bunătatea divină, descoperită în Hristos, devine mai bun. Să ne gândim doar la zilele din urmă, de grave calamităţi, când în suferinţă ne-am redescoperit unitatea în iubire divină.
Mai departe, Iisus spune tânărului: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. Tânărul întreabă: Care? Mântuitorul răspunde simplu, aducându-i aminte de poruncile, deodată, vechi şi mereu actuale: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei XIX, 17-19). Mântuitorul nu mai repetă primele patru porunci ale Decalogului (Ieşirea XX, 2-11), care îl aşează pe om în faţa lui Dumnezeu, pentru că tânărul credea şi se închina lui Dumnezeu. I le spune însă pe celelalte, în care stau faţă în faţă om cu om. Iar noi, oamenii, am ajuns să ne şi ucidem unii pe alţii. Şi înţelegem noi, oare, că atunci când cineva ucide pe semenul său, el ucide mai întâi viaţa în el însuşi? În acest adânc înţeles, Mântuitorul dezvăluie că poruncile au fost date mai ales pentru a opri distrugerea vieţii. Fiecare dintre poruncile dumnezeieşti este o „doctorie” pentru apărarea şi păstrarea vieţii. Oare, o mamă, când ucide pruncul în sânul ei, înţelege că ucide în ea conştiinţa de maică a vieţii? La fel şi atunci când cineva îşi ucide fratele... Precum şi celelalte porunci - să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi... - toate îndreaptă privirile spre păzirea vieţii. Şi încă la rădăcina ei duhovnicească, pentru că acolo a apărut, mai întâi, moartea. Adam a murit mai întâi duhovniceşte, spiritual, şi apoi cu trupul, când moartea, prin patimi, a ajuns în trup. În acest înţeles curat al cuvântului dumnezeiesc învaţă rugăciunea Bisericii: „Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta...” [Sfânta Liturghie, rugăciune citită în taină de preot în timpul Apostolui - notă radugo].
Atunci tânărul a zis: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? - Împlinea el cu adevărat poruncile divine dacă simţea că-i lipseşte ceva esenţial: legătura cu Izvorul vieţii? Nu cumva le împlinea el doar după literă şi nu după Duh? Nu cumva socotea el „poruncile” ca şi mulţi dintre noi, o rămăşiţă depăşită a trecutului? Dar e de ajuns să ne întrebăm: am dus noi la plinătate fie şi una măcar dintre ele? Am ajuns noi bunăoară să nu mai ucidem? Şi mai adânc: voia, cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veci (I Petru I, 23). A trăi în voia lui Dumnezeu înseamnă a trăi în timpul lui Dumnezeu, „nici în urmă, nici înainte faţă de epoca Lui, ci la ora lui Dumnezeu, căci nu există anotimp pentru eternitate”.
Totuşi, în răspunsul lui, resimţi la tânăr şi chemarea spre o treaptă mai înaltă a vieţii. De aceea Domnul îi răspunde: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi. (Matei XIX, 21) - Domnul îi arată această cale. A urmat-o? Precum citim: auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii (vs. 22). - Tristeţea îi dezvăluia rana lui lăuntrică: pe de o parte suspinul, dorul de viaţă îl mistuia; pe de altă parte, avuţia acestei lumi îl ţinea legat.
Dar, despre ultima parte a acestei Sfinte Evanghelii, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne va fi cuvântul la Duminica a XXX-a după Rusalii, când întâlnirea Domnului cu tânărul bogat se reciteşte şi după Sfântul Evanghelist Luca (XVIII, 18-30).
Acum să culegem, odată mai mult, rodul vieţii din cele asculate ca un început de urcuş duhovnicesc: de la păzirea poruncilor, spre desăvârşirea în Hristos. Şi să cugetăm: Tânărul se depărta trist de Mântuitorul, căci avea multe avuţii şi multe gânduri. Iar Iisus, privind la el cu dragoste (Marcu X, 21), îl chema duhovniceşte. - Cum răspundem noi astăzi la chemarea iubirii lui Iisus?

Această predică a apărut într-o Românie liberă din 1991.

Părintele Galeriu: Datornicul nemilostiv

Datornicul nemilostiv (Rembrandt van Rijn, c. 1650).

