Părintele Galeriu: Martiriul domnitorului

La 15 august 1714, au primit moarte de martiri: dreptcredinciosul domnitor român Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul său Ianache. Osânditorii au ales această zi de mare sărbătoare a creștinătății: cinstita mutare a Preaslăvitei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria; totodată, ziua când domnitorul împlinea 60 de ani, iar doamna sa Marica își prăznuia onomastica; zi de doliu, zi de sărbătoare.

Era încununarea atâtor împliniri, dar și multor pătimiri ale domnitorului. Fusese chemat la domnie prin sfatul căpeteniilor țării, în frunte cu mitropolitul Teodosie și cu fostul patriarh ecumenic Dionisie al IV-lea Seroglanul, rudă a Cantacuzinilor, ce se afla atunci la București. Aceștia „făcură socoteala că logofătul Constantin Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă și are și alte bunătăți, blândețe... încât va putea chivernisi domnia cum să cade, în timp ce țara este ocolită de oști și de primejdii”.

Și, chemându-l la Mitropolie, i-au zis: „Logofete, noi cu toții pohtim să ne fii domn”. El zise: „Dar ce aș vrea eu cu domniia de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuiește să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm nu lăsa țara să intre alți oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”„Și-l luară de mâini și-l împingeau de spate... intrară în biserică, i-au citit moliftele de domnie și au mers de i-au sărutat toți mâna”. Așa a primit domnia, cârmuirea țării, nu doar ca „să i se slujească, ci ca el să slujească” și „chiar viața să și-o dea” (Matei XX, 48) în duhul slujirii lui Hristos.

Părintele Galeriu: Semnul Sfintei Cruci

Crucifix (Michelangelo Buonarotti,

lemn policrom, 1492).

Privind-o şi contemplând-o, ea ni se dezvăluie ca un semn, ca un simbol. Simbolul e un semn văzut care învăluie şi dezvăluie o semnificaţie, o prezenţă spirituală, nevăzută. Prin laturile ei, Crucea este  un simbol atotcuprinzător. Linia verticală uneşte cerul cu pământul, prin linia orizontală îmbrăţişează lumea.

Păcatul a aruncat blestem asupra ei: Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn, s-a  scris în Legea veche (Deuteronom XXI, 23). Propriu-zis, nu asupra lemnului era blestemul, ci asupra celui osândit pe el. Şi, mai adânc, nici asupra osânditului, ci asupra păcatului, a răului şi a stricăciunii din el.

Dacă în acea lume de sub osânda păcatului Crucea devine blestem şi instrument, unealtă atât de crudă a pătimirii umane, pe ea fiind executaţi sclavii, tâlharii, Fiul lui Dumnezeu, în smerenia Lui, a îmbrăţişat-o, în iubirea Lui supremă, precum învaţă Sfântul Pavel: S-a lipsit pe Sine de slavă, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor... S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce (Filipeni II, 7-8).

Şi aşa Hristos a făcut din Cruce altarul Său de jertfă: Avem altar – zice Apostolul – pe care Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit, a suferit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (cf. Evrei XII, 2; XIII, 10-12).

Înţelegem atunci precum ne învaţă Sfântul Atanasie cel Mare: „De aceea Iisus Hristos – Mântuitorul nostru – a ales să moară pe Cruce: pentru că este singurul fel de a sfârşi cu braţele deschise, îmbrăţişând lumea. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare”. Hristos voieşte să ne facă şi pe noi părtaşi binecuvântării Crucii Sale. În ea se descoperă chipul iubirii supreme. Hristos vrea şi pe noi să ne facă părtaşi iubirii Sale divine. Creştinul, făcând semnul Crucii, mărturiseşte şi credinţa şi nădejdea şi iubirea divină în plinătate rostind cuvintele: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, dă mărturie credinţei în Sfânta Treime – Dumnezeirea iubirii supreme; iar prin semnul însuşi al crucii dă mărturia iubirii şi în forma ei cea mai înaltă: a jertfei care poartă în ea puterea şi nădejdea învierii, deci biruirea răului, păcatului, stricăciunii şi morţii. Aşa şi preamăreşte Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouă ... că – prin ea – morţii ai sculat şi moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”.

1998

Părintele Galeriu: Cincizecimea

Cincizecimea - detaliu (Mihail Vrubel, frescă, 1884, Biserica Sf. Chiril din Kiev).

Minunată este întocmirea zidirii. Citim pe frontonul unor biserici: cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului, cu săvârşirea Sfântului Duh - aşa se zideşte orice biserică, aşa s-a zidit lumea, aşa se zideşte orice suflet de creştin. De la Sfântul Duh şi din Fecioara Maria S-a întrupat şi Fiul lui Dumnezeu şi S-a făcut Om. Iar acum, după ce s-a săvârşit marea taină a Întrupării şi Iisus Hristos S-a înălţat la Tatăl, acum la plinirea a cincizeci de zile de la Înviere, El trimite de la Tatăl pe Duhul Sfânt, pentru a săvârşi taina Întrupării în fiecare din noi. Căci toţi suntem chemaţi să devenim „dumnezei după har”.
(...) [În Apostoli] lucra deja Duhul Sfânt. În ziua Învierii, Iisus Hristos Cel Înviat intrase la ei prin uşile încuiate şi, după ce le-a dăruit lor pacea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt (Ioan XX, 22).

Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. (Fapte II, 2-4)

Fără de veste - Duhul, nu ştii de unde vine, nu e din lumea aceasta. Asemenea vântului care vine, te pătrunde în fiinţă, te cuprinde, te deşteaptă. Dar totodată S-a arătat şi ca nişte limbi de foc care s-au aşezatpe fiecare dintre ei. Vântul, focul - imagini din lumea aceasta. (...) Dar iată! Focul din cer ia chip de limbi; vuietul vântului produce cuvinte. Precum S-a odrăslit în sânul Fecioarei Dumnezeu Cuvântul de la Duhul Sfânt, acum Duhul Sfânt aprinde limba Apostolilor şi ei încep a grăi cuvânt de la Dumnezeu Cuvântul. Rostise profetul din partea Domnului: dacă tu vei deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea (Ieremia XV, 19).
(...) Odinioară în curtea Arhiereului când Iisus Se afla la judecată, Petru, pârât de cei de faţă că şi el este dintre ucenicii Lui, rosteşte: nu cunosc pe Omul Acesta (Matei XXVI, 72-74). Era numai frica sau necunoştinţa? Erau împreună şi una şi cealaltă. Iar Duhul Sfânt le-a risipit pe amândouă. În Duhul Sfânt Apostolul leapădă acum lanţurile fricii. Lumina Duhului Sfânt luminează în El înţelegerea, cunoştinţa, credinţa şi tăria, curajul mărturisirii credinţei. Acum Hristos nu mai era trupeşte lângă Petru, dar era în el. Chipul Lui, cuvintele Evangheliei Lui, răstignirea Lui, Învierea Lui, Înălţarea Lui la cer umplu în lumina Duhului Sfânt duhul Apostolului de cunoştinţa lui Hristos.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Sfinţilor Părinţi, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Sfinţilor Părinţi

Sfânta Treime (Andrei Rubliov, sec. XV).

Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească. (Ioan XVII, 1)

Preamărirea Lui nu e după chipul lumii acesteia, ci după rânduiala divină. Ceva mai înainte, când nişte elini voiau să-L cunoască, Iisus descoperă: A venit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului (Ioan XII, 23). Şi a explicat ce înseamnă preamărirea după Dumnezeu: Adevăr, adevăr zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan XII, 24-25). Preamărirea lui Iisus Hristos este Jertfa şi Învierea Lui. Asemănarea cu jertfa bobului de grâu este pilduitoare. Mormântul bobului de grâu e brazda, dar brazda nu e mormânt, ci e mai curând noaptea de Paşte a bobului de grâu; pentru că bobul de grâu în brazdă nu moare, ci se jertfeşte pentru a hrăni viaţa cea nouă şi mai îmbelşugată a spicului. Aşa Hristos Se jertfeşte pentru a ne hrăni pe noi şi Creaţia prin jertfa şi viaţa cea nouă a Învierii.

Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. (Ioan XVII, 2)

Şi Adam primise darul şi porunca de a stăpâni „peste tot trupul”. Dar stăpânirea lui Adam n-a fost numai pentru viaţă. El a semănat şi moarte în lume. Iisus Hristos vine numai pentru viaţă şi ne descoperă taina vieţii. El rosteşte aici un cuvânt unic:

Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Ioan XVII, 3)

Dar dumnezeiesc este şi darul cunoaşterii. Este unul din cele şapte Daruri ale Duhului Sfânt (Isaia XI, 1). Iar părintele nostru Marcu Ascetul atrage luarea-aminte: trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa, trândăvia. Sfânta Scriptură ne cheamă la ştiinţă, iar cunoaşterea lui Dumnezeu e cea mai de preţ dintre toate, pentru că în ea se află izvorul vieţii de veci. Şi înţelegem: a-L cunoaşte pe Dumnezeu, după Sfânta Scriptură, înseamnă a Te uni cu El, a-L simţi prezent prin harul Lui în tine, a te face părtaş vieţii Lui. O astfel de cunoaştere - ştiinţă a Sfinţilor - e dorul nostru neatins; numai cu Dumnezeul Cel viu viaţa învinge moartea.

Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. (Ioan XVII, 4-5)

Domnul Îşi descoperă Dumnezeirea. El este din veci Părintele Ceresc, dar acum înalţă şi firea omenească, dându-i calitatea şi slava veşniciei.

Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. (Ioan XVII, 6)

Cine altul ar putea descoperi cu adevărat Numele lui Dumnezeu decît Fiul Său? El ne descoperă şi ne încredinţează că-L putem numi Părinte. În Vechiul Testament credincioşii nu îndrăzneau să-L cheme pe Dumnezeu pe nume. Prin Hristos dobândim şi noi înfierea. Prin El în Duhul Sfânt devenim şi noi fii ai Părintelui Ceresc, Îi putem zice Tată. Suntem ai Lui. Aşa precum şi spune acum despre ucenici:

Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. (Ioan XVII, 6)

Cei ce păzesc Cuvântul Lui se fac vrednici să fie fiii Lui. Ucenicii s-au învrednicit să asculte Cuvântul Părintelui Ceresc de la Însuşi Dumnezeu-Cuvântul.

Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. (Ioan XVII, 7-8)

Fiul lui Dumnezeu a adus în lume această ştiinţă, ştiinţa despre Dumnezeu dătătoare de viaţă, şi ucenicii au primit-o şi au mărturisit că Iisus Hristos este Trimisul Părintelui Ceresc.

Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. (Ioan XVII, 9)

Iisus Se roagă pentru ucenici, dar nu pentru lume. Ce să însemne acest cuvânt grav: nu pentru lume Mă rog? Trebuie ştiut că în Sfânta Scriptură cuvântul lume are două înţelesuri. Lumea este înainte de toate opera lui Dumnezeu pe care o iubeşte atât de mult, încât pentru a o salva de la stricăciune şi moarte Îl trimite pe Fiul Său: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16). Dar tot în Sfânta Scriptură cuvântul lume are şi înţelesul păcatului din ea; pentru care, când zicem de cineva că e lumesc, acela nu e după voia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă în acest sens: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume (I Ioan II, 15-16). Atunci înţelegem de ce Iisus nu Se roagă pentru lume. Cum S-ar putea ruga Domnul pentru „pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieţii”?

Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. (Ioan XVII, 10-11)

Iisus pleacă din lume, dar ucenicii rămân în lume pentru aluatul înnoirii lumii; pentru a deveni acest aşezământ divino-uman care este Biserica. Aşezământ pe care Mântuitorul îl instituie după Chipul Dumnezeiesc al Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Domnul va rosti mai departe, cuprinzându-ne şi pe noi: Părinte, Mă rog nu numai pentru aceştia, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan XVII, 21). Aşa precum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt „Trei sunt şi Una sunt”, Iisus Se roagă ca şi fiii Bisericii şi chiar toţi fiii oamenilor una să fie în credinţă, în adevăr şi în dragoste, oglindind viaţa Preasfintei treimi după Care au fost zidiţi.

Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. (Ioan XVII, 12-13)

Bucuria Domnului va fi deplină când toţi fiii Bisericii, fiii Părintelui Ceresc vor fi una. Noi credem că în final, se va împlini această rugăciune a Domnului. Dar să lucrăm pentru ea, aşa cum au luptat şi s-au luptat cei dinaintea noastră, şi mai ales, după Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Sfinţilor Părinţi, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Orbului

La curacion del ciego (Domenikos Theotokopoulos aka El Greco, 1567).

Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. (Ioan IX, 1)

Iisus trecuse prin mijlocul fariseilor şi cărturarilor şi îl părăsise, pentru că ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui (Ioan VIII, 59). Voiau să-L ucidă cu pietre, deoarece El le încredinţase această descoperire: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam (Ioan VIII, 58). Le descoperise că El e Dumnezeu venit în lume pentru noi - iar replica lor nu a fost alta decât să pună mâna pe pietre(...) Fericitul Augustin ne atrage atenţia: „Doamne, nu cumva inimile noastree să fie ca şi pietrele, şi atunci Tu să pleci de la noi!” Iisus pleacă de la cei cu „inima de piatră” şi vine la un orb. Aşa vestise misiunea dintru început: Duhul Domnului M-a trimis să dau lumină celor orbi (cf. Luca IV, 18). Iar acum întâmpină un orb, lipsit de lumină din însăşi zămislirea lui - una din cele mai cumplite suferinţi. „Ceea ce e soarele pentru universul nostru văzut, este ochiul pentru trup” - observă Sfântul Ioan Gură de Aur. „Încetează soarele să strălucească pe cer - se tulbură totul... Când ochii nu mai văd, ce fac mâinile, picioarele?...”

Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? (Ioan IX, 2)

Credinţa că răul în lume e fructul otrăvit al păcatului e veche şi dreaptă. Aşa înţelegem, în parte, întrebarea ucenicilor. Dar mai adânc, te întrebi: oare orbul din naştere când păcătuise, pentru a se fi născut aşa? Viaţa mea curge din momentul zămislirii. Dar păcatul e mai vechi - deşi înnoit mereu. Iar Psalmistul mărturiseşte:
întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalm L, 6).

Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan IX, 3).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcueşte în cazul de faţă: „Acel om fusese mai fericit născându-se orb; cel puţin el vede cu ochii sufletului. Ce folos duhovnicesc aveau fariseii, cu ochii lor care vedeau? Ei văzând au rămas orbi; dimpotrivă, orbul a dobândit lumină. Şi observă: Nu e decât un singur rău: păcatul.”
(...) Nu e vorba aici doar de păcatul sărmanului infirm, sau al părinţilor săi, ci de primul păcat, prima orbire, duşmănie asupra luminii pusă la cale de demon asupra omului, asupra lumii. Iar acum, prin Hristos, se află în lume Acela prin care Tatăl a zis la început: Să fie lumină! (Facerea I, 3). (...) Hristos, pe Care întunericul nu-L poate cuprinde (Ioan I, 5), Se află faţă în faţă cu începătoriile întunericului (Efeseni VI, 12), cu stăpânitorul lumii acesteia - duhul întunecat al răului, care va fi aruncat afară (Ioan XII, 31). Cel ce este Lumină din Lumină poate izgoni răul, întunericul, noaptea păcatului, din lume. De aceea zice:

Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. (Ioan IX, 4-7)

În Hristos Iisus totul e curat: şi saliva, ca şi tina făcută cu ea. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte saliva „preacurată scuipire”, zicând în rugăciunea de blestem asupra duhului răului: „ceartă-te pe tine, diavole, Domnul, Cela Ce cu preacurată scuipire a făcut tină şi partea cea lipsită a orbului din naştere o a ziditi şi lumină i-a dăruit.” Noi însă am prihănit toptul, am poluat - şi văzduhul, şi toate făpturile. Iasr prin Hristos, în Duhul Sfânt, se purifică şi se înnoiesc toate. Tina îi deschide orbului ochii şi îi dă lumină. Apa devine aghiazmă - ca şi apa Siloamului. Lemnul devine purtător de icoană, de chip dumnezeiesc. În tina făcută de Domnul, Sfinţii Părinţi văd o preînchipuire a dumnezeieştilor Taine - Botezul, Mirul, Euharistia - în care se unesc negrăit harul cu materia acestei lumi, sfinţind-o şi sfinţindu-ne pe noi.
L-a trimis Iisus pe orb să se spele în scăldătoarea Siloamului, care tâlcuit înseamnă trimis. Siloamul era Hristos Însuşi, Trimisul Părintelui Ceresc. Şi orbul a venit văzând. Ferice de el că a deschis ochii privind Chipul lui Hristos.

Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. (Ioan IX, 8-14)

Acum începe mărturia lui inspirată de har, ca un model al tuturor mărturisiritorilor lui Hristos.

Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. (Ioan IX, 15-25)

Fariseii vedeau în Hristos, Care „nu ţinea sâmbăta”, un călcător de lege; în El, Dătătorul Legii şi Care venea acum să înnoiască Legea veche, să o ducă la plinătate în lumina Învierii. Fariseii rămâneau în trecut. Cel vindecat intra în Noul Testament. Şi, mai mult, mărturia, ştiinţa lui era aceea a experienţei în har. Un lucru ştiu, spune el, că fiind orb, acum văd.

Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. (Ioan IX, 26-29)

Ce fel de adevăraţi ucenici ai lui Moise erau ei, când Moise însuşi profeţise: Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi (Deuteronom XVIII, 15). Iar Proorocul era Hristos!
Înţelepciunea cu care acest martor al lui Hristos răspunde e de-a dreptul un dar al Duhului Sfânt:

Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. (Ioan IX, 30-33)

Iar răspunsul lor a fost fără cuvânt; răspunsul celui ce nu mai are cuvânt:

Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. (Ioan IX, 34)

Dar, propriu-zis, cine era acum afară? El, sau ei, care se încuiau în afară de Împărăţie? Acest om într-adevăr luminat păşeşte înlăuntrul Împărăţiei.

Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui. (Ioan IX, 35-38)

Cei ce aveau ochi nu vedeau. Cel ce a primit lumina lui Hristos vede. Şi vede această lume în lumina şi iubirea lui Hristos, de care să ne învrednicim şi noi. Amin.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Orbului, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Samarinencei

Iisus şi Femeia Samarineancă (pictură murală, catacomba de pe Via Latina, sec. IV).

Fiecare cuvânt al Evangheliei poartă o rază de lumină şi o chemare a iubirii divine către sufletul mişcat de dumnezeiescul dor de a ieşi din platitudinea şi din puteregaiurile acestei vieţi. Dar, „dacă Evangheliile sunt partea aleasă din toate Scripturile, Evanghelia de la Ioan este partea cea mai aleasă dintre Evanghelii. Şi nimeni nu-i poste dobândi duhul ei dacă n-a odihnit pe pieptul lui Iisus şi dacă n-a primit de la Iisus-Domnul pe Maria, Sfânta Maică a Sa, şi ca mamă a lui” - aşa cum ştim că s-a învrednicit Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. El ne comunică şi întâlnirea, descoperitoare de taine, a Domnului cu Femeia samarineancă la fântâna lui Iacob.(...)
Iisus mergea din Iudeea în Galileea şi trebuia să treacă prin Samaria (Ioan IV, 4). Obişnuit, iudeii ocoleau Samaria mergând spre Galileea pe malul Iordanului. Dar acum, Domnul nu ocoleşte. El trebuie să treacă prin acest loc. Trebuie! La Dumnezeu nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator.

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. (Ioan IV, 5)

Era pe locurile unde la Betel patriarhul Iacov avusese viziunea unei scări sprijinită de pământ, care cu vârful atingea cerul (Facerea XXVIII, 12). Acum însă, vine aici Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Care uneşte pe veci cerul cu pământul.

Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. (Ioan IV, 6)

Iisus vine la un loc de întâlnire străbun. Iacov era deopotrivă patriarh şi pentru iudei şi pentru samarineni, aşa cum Iisus Hristos este mântuitor pentru toţi. Stă la fântână Cel Care îi este izvorul. Şi era ca la al şaselea ceas din zi, deci în miezul zilei, când soarele ni se arată în centrul bolţii cereşti; în ceasul de maximă lumină şi arşiţă. După Sfânta Tradiţie în acest al şaselea ceas al zilei a fost ispitită Eva în rai şi tot în acest ceas Domnul S-a jertfit pe Cruce. - Acum şi aici, în mijlocul unui câmp cu holde, în zare cu priveliştea muntelui Garizim sta Iisus singur, lângă fântână. Ucenicii plecaseră după merinde, în cetate.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau (Ioan IV, 7).

Femeia n-ar fi îndrăznit să deschidă ea cuvântul. Îl deschide Mântuitorul. El cheamă! Cere: Dă-Mi să beau. Îi era sete? Poate da! Pe Cruce a rostit: Mi-e sete. Dar mai esenţială apare dorinţa de a comunica. Iisus deschide sufletul. Dacă Dumnezeu cere de la mine un „dar”, atunci şi eu pot cere de a El darul Lui.
Samarineanca rămâne uimită.

Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. (Ioan IV, 9)

Când asirienii au luat în captivitate mai ales pe iudei şi au distrus Templul (IV Regi I, 7), samarinenii rămaşi în ţară s-au încuscrit cu ocupanţii. Iar la întoarcerea în ţară, iudeii i-au socotit necuraţi şi nu i-au mai primit la rezidirea templului din Ierusalim. Iisus însă nu se întinează cerând să bea apă de la această femeie samarineancă. Raza soarelui nu se întinează strălucind noroiul.

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. (Ioan IV, 10)

Acum Iisus oferă, iar ofranda Lui nu e un dar printre daruri, ci darul esenţial şi total. Este darul suprem, pentru care s-a zis: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat... (Ioan III, 6). Această femeie simplă stă în faţa Darului suprem. Dar nu e de ajuns să stai în faţa Darului, ci să ai şi cunoştinţa lui, să te împărtăşeşti.

Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? (Ioan IV, 11-12)

Un părinte duhovnicesc trecut de curând pe „ţărmul celălalt” mută întrebarea Samarinencii în timpul nostru şi, împreună cu alţii, Îl întreabă pe Iisus: „Tu ne propui apa dintr-o fântână, dar noi am ajuns astăzi să stăpânim oceanul, pământul, văzduhul... Lumea despre care Tu vorbeai atunci părea atât de mică în comparaţie cu lumea pe care noi am învăţat să o cunoaştem. ”Ai avut tu în vedere imensitatea puterii şi dorinţelor noastre? Eşti Tu mai mare decât patriarhii şi profeţii - noştri, nu cei ai Bibliei, ci aceşti stăpâni ai inteligenţei şi creativităţii umane?” Răspunsul lui Iisus este acelaşi - ieri, astăzi şi în veci.

Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi (Ioan IV, 13).

Cunoştinţele noastre, tehnicile noastre... ne-au descoperit atâtea izvoare de apă şi energii care ne-au sporit mai ales confortul. Ne-au trezit emoţii mai rafinate şi apoi ne-au abătut atenţia la pofte şi patimi care ne încântă, dar ne şi alterează, pe noi, şi apa fântânii din care bem.

Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan IV, 14)

Pedagogic, Domnul îi înalţă acum şi mai vădit sufletul, îl atrage din afară spre înăuntru, de la înţelegerea firească la cea duhovnicească; de la apa fântânii menită să răcorească trupul, la apa vie destinată spiritului; de la apa curgătoare şi trecătoare la apa adevărului divin, care rămâne în veac (Ioan II, 2).

Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. (Ioan IV, 15)

Gândirea ei e în parte tot trupească. Apa vieţii nu a atins încă spiritul ei. Sunt încă obstacole. Iisus le scoate la lumină.

Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. (Ioan IV, 16-18)

Cât de împărţită, cât de fărâmiţată până în pragul disoluţiei îi era viaţa. Iisus repară vasul... reface unitatea în armonie cu voia divină, mântuitoare.

Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. (Ioan IV, 19).

Locul unde se aflau acum Domnul şi acest suflet smerit era în faţa muntelui Garizim, acolo unde preotul Manase înălţase un templu de închinare pentru samarineni. Femeia, zbuciumată în conştiinţă, voia să ştie neîndoielnic adevărul... Desigur, înţelegerea ei, ca şi a multora dintre noi, apare mărginită. Voia să localizeze, să-L limiteze pe Dumnezeu, în timp ce El nu poate fi limitat, mărginit, nici de loc, nici de gând, sau de vreo definiţie. Un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit.
Dar această întrebare deschide cale către mari descoperiri ale Evangheliei. Iisus comunică unei femei smerite unul din cele mai adânci adevăruri.

Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan IV, 21-24)

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, închinarea se face în Duh şi în adevăr. Duh este Dumnezeu. Omul, zidit după chipul lui Dumnezeu, e înzestrat şi el cu duh, cu spirit, care este tronul şi ochiul lui Dumnezeu în suflet. De aceea şi trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, este biserică a Dumnezeului celui viu. - Totodată însă, închinarea trebuie să fie şi în adevăr. Cuvântul e de o însemnătate capitală. A te închina lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a te închina şi a-L mărturisi aşa cum S-a descoperit El şi nu altfel, prin vreun cuvânt, idee sau faptă care să fie contrară, străină Dumnezeirii, naturii divine. Şi, întrucât atributele Dumnezeirii, potrivit tot Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, se concentrează în Dumnezeu este lumină (I Ioan I, 5) şi Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8), atunci închinarea, slujirea noastră trebuie să fie în lumină, adică în adeevăr şi în iubire. Atunci eu trebuie să ştiu că în închinarea, în mărturia credinţei şi vieţii mele nu trebuie să fac nimic potrivit adevărului şi iubirii dumnezeieşti. În numele lui Dumnezeu nu pot ucide, nu există argument divin în acest nedivin scop; nu pot nedreptăţi, nu pot urî, nu pot minţi, nu pot prihăni acest trup al meu... Numai voia lui Dumnezeu este legea şi calea vieţii noastre. A Aceluia care, descoperindu-Se Femeii Samarinence că El este Mesia, i-a încredinţat apoi şi pe cei din Sihar, vestiţi de Samarineanca misionară, Care L-au rugat pe Iisus să rămână la ei. Şi, după ce L-au ascultat două zile cu ardoarea inimii, ziceau femeii:

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.(Ioan IV, 42)

Fragmente din Cuvânt la Duminica Samarinencei, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Slăbănogului

Hristos vindecând paraliticul de la Scăldătoarea Vitezda (Bartolomé Esteban Murillo, ulei pe pânză, c. 1670).

Cel ce poate învinge moartea în propriul său trup are putere asupra a tot trupul din lume. În acest înţeles Biserica a rânduit să se citească în duminicile pascale până la Înălţarea Domnului şi această Evanghelie a vindecării Slăbănogului de la Vitezda.

Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

Potrivit unei tradiţii vechi, în acea scăldătoare se spălau şi mieluşeii pregătiţi pentru jertfă. În acele pridvoare, zăceau mulţime de bolnavi, aşteptând mişcarea apei. (...) Avem în faţă o privelişte a dureriii asemenea unui spital cu bolnavi suferinzi de atât de felurite boli. Dacă erau şi medici printre ei, nu ştim. Bolile însă deveniseră cronice, incurabile cum se spune, ca şi unele vicii ale noastre. Doar un înger al Domnului cobora la o anumită vreme. Şi aşa cum aceşti slujitori ai lui Dumnezeu aduc veştile bune, ca Sfântul Arhanghel Gavriil, care vesteşte Sfintei Fecioare Maria darul naşterii Fiului lui Dumnezeu, îngerul de la scăldătoarea Vitezda aducea darul harului vindecării. Apele scăldătoarei se umpleau de acest har şi deveneau vindecătoare. Dar îngerul nu purta decât un dar pe măsura lui. Doar cine intra mai întâi în scăldătoare se făcea sănătos. Ofranda adusă de el era asemenea darului de care se bucura în Legea veche întâiul născut. Numai în Fiul lui Dumnezeu, în Iisus Hristos coboară darul total, vindecător al oricărui suflet şi al oricărei patimi. Şi odată venit, nu din vreme în vreme, ci „la plinirea vremii”, rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, adică în veci.
Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani (Ioan V,5). Boală îndelungată, ca de o viaţă întreagă. De altfel, cât de veche e şi boala în lume. Deodată cu păcatul şi una o naşte pe alta. Iar sărmanul slăbănog sta neputincios pentru el, iar pentru cei din jur şi pentru toţi era un simbol al slăbănogelii noastre sufleteşti şi trupeşti, de tot felul. Iată însă că Iisus vine la bolnav; ştia Domnul de el, îl căuta?...

Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? (Ioan V, 6)

Cuvânt care surprinde pe unii. Cum Doamne, îţi vine a zice, mă vezi bolnav şi mă întrebi dacă-mi doresc sănătatea? Sau poate socoteşti că de atâţia ani fiind bolnav nu mai am nădejde; mi s-a stins nădejdea şi m-am obişnuit cu boala?! Sau poate că, la mine, boala a devenit firească, şi nu sănătatea... Se poate să devină obiceiul învechit ca o „a doua natură”, cum ziceau cei vechi. Slăbănogul răspunde:

Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. (Ioan V, 7).

Două gânduri, mai ales, ne pătrund. De 38 de ani venea aici. Era cel mai vechi bolnav; poate-l cunoşteau toţi. Din nefericire, multe suflete tocmai atunci sunt mai egoiste, când se află în mai mare suferinţă... Om nu am, zice slăbănogul. Iată Omul! zice Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu S-a făcut şi Omul Care să-l salveze pe om.

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. (Ioan V, 8-9)

Cel ce a descoperit şi a rostit: Eu sunt Învierea şi Viaţa dă acum, la Vitezda, viaţă acestui trup ca şi mort.

Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. (Ioan V, 9-10).

„E o mare tristeţe să nu vezi binele în bine”, observă un gânditor creştin. Chiar în bine, tu să vezi tot rău. Când Mântuitorul a vindecat tot în zi de sâmbătă pe un om cu mâna uscată i-a întrebat pe Farisei: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? (Marcu III, 4). Binele e sărbătoarea însăşi! Iar ei, Fariseii, nu înţelegeau că, prin venirea lui Hristos, vechiul timp se va schimba. Sâmbăta se va transfigura în Duminică, în ziua Învierii. Fiul Omului se descoperea Domn şi al sâmbetei (Marcu II, 28), Domn al timpului, Domn Care schimbă timpul Legii vechi în timpul Noului Testament. Cât de dureros era faptul că paralizia trupului a vindecat-o Mântuitorul îndată; paralizia lor spirituală se va vindeca atît de greu! Să ferească Dumnezeu de o asemenea paralizie, a incapacităţii de a înţelege semnele timpului (Matei XVI, 3). - Şi un fapt apare încă mai chinuitor: chiar acest vindecat de paralizia sufletească, rămâne bolnav în cea sufletească. În loc să răspundă cu recunoştinţă pentru Iisus, cu bucurie şi curaj în faţa fariseilor, el parcă învinuieşte pe Binefăcător spunând: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. (...) Şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. (Ioan VI, 11, 15). Pe Binefăcătorul său Îl spune, pe nume, vrăjmaşilor.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Slăbănogului, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Mironosiţelor

Îngerul de la mormântul Domnului (sec. XIII, M-rea Mileševa, Serbia).

Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. (Marcu XV, 43).

Iosif era şi el ucenic de taină al Mântuitorului, aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, o dorea prezentă în inima lui. Înţelegea că această împărăţie aşteaptă şi apelul omului. Iosif face acum un asemenea apel. Intră la Pilat şi cere Trupul lui Iisus, al Aceluia în care locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni II, 9).
Iosif era „sfetnic ales”, membru al Sinedriului, cunoscut guvernatorului. Pilat îl primeşte, îl ascultă, doar se miră că Iisus a murit aşa curând. Mirarea lui faţă de Iisus îl va urmări de-a pururi. O reală întâlnire cu Iisus Hristos uimeşte în veci. - Acum, Pilat chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. (Marcu XV, 44-45). Cuvântul Evangheliei este plin de mireasmă: i-a dăruit trupul. Pilat dăruieşte de astă dată lui Iosif darul suprem. Dumnezeu oferă oamenilor, îndeosebi preoţilor, putinţa de a face un asemenea dar.

Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape. (Ioan XIX, 41-42)

Cât de aproape era Golgotha, unde era răstignit Domnul, de mormântul de unde a înviat Domnul: cât de aproape crucea de Înviere, în aceeaşi grădină a Edenului, a Pomului vieţii! - La uşa mormântului au prăvălit o piatră. Mormântul închide; numai Învierea deschide. Iar femeile mironosiţe, cu Maica Domnului, priveau unde l-au pus, se înţelege, lăcrimând: „Lacrimile aruncă gândirea în adâncul smereniei” (Sfântul Simeon Noul Teolog), iar smerenia deschide uşa tainelor, uşa cerului.

Şi dis-de-dimineaţă, în zi una a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. (Marcu XVI, 2)

Dimineaţa! Ferice de ele, că cel dintâi gând, din zori, era la Hristos. Le răsărea Soarele în lumina Soarelui Dreptăţii.

Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. (Marcu XVI, 3-4)

Hristos înviase mai înainte [cf. Matei XXVIII, 2], trecuse prin piatră, aşa cum va trece prin uşile încuiate. Îngerul însă răstoarnă piatra spre a descoperi şi arăta că mormântul e gol şi că, de la acest mormânt gol al Domnului, mormântul nu va mai putea fi numit „locaş de veci”. - Dar mai întâi se făcuse cutremur. Învierea înseamnă pentru noi o zguduire din adâncuri, un cutremur al sufletului; o prăbuşire a unei lumi vechi, fără de care cea nouă nu o poţi vedea.

Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. (Marcu XVI, 5)

Spaima era asemenea cutremurului. Vestea Învierii însă o schimbă în uimire. Îngerul le îndreaptă ochii: Nu este aici. La Sfântul Evanghelist Luca, aflăm că li s-a mai spus: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? (Luca XXIV, 5) În Sfânta Scriptură, cu acest cuvânt: Cel viu, e numit numai Dumnezeu.
Şi îngerul le încredinţează marea misiune:

mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. (Marcu XVI, 6)

Iar mironosiţele devin acum: primii vestitori ai vieţii noi, apostoli. Starea lor, Evanghelistul o descrie astfel:

ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. (Marcu XVI, 8)

Frica şi uimirea tre cuprind atunci când se deschide cerul. Şi nu ştii atunci ce să spui. Taci. Dar o asemenea tăcere nu este apusul cuvântului, ci profunzimea cuvântului. Atunci, în acea stare, aştepţi mereu cuvânt. Şi el vine.

Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei XXVIII, 10)

Adam a pus femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că era să fie mama tuturor celor vii (Geneza III, 20)... Mântuitorul o instituie ca vestitoare a vieţii, pentru că El Însuşi a luat trup, viaţă umană, din ea, din Preacurata Fecioară. Şi i-a dat, în smerenia ei nume mai presus de orice nume omenesc: Maică a Domnului... Şi iarăşi trebuie spus că în lume nimeni nu descoperă atât de aievea mărturia jertfei ca femeia.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Mironosiţelor, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Tomii

Icoană rusească (c. 1500).

Era în ziua Învierii - zi una, precum consemnează textul original (în greceşte), zi asemenea celei dintâi zile a Creaţiei.

Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. (Ioan XX, 19-20).

Învierea se săvârşise în dimineaţa care punea început celei de-a „opta“ zi a Creaţiei. Era seară acum. Învierea avea deja o istorie. Iisus Hristos Cel Înviat Se arătase până în seara aceea Maicii Domnului, Mariei Magdalena, celorlalte mironosiţe, lui Petru, lui Luca şi Cleopa pe drumul spre Emmaus unde S-a făcut cunoscut la „frângerea pâinii“.
Adunaţi în foişorul unde luaseră Cina cea de Taină, ucenicii sunt acum, seara, într-o aşteptare sacră, neobişnuită, mai presus de fire. Uşile sunt încuiate, de frică, după acea zi a Crucii, a Răstignirii Învăţătorului. Dar iată, deodată, Iisus e în mijlocul lor, deşi uşile rămân încuiate. Cum? Învierea descoperă o stare, o realitate radical nouă... Trupul Domnului descoperă el însuşi acest fapt divin al „trecerii“ - fapt pascal, trecere la starea de înduhovnicire a firii. Nu este vorba, în Înviere, de lepădare a trupului - mormântul rămâne gol. Nu e vorba de o înviere a duhului, a unei nemuriri cu duhul, aşa cum pentru o clipă li se părea ucenicilor că văd duh (Luca XXIV, 37)... De altfel, ar trebui precizat şi acest fapt, că în prima Creaţie, când Adam a fost creat din „ţarina pământului“ şi a primit apoi „suflare de viaţă“ de la Dumnezeu Creatorul, atunci „ţarina pământului“ din care a fost zidit, materia nu a rămas la starea animalului, ci a dobândit însuşiri noi... Iar acum, în acest Paşte unic, Trupul Domnului dobândeşte însuşirile Învierii, se surpă acum orice perete despărţitor nu numai spiritual, ci şi fizic. Cad orice fel de bariere care separă.
Iisus Cel Înviat e în mijlocul lor şi îi întâmpină prin cuvântul divin Pace vouă!, care îi scoate din frica şi teroarea răstignirii, a răutăţii luciferice incubate în sărmanii oameni. Şi îndată le dă un semn al identităţii Lui: le arată mâinile şi coasta Sa... În Trupul Lui înviat, biruitor al morţii şi obstacolelor, rămân semnele pătimirii, semnele Crucii, semnele jerfei, aşa cum fiecare dintre noi va purta semnele jertfirii în servirea lui Dumnezeu şi a semenilor şi la Înviere, pentru că învierea e nedespărţită de jertfă şi jertfa nedespărţită de înviere - împreună alcătuiesc legea fundamentală a Creaţiei.

Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan XX, 21-23)

Iisus îi înrădăcinează haric în propria Lui misiune. De patruzeci de ori în această Evanghelie după Sfântul Ioan, Iisus Hristos Se descoperă ca „trimis de Tatăl“... Iar acum Iisus, înainte de a Se înălţa la Tatăl, instituie pe ucenici în aceeaşi slujir sfântă în noul aşezământ divino-uman care este Biserica... Aceasta e cea mai cutremurătoare vocaţie umană. Şi ei devin Apostoli ai Învierii trimişi printr-o învestitură, ungere sacră. Iisus îndată suflă asupra lor, zicând: Luaţi Duh Sfânt. Aşa precum în ziua creării lui Adam - primul preot al Creaţiei, Dumnezeu a suflat în faţa lui şi s-a făcut Adam suflet viu - purtător de har, aşa şi acum, în ziua Învierii. Iisus Hristos insuflă Duhul Sfânt Apostolilor instituind preoţia Noului Testament... Iertarea păcatelor, vindecarea, înfrângerea răului în fiinţa umană este deja înfrângere a morţii şi arvună a Învierii. Acest dar transforma acea seară într-o auroră a istoriei spiritului uman.

Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. (Ioan XX, 24-25).

Toma credea, însă credinţa lui era cea a Vechiului Testament. Or, în Vechiul Testament, pentru a nu deveni închinare la idoli, credinciosul Îl contempla pe Dumnezeu de la o distanţă infinită şi nu faţă către faţă (Ieşirea XXXIII, 20). El i-a urmat lui Iisus. În El, în Iisus, a văzut pe Învăţătorul, pe profetul anunţat de Moise (Deuteronom XVIII, 15) şi L-a contemplat înspăimântat pe Cruce. Şi-a adus aminte de profeţia lui Isaia (LIII, 3-5). Acest om al durerilor a murit. Acum fraţii Lui întru ucenicie spun că L-au văzut viu.

Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan XX, 26-29)

Ucenicii erau iarăşi înăuntru, iarăşi adunaţi. Fapt revelator. Încă din ziua Învierii, Duminica devine sărbătoarea Noului Testament. Acum e şi Toma cu dânşii. Iisus, după noua rânduială a firii, intră prin uşile încuiate, îi întâmpină iarăşi cu Pace vouă. Iisus ştia ce gândea şi ce spusese Toma. Fusese cu certitudine de faţă, dar nevăzut, la întâlnirea cu Apostolii care îi vestiseră Învierea. Şi acest lucru te înfioară - să te ştii privit de Dumnezeu fără ca tu să-L vezi... Dar revelatoare e mărturia lui Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu!, mărturie a credinţei lui - acum pascală... Domnul meu răstignit ca om, dar înviat ca Dumnezeu.

Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan XX, 29)

Domnul arată că vederea sensibilă, pipăirea fizică a rănilor Lui, cerea şi aceasta un anumit fel de credinţă, întemeiat însă pe evidenţă. Dar credinţa în esenţa ei harică este mai presus de evidenţa simţurilor trupeşti... Fericirea propusă de Mântuitorul ne cheamă să trecem de la ceea ce vedem la ceea ce încă nu vedem, de la cele pe care le ştim la cele pe care încă nu le ştim, de la cele arătate la cele încă nearătate; de la ceea ce suntem la ceea ce încă nu suntem.

Fragmente din predica publicată în România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Învierea fiicei lui Iair

Învierea fiicei lui Iair (copie după o icoană de la Kariye Camii, Istanbul).

Evanghelia, vestea cea bună a lui Hristos, Domnul nostru, ne arată că nici boala, nici moartea, nu sunt fireşti, nu sunt de la Dumnezeu: sunt împotriva firii. Fiul lui Dumnezeu a venit tocmai pentru a izbăvi lumea de aceste urgii. Câtă încredere, speranţă, dobândeşte omul credincios, omul în Hristos, ştiind că aceste puteri ale răului pot fi învinse. Cu certitudine va veni vremea pe care Scripturile o numesc „Împărăţia lui Dumnezeu“ - când boală şi moarte nu vor mai fi. Noi luptăm de pe acum împotriva lor şi semne ale biruinţei obţinem, mai mult sau mai puţin. Dar, în Hristos, această Împărăţie a lui Dumnezeu, a vieţii desăvârşite, a şi început.
Se întorcea Mântuitorul din ţinutul Gadarenilor, unde vindecase pe un demonizat. Şi, sosit în Capernaum, iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte (Luca VIII, 41-42). Iair era o căpetenie a lui Israel în Capernaum, mai-marele sinagogii şi, de bună seamă, fariseu membru al unei grupări potrivnice lui Iisus. Totuşi, cu unicul său copil bolnav pe moarte, se înclină şi vine la Iisus, vine în genunchi înaintea Lui, îi cere ajutor. În faţa durerii, a situaţiilor-limită, dezbinările dispar. De altfel, motivele dezbinării sunt la suprafaţa vieţii, superficiale. Adâncul ne cheamă la unitate. Dacă răul care ne dezbină ar fi ultima noastră adâncime, atunci nu ar mai fi salvare. A fi numai în dezbinare înseamnă a rămâne superficial. Iisus Hristos este în lume prezenţa Adâncului. Şi precum zice Psalmistul: adânc pe adânc cheamă (Psalm XLI, 1). Iair face apel la această Prezenţă. Este la capătul speranţei lui. Şi numai cel ce nu a ajuns la capăt se întoarce înapoi; nimani din cei ce au ajuns nu s-a mai întors, pentru că a primit Darul.
Dar pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei (vs. 42-44). Precum ne încredinţează cercetătorii, sărmana bolnavă era de neam grec de prin părţile Cezareii lui Filip şi se numea Veronica. Suferinţa îi cerea multă sfială. Apropiindu-se cu smerenie, neobservată, cu credinţa de acum unică, numai în Hristos, se atinge de veşmântul trupului Său dumnezeiesc şi curgerea sângelui ei se opreşte.
Lui Iisus însă, Dumnezeu şi Om, nu-I rămâne nimic neobservat. El întreabă de îndată: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. (vs. 45-48)
Deci la întrebarea Mântuitorului: Cine s-a atins de Mine?, Petru răspunde: mulţimea, cu îmbulzeala ei, masa care adesea anulează şi striveşte persoana. Altfel spus, toţi s-au atins. În realitate, numai această femeie se atinsese de Iisus. Numai ea împlinise o întâlnire personală. Şi în strigătul ei, neauzit de mulţime, dar auzit de Iisus, i s-a răspuns: puterea divină din trupul lui Hristos s-a revărsat în trupul ei bolnav şi rana i s-a închis. De-a lungul timpului Evangheliei Harului până azi nu a rămas vreodată vreun suspin ca la ei fără de răspuns. Dumnezeu nu rămâne dator. Şi fiecăruia din cei ce I-au primit darul, Hristos îi dă curaj dumnezeiesc: Îndrăzneşte, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace (vs. 48).
Încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. După întâlnirea cu boala, vin şi solii morţii; una după alta. Cum se ivesc şi se înlănţuie durerile lumii! Pentru toate, în credinţă, începe leacul divin: Nu te teme, îi spune Iisus; crede numai Şi în faţa ta se află viaţa, principiul ei, iubirea desăvârşită care alungă frica (I Ioan IV, 18), implicit frica morţii.
Atunci Iisus venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. (vs. 51-55) Au rămas în casă tatăl, mama copilei şi cei trei ucenici „de taină“ ai lui Iisus. Cuvântul Mântuitorului: Nu a murit, ci doarme dezvăluie un înţeles adânc. Cei de faţă râdeau ştiind că a murit, dar în Sfânta Scriptură este deosebire între moarte şi moarte. Despre Sfântul Arhidiacon şi întâi mucenic Ştefan, ucis cu pietre, Sfânta Scriptură spune că „a adormit“ (Fapte VII, 60). Despre Anania, Safira, Irod care s-au săvârşit păcătuind ni se spune că „au murit“ (Fapte V, 5-10, XII, 23). Mântuitorul cu mâna Lui ziditoare prinde mâna celei adormite „în nădejdea învierii“ şi rosteşte: Copilă, scoală-te. Duhul, sufletul ei nemuritor, se întoarce la porunca lui Dumnezeu, însufleţind iarăşi trupul. Şi ca un semn pentru toţi că a înviat, porunceşte să i se dea să mănânce.
În final, la uimirea părinţilor, Iisus porunceşte să nu spună nimănui ce s-a făcut (vs. 56). Faptele divine se săvârşesc fără zgomot. De aceea s-a şi spus pentru oricine: „zgomotul face puţin bine, iar binele face puţin zgomot“.
Iar acum să observăm, să mai punem la inimă că, dacă înainte de aceste fapte ale Evangheliei de azi cu vindecarea femeii şi învierea copilei lui Iair, Iisus izgonise duhurile rele din demonizaţii din Gadara (Matei VIII, 28), iar încă mai înainte liniştise furtuna pe mare la strigătul ucenicilor: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim (Luca VIII, 24), atunci inima noastră spune: Doamne, tu eşti cu adevărat bucuria, speranţa, mântuirea noastră, nu există pentru tine urgie, calamitate de nebiruit. Întru Tine numai binele, adevărul, viaţa sunt de neînvins. Amin.

Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii (România liberă, 1991).

Părintele Galeriu: Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor

Vindecarea unui posedat (miniatură, mănăstirea Notre-Dame de Fontevrault, sec. XIII).