În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul ne învaţă printr-o parabolă despre atât de divina şi chinuitoarea taină a iertării; a iertării ca vindecare (Matei XVIII, 23-35).
Ceva mai înainte ni se spune că Sfântul Apostol Petru, apropiindu-se de Mântuitorul, i-a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori? (Matei XVIII, 21). Numărul şapte era sacru în Vechiul Testament şi a rămas până astăzi. Mântuitorul îi răspunde: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte (vs.22). Precum vedem, cuvântul Domnului nu este un răspuns contabil, ca întrebarea lui Petru, ci o deschidere către infinit. Iertarea nu are măsură, ca şi iubirea din care se naşte. Iar măsura iubirii este de a fi fără măsură. Atunci, „de şaptezeci de ori câte şapte” înseamnă iertare ori de câte ori se iveşte prilejul să ajut la vindecarea fratelui meu. Parabola începe prin a ne situa, mai întâi, în faţa lui Dumnezeu: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. (Matei XVIII, 23-27).
Se cuvine să credem că Omul Împărat din parabolă este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om. Lui, I-a dat [Tatăl] putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului (Ioan V, 27). El este Arhetipul, Modelul desăvârşit, după care ne putem judeca faptele şi numai El ne poate mântui, dar nu fără noi, ci împreună cu noi.
Iar datoria faţă de El ca Dumnezeu este imensă. Un talant în vremea aceea „avea greutatea şi valoarea unei cantităţi de cca 60 kg de argint” (Preot Vasile Gheorghiu). Deci un simbol al datoriei noastre nesfârşite în faţa lui Dumnezeu Şi cu ce avea datornicul să-i plătească? Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? (I Corinteni IV, 7). Doar prin rugăciune. Şi s-a milostivit stăpânul, i-a dat drumul, i-a iertat datoria. Dar în Scriptură, în Hristos, iertarea înseamnă vindecare. Era vindecată oare inima slugii aceleia cu datoria ei imensă?
În partea a doua, parabola ne situează în faţa aproapelui: Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. (Matei XVIII, 28-30) Datoria de 100 de dinari faţă de zece mii de talanţi vrea să arate infima datorie a unui semen de-al nostru faţă de noi înaintea lui Dumnezeu. Dar aici esenţialul este că noi putem răscumpăra infinitul datoriei noastre înaintea lui Dumnezeu cu preţul iertării puţinei datorii a semenului nostru. Or, tocmai aici se descoperă darul vindecării, al milostivirii divine, însă împreună cu participarea mea întreagă la propria mea vindecare. Cât timp priveşte cu faţa către Hristos, Petru calcă pe valuri; cum îşi întoarce faţa la furtună, se scufundă. Sluga din Evanghelie a ieşit de la faţa lui Dumnezeu şi s-a uitat neiertător la săraca datorie a fratelui său, şi se scufundă din nou sub povara marii lui datorii. Eu vin la Taina mărturisirii, spun păcatele, recunosc datoriile. Preotul rosteşte: „te iert şi te dezleg”. Dacă eu nu am avut credinţă sinceră, nu am iertat, la rându-mi, pe semenii mei - rămân sub chinul păcatelor mele prigonitoare. Aşa ajung fin nou în faţa judecăţii lui Dumnezeu, căci spune Evanghelia mai departe: Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta - fiecare fratelui său - din inimile voastre. (Matei XVIII, 31-35) Cei care iau apărarea celui năpăstuit sunt îngerii, sfinţii şi toţi cei care nu pot suferi nedreptatea. Atunci se adevereşte cuvântul că judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Iar mila biruieşte în faţa judecăţii (Iacob II, 13).
Vinovăţia şi iertarea ridică noian de întrebări: nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine... (Romani XIV, 7). Păcatul, răul, provoacă rană şi suferinţi lui Dumnezeu, aproapelui şi mie. Cain ucide pe Abel dar suferă şi Dumnezeu... (Facerea IV, 10). Saul prigoneşte pe creştini, dar pe drumul Damascului, Iisus îl întâmpină zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?..., adăugând: Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. (Fapte IX, 4sq.) Tu loveşti, dar şi tu te răneşti! Răul, greşelile oricui ne fac pe toţi să suferim. Care-i ieşirea, vindecarea? Dumnezeu ne-a dăruit iertarea, căinţa. Altfel, ce tragic ar fi căderea fără ridicare; păcatul şi boala fără vindecare, cât de absurd mormântul fără înviere.
Iertarea este un dar divin. Dar nu simplu iertare, fără căinţă, fără o dovadă sigură a vindecării. Sluga din Evanghelie care după iertarea oferită de Domnul îşi sugrumă apoi fratele (Matei XVIII, 28) cade acum sub mânia şi „mâna chinuitorilor” (vs. 34).
De această iertare divină, dovedită clar prin vindecare de rău, avem nevoie toţi, chiar peste o vinovăţie mai mare sau mai mică. Eu pot, cum învăţa stareţul Varsanufie, şi să iau asupra mea datoria celor zece mii de talanţi, şi să las asupra ta, să achiţi doar o sută de dinari, dar şi pentru aceştia trebuie să te lupţi. Căci microbul răului oricât de mic ar fi tot te îmbolnăveşte.
Un suflet creştin suferea din pricina unui rău mare provocat de cineva. Dar deodată simte că răul cel mai insuportabil nu era fapta pe care o suferise, ci mai ales ura care îi mistuia cum inima. - Doamne, nu simt atunci cum mă poate răni, odată cu fapta, şi boala sufletească a semenului meu? Cum să mă las contaminat de răul lui? Oare numai răul să-l las să fie contagios în lume? Adevărul, iubirea să nu devină molipsitoare?
Dumnezeu este Iubire şi eu - omul zidit după chipul lui Dumnezeu, trebuie să fiu iubire. Adevărul şi iubirea sunt definiţia sănătăţii.
Şi nu trebuie să-mi pierd sănătatea mea prin contagiunea răului. Când Sfântul Ştefan era lovit cu pietre, ucis, el se roagă: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (Fapte VII, 60). El nu se lasă învins, rănit de răutatea lor ucigaşă. Dar el se roagă precizând: nu le socoti lor păcatul acesta, adică păcatul împotriva lui. Altfel spus, eu pot şi sunt dator să iert păcatul, răul făcut mie! Dumnezeu iartă păcatele tuturor celor ce i se roagă şi se căiesc. Dar răul pe care ţi-l faci tu ţie, care stăruie în tine şi tu nu vrei să-l scoţi prin căinţă, lacrimi şi implorarea ajutorului dumnezeiesc, cine ţi-l poate ierta? Nimeni nu poate fără voia ta. Adânc, glasul iubirii dumnezeieşti îmi strigă: iartă cu dragoste curată, cu rugăciune să te vindeci şi tu şi fratele tău. Iar dacă fratele tău continuă să greşească, tu să nu rămâi indiferent, nepăsător, faţă de răul lui, căci atunci tu nu-l iubeşti. Tu trebuie să te lupţi cu toate mijloacele dumnezeieşti, pentru mântuirea lui. Să te rogi: Doamne, dă-ne adevărata iertare, care înseamnă vindecarea tuturor, „izbăvirea de cel rău”. Amin!