Este boală şi suferinţă în trup; este boală şi suferinţă în suflet. Dar poţi pătimi în trup fără ca sufletul să fie bolnav. Sufletul, atunci, doar compătimeşte cu trupul. Se roagă şi cugetă mai adânc la rostul vieţii. Şi, mistuindu-se mustul cărnii, poftele firii vechi slăbesc, iar duhul poate prinde aripi. Cine a suferit cu trupul, zice Apostolul, a isprăvit cu păcatul (I Petru IV, 1). Dar când sufletul este bolnav, întreaga făptură - suflet şi trup - pătimeşte. Făptura e rănită în fiinţa ei intimă. Supravieţuieşte ca şi dezrădăcinată, haotic, fără punctul de sprijin şi de ţel, de ideal, de sens; fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume (Efeseni II, 12). Aceasta este căderea cea mai adâncă. Despre o asemenea suferinţă ne vorbeşte Sfânta Evanghelie a acestei Duminici.
Mântuitorul cu ucenicii au ajuns, în vremea aceea, cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte (Luca VIII, 26 sq.) - Sfântul Evanghelist Marcu descrie încă şi mai amănunţit suferinţa celui stăpânit de demon. El îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile, şi obezile le sfărâma, şi nimeni nu putea să-l potolească; şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre (Marcu V, 3-5).
Sărmanul om „îşi avea locuinţa în morminte“; duhul rău îl ducea în lumea morţii, a despărţirii de Izvorul vieţii, „spre nefiinţă“, de unde ne-a scos Dumnezeu. Umbla gol, fără har şi fără ruşine. Era mânat de un demon în pustie, departe de oameni, în toţi văzând nişte duşmani. Iar când era legat sfărâma lanţurile şi obezile. Puterea lui se manifesta în sfărâmare, în distrugere.
Nimeni nu cuteza să-l mai întâmpine. Nimeni dintre oameni nu-l mai putea ajuta. Şi mai mult, nici el nu se mai putea ajuta, pentru că altul, demonul, pusese stăpânire pe el. Şi totuşi este Cel ce poate mântui, Cel ce scoate din întuneric şi din umbra morţii (cf. Luca I, 79). Iisus nu Se teme. El vine spre cel posedat. A fost trimis „pentru dezrobire“ (cf. Luca IV, 18). Şi omul, deşi cu duh necurat, văzându-L de departe pe Iisus, aleargă şi I se închină. Dar strigă: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti (Marcu V, 7, cf. şi Luca VIII, 28). Demonul Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Numai pe victime, pe oameni, îi pune să-L tăgăduiască. Şi te înspăimântă plânsul lui: Nu mă chinui (Luca VIII, 28). Cum? Dumnezeu, prezenţa Lui chinuieşte? Oarecine dintre filozofii acestei lumi îşi zicea într-o vreme: „Întrucât Dumnezeu există, eu nu sunt liber“. - La ce fel de libertate gândea el: a eului luciferic, a trufiei şi slavei deşarte a patimilor ucigătoare? Doar adevărul ne face liberi (Ioan VIII, 32). În Duhul Sfânt al iubirii şi adevărului e libertate. Duhul demonic subjugă.
Mântuitorul atunci porunceşte: Ieşi duh necurat şi întreabă: Care-ţi este numele? Le-a zis: Legiune este numele meu. Căci demoni mulţi intraseră în el. (Luca VIII, 30, Marcu V, 8-9). Corpurile de armată romane purtau numele de legiuni. Localnicii aveau mereu imaginea tristă a acestor ostaşi - ostili - care îi stăpâneau cu silă şi durere. Sărmanul demonizat cum simţea că-l stăpânesc şi-l luptă duhurile rele ca şi o oştire de năvălitori, şi-l alungă prin pustie, fără ţintă, fără sens al existenţei. Ce sens divin să afli în setea nepotolită de cucerire şi înrobire şi cum să-ţi stăpâneşti mânia, revolta care te duce uneori până la ieşirea din minţi. Dar şi cel ce te chinuie şi cel chinuit, şi opresorul ca şi oprimatul, sunt bolnavi, împreună au nevoie de salvare.
Cu înţelegere adâncă s-a observat că mânia este începutul pierderii minţii, al dezordinii sufleteşti, al nebuniei. Să o judecăm puţin la unul din locurile comune obişnuite în căminurile noastre. Un suflet duhovnicesc priveşte şi le descrie. Într-o casă, bărbatul cu femeia se ceartă. Bărbatul face reproşuri soţiei din cauza copilului, în timp ce micuţul pare că nu ia seamă, se joacă mai departe. Dar deodată, ce se întâmplă? Bărbatul strigă mai tare cu voce violentă. Atunci în jurul chipului lui, a figurii bărbatului, apare un nor care îi deformează armonia făpturii lui, atât de minunat construită. Trupul şi-a pierdut frumuseţea, armonia. Chipul care răspândea lumină albă, strălucitoare, s-a întunecat. Dar şi mai mult, întunericul lui se propagă în spaţiu ca undele electrice care întâlnesc alte trupuri şi le întunecă de asemenea; le schimbă armonia şi culoarea din senină albă în maro închis. Valurile de energie se împrăştie, intră în trupul soţiei. Ea rămâne încremenită şi luminozitatea ei de până acum, seninul feţei începe să se întunece. Apoi această energie vătămătoare, contagioasă, trece asupra copilului, care începe să plângă. Trece apoi şi asupra lumii plantelor şi altor vieţuitoare din jur care se acoperă cu energie întunecoasă dezordonată. Eşti nevoit să zici: întreaga făptură din jur suspină în dureri (Romani VIII, 22). Totul se contaminează şi respiră microbii răului. Aşa încep bolile, suferinţele. Aşa s-a petrecut şi în faptul descris de Sfânta Evanghelie.
Şi-L rugau pe El, pe Mântuitorul, duhurile rele să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31). Voiau să molipsească mai departe. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat (vs. 32-33). Bietele vieţuitoare, energiile răului au venit asupra lor. Cât de tragic e faptul că mai ales răul e molipsitor în lume. Cât ar trebui să luptăm ca binele să fie molipsitor. Să învăţăm de la această tragedie a existenţei. Atunci păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat (vs. 34-37). Frică în faţa puterii dumnezeieşti. Dar lucrul lui Iisus era mai ales al iubirii dumnezeieşti; iar iubirea e izvorul bucuriei şi al păcii, nu al fricii. În ei era însă mai curând frica vechiului Adam, frica de schimbare şi înnoire a vieţii pentru care venise Iisus şi pe care numai El o putea împlini, precum şi făcuse cu cel demonizat. Ei rămâneau în lumea lor cea veche.
Dar cel ce fusese demonizat până atunci, care era noua stare a sufletului lui? Bărbatul din care ieşiseră demonii, spune Evanghelia, Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus (vs. 38-39). Acest om, rob al satanei până atunci, devine apostol prin Hristos. El vesteşte pe viu atunci şi până în zilele noastre că este cu putinţă schimbarea, învingerea duhurilor rele şi înnoirea vieţii prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Amin.

Părintele Galeriu: Pilda Semănătorului

Semănătorul (manuscris francez din secolul XIV, o ediţie a predicilor lui Maurice de Sully).

Sfânta Evanghelie a acestei duminici - a Semănătorului, este una din cele mai cunoscute. Se citeşte la început de an şcolar, spre a fi ascultată de elevi, studenţi, ucenici. Dar, e o chemare către noi toţi. Ne simţim asemenea mulţimii care se adunase atunci în jurul Lui pe ţărmul Mării Galileii. Mântuitorul Se suie într-o corabie în timp ce poporul se aşezase pe ţărm ca într-un fel de amfiteatru, şi le vorbeşte în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca VIII, 5-8)
Tâlcuitorii Sfintei Scripturi ne încredinţează că era o zi de toamnă când se seamănă grâul. Iisus, Semănătorul divin, vorbeşte acum despre destinul seminţei aruncate de El şi de slujitorii Lui în lume, iată, de 2000 de ani. Are el motiv de bucurie sau de tristeţe? E o taină. Nu ne grăbim să judecăm. Să ascultăm mai curând în continuare Evanghelia şi tâlcuirea pe care o dă Mântuitorul, pentru că ucenicii L-au întrebat: Ce înseamnă pilda aceasta? Iar Domnul a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, pentru că ei, văzând, nu văd şi, auzind, nu înţeleg. (vs. 9, 10). Tainele Împărăţiei nu pot fi cunoscute decât cu înţelegere, cu simţuri duhovniceşti. Altfel, văzând, nu vezi şi, auzind, nu înţelegi şi de aici s-au născut şi ereziile şi starea nefericită