Această predică a apărut într-o Românie liberă din 1991.

Părintele Galeriu: Cei zece leproşi

Mă cheamă pe Mine în ziua necazului: Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preaslăvi (Psalm IL, 16). Această rugăciune izbăvitoare o auzeam rostită mereu de un învăţător credincios, aflat în grele încercări. Dumnezeu care nu rămâne nimănui dator l-a izbăvit. Iar după ieşirea lui la limanul mângâierii nu înceta a-I mulţumi şi a-L preamări. Evanghelia acestei Duminici a vindecării celor zece leproşi ne vorbeşte despre o asemenea izbăvire şi preaslăvire adusă lui Dumnezeu.
Pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe (Luca XVII, 11 sq.) Lepra era pe vremea aceea una din cele mai teribile pătimiri - boală cumplită care desfigurează cu oribile plăgi şi săpături adânci pe faţa sărmanului trup sau care îl mutilează disclocându-i şi smulgând din el bucăţi. Iar chinul consta atât în ruina trupului cât şi în lepădarea, izolarea bolnavilor departe de semenii lor. Erau socotiţi ca nişte „morţi vii”. Când s-ar fi apropiat cineva de vreun lepros trebuia să anunţe şi să strige năpasta: „necurat, necurat”.
Cei zece din Evanghelie Îl văd pe Iisus. Mântuitorul îi caută; nu se fereşte, se îndreaptă spre ei. Rugăciunea lor: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! (Luca XVII, 13) descoperea că ei recunosc puterea lui Iisus mai presus de orice putere omenească şi recunosc totodată mila Lui. Altfel, puterea fără milă, fără iubire, cui poate servi? - Decât unui eu orgolios şi tiran. Iisus le împărtăşeşte tainic harul vindecării, dar vădit le spune: Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor (Luca XVII, 14). Iar preoţii erau rânduiţi după lege să dea mărturie şi pentru ivirea bolii şi pentru vindecarea ei. - Pe cale, ei s-au vindecat.
Unul dintre ei însă, în bucuria negrăită a vindecării, se întoarce la Hristos. Îl slăveşte cu glas mare pe Dumnezeu, cade cu faţa la pământ şi Îi mulţumeşte. Iar Sfânta Evanghelie ne spune că acela era samarinean (vs. 16). Recunoştinţa acestui străin faţă de Hristos dezvăluia ucenicilor o speranţă în viitoarea mărturisire a Evangheliei.
Iisus îl întreabă: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-au aflat să să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? (vs. 18) Trupeşte, s-au vindecat toţi. Dar sufleteşte? Cei nouă rămân încă bolnavi. S-au dus în lume uitând de vindecătorul lor.
Cei nouă unde sunt? - Aceste cuvinte ale Mântuitorului dezvăluie o tristeţe divină faţă de sfânta virtute a recunoştinţei. Dar, prin cuvintele Evangheliei Domnului: nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam, suntem chemaţi să privim la adevărata înţelegere a recunoştinţei. Nu există recunoştinţă fără cunoştinţă. Domnul mută astfel şi duce gândul, cugetarea în profunzime: de la fapta binefăcătoare la recunoaşterea Autorului ei - Dumnezeu; de la planul moral - prin recunoaşterea unei binefaceri primite, la cel spiritual, de re-cunoaştere a Binelui, izvor dumnezeiesc al vieţii; altfel spus, de la darul primit de la „Părintele luminilor” de la care vine „toată darea cea bună”. Şi mai trebuie observat că însăşi particula re- pusă înainte - re-cunoştinţă - duce gândul tot la o înţelegere bogată şi adâncă. Bunăoară, cuvinte ca: a reface, a reunifica, a rezidi, a restaura, înseamnă şi revenirea la bază, la un proiect sau tipar originar. Înseamnă, în ce priveşte pe om, redescoperirea începutului, a originii şi voinţei Ziditorului cu privire la noi, la lume. Acest înţeles îl are şi cuvântul revelaţie: a scoate, a da la o parte vălul descoperindu-ne gândul şi cuvântul lui Dumnezeu; înseamnă chiar reînnoire, recreare a omului şi a lumii, ceea ce a făcut Dumnezeu prin Întruparea Fiului Său de la Duhul Sfânt şi din Fecioară în jertfa şi Învierea Sa. - Atunci recunoştinţa ca re-cunoaştere ne duce temeinic cu gândul la cunoaşterea noastră a originii, a rădăcinii noastre haric dumnezeieşti, întrucât suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu şi meniţi unei nesfârşite asemănări cu El. De aceea, în recunoştinţă, Îl recunosc şi pe Dumnezeu ca Ziditorul şi Mântuitorul meu, dar mă recunosc şi pe mine în această obârşie a mea, recunoaşterea devenind lumină a începutului în care mă văd răsărind din voia divină, din adevărul divin care dă neîncetat libertate faptelor mele şi zborului meu ziditor după Chipul Celui infinit bun.
Recunoştinţa mea reaşează spiritual în ordinea nestricată, nepervertită a armoniei divine. Iar dacă cu greu găsim, mai ales astăzi, recunoştinţa în acest sens profund pentru oameni, cât de revelatoare ne apar asemenea acte la bietele vieţuitoare necuvântătoare. Din viaţa Cuviosului Gherasim de la Iordan cunoaştem că, umblând el prin pustie, l-a întâmpinat un leu bolnav care-i arăta piciorul în care-i intrase un ghimpe mare. Cu piciorul umflat, leul se uită spre stareţ, cu ochii blânzi şi chip smerit, rugând vindecare. Iar stareţul, văzându-i suferinţa a şezut şi, luând piciorul fiarei, a scos spinul, i-a curăţit rana şi a bandajat-o cu un petic din straiele lui şi i-a dat drumul. După vindecare, leul s-a întors şi nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci ca un ucenic umbla după dânsul, încât se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. Iar când s-a săvârşit cuviosul, mergând către Domnul, leul n-a mai voit să primească hrana şi lovindu-se cu capul la mormântul stareţului s-a săvârşit. - Îngăduit să ne fie să să reproducem un fapt asemănător petrecut la noi în munţii Neamţului: la stâna unei mănăstiri mugea într-o noapte un urs, la uşa colibei. Un călugăr-cioban, neînfricat, crapă puţin uşa, ai ursul introduce laba în care intrase o aşchie. Călugărul scoate aşchia şi fiara se linişteşte. Către zori, monahii aud un zgomot la uşă. Spre uimirea lor, găsesc dimineaţa un stup de albine. Era recunoştinţa ursului. Nu descoperim noi în asemenea fapte tocmai la necuvântătoare restaurarea armoniei originare a stării paradisiace din Grădina Edenului pe care Dumnezeu a dat-o omului să o lucreze şi să o păzească (Facere II, 15) în curăţia, în puritatea iubirii şi luminii divine. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune că toate făpturile lumii sunt unite între ele prin sympatheia (συμπᾰϑεια), adică reciprocă participare a uneia la suferinţa sau bucuria celeilalte. O asemenea recunoştinţă cerea Iisus de la toţi cei zece leproşi, recunoştinţă care suia şi devenea slavă, preamărire a lui Dumnezeu. Nu slavă în înţeles linguşitor şi deşert prin care copleşesc unii pe mai marii lor. Asemenea deşertăciuni nu sunt după voia Lui: Slavă de la oameni nu primesc (Ioan V, 41). Slava de care te slăveşte Mântuitorul înseamnă înălţarea noastră la adevărata slavă divină, care ne ridică din cele de jos, ne răpeşte mintea şi inima în uimire şi ne transfigurează ca pe ucenici pe Tabor, ne face părtaşi slavei dumnezeieşti precum zice Mântuitorul în rugăciunea către Tatăl: Slava pe care Tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor (Ioan XVII, 22).
De lipsirea unei asemenea împărtăşiri prin nerecunoştinţă e mâhnit Mântuitorul cînd spune: Dar cei nouă unde sunt? - cuvânt tragic pe care ni-l rosteşte şi nouă astăzi. Unde suntem noi? În ce stare ne aflăm noi? Ne-a curăţit şi simţim cum ne curăţă Dumnezeu de lepra bolilor veacului: totalitarism, materialism, ateism, necredinţă. Suntem noi recunoscători Lui şi tuturor binefăcătorilor pentru ca într-adevăr sufletele noastre să se lumineze, să se vindece, să ne recunoaştem condiţia noastră divino-umană? Din experienţa duhovnicească Sfântul Marcu Ascetul spune că trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa (ignoranţa) şi trândăvia - lenea, mai ales cea duhovnicească. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea fiare diavoleşti ucigătoare! Mai ales să nu uităm şi să nu ne lenevim în recunoştinţa şi cunoştinţa noastră tot mai adâncă - după atâta înstrăinare şi cădere - şi să ne reîntoarcem la Dumnezeu, Ziditorul, Mântuitorul şi Purtătorul de grijă al vieţii şi al neamului nostru. Iar prin această recunoştinţă să ne recunoaştem pe noi înşine în statutul şi condiţia noastră originară de a fi şi a deveni mareu chip şi asemănare a lui Dumnezeu, aşa cum ni s-a descoperit în Iisus Hristos, Domnul nostru. A fi chip şi asemănare divină constituie firea, originea, normalitatea, definiţia, sănătatea noastră. Să nu uităm să fim recunoscători faţă de toţi binefăcătorii noştri, părinţii şi fraţii noştri, învăţători, duhovnici, rugători, moşii şi strămoşii noştri - cu faptele, operele lor scrise sau înscrise în memoria vie a istoriei. Să fim recunoscători mai ales faţă de eroii, martirii noştri din decembrie 1989, şi toţi cei care au pătimit în temniţe şi grele încercări, prin a căror jertfă răsădită în jertfa lui Hristos - luând şi ei asupră-le suferinţa unui neam întreg. Ne aflăm în zorii libertăţii noastre. Să nu uităm să păstrăm mereu în memorie relele de care am suferit ca să nu se mai repete; iar sărmanii autori ai relelor, printr-o căinţă sinceră, să se întoarcă ei înşişi la recunoştinţă. Evanghelia ne spune că Mântuitorul a zis vindecătorului recunoscător: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit (Luca XVII, 19). Dăruieşte-ne, Doamne, şi nouă, această credinţă mântuitoare a recunoştinţei.

P.S. Această predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii (Luca XII, 16-21) a fost publicată prima dată într-o Românie liberă din 1992. Imaginea: miniatură franceză din 1372 (autor necunoscut).

Duminica Sfinţilor Strămoşi

Arborele lui Iesei
(Biserica Protaton, Karyes, Muntele Athos, sec. XVII).

Săvârşind astăzi, credincioşilor, pomenirile Strămoşilor, să lăudăm cu credinţă pe Hristos, Izbăvitorul şi Domnul, Cel ce i-a mărit pe dânşii în toate neamurile şi a săvârşit minuni uimitoare, ca Cel tare şi puternic; şi dintr-ânşii ne-a ridicat nouă toiagul puterii, pe singura care nu ştie de bărbat, pe dumnezeiasca fiică, Maria curata, din care a ieşit floarea Hristos, Cel ce a odrăslit viaţă tuturor şi hrană neîmpuţinată şi mântuire veşnică.

Patriarhii Avraam, Isaac şi Iacob.

Cel ce ai izbăvit pe sfinţii tineri din foc şi pe Daniel din gura leilor; Cel ce ai binecuvântat pe Avraam şi pe Isaac, robul tău, şi pe Iacob, fiul acestuia; Cel ce ai binevoit a Te face ca noi din sămânţa lor, ca să mântuieşti pe strămoşii noştri care căzuseră mai înainte, prin răstignirea şi moartea Ta, rupi legăturile morţii şi înviezi şi înviezi împreună pe toţi cei ce erau morţi din veac, care se închină, Hristoase, Împărăţiei Tale celei veşnice.

Cei trei tineri în cuptor (catacomba Priscillei, Roma, sec. III-IV).

În mijlocul văpăii, de roua Duhului bucurându-se tinerii lui Dumnezeu ca de un val de răcoare, umblau tainic într-însa, preînchipuind Treimea şi întruparea lui Hristos. Şi ca nişte înţelepţi părin credinţă au stins puterea focului; iar dreptul Daniel s-a arătat astupând gurile leilor. Pentru rugăciunile lor milostivindu-Te, Iubitorule de oameni, izbăveşte-ne şi pe noi de focul nestins şi veşnic şi ne învredniceşte să dobândim cereasca Ta Împărăţie.

Cei trei tineri în cuptor
(Biserica Protaton, Karyes, Muntele Athos, sec. XVIII).

Credincioşii şi sfinţii Tăi tineri în cuptorul cel de văpaie şi cu foc fiind ca într-o rouă, au preînchipuit în chip tainic venirea Ta din Fecioara, care fără ardere ne-a strălucit nouă. Iar Daniel cel drept şi minunat între prooroci, arătând lămurit dumnezeiasca Ta a doua venire, a strigat: privit-am până când scaunele s-au aşezat şi Judecătorul a şezut şi râul cel de foc s-a apropiat. Din care să fim izbăviţi, Stăpâne Hristoase, cu rugăciunile lor.

- din cântările Vecerniei Sfinţilor Strămoşi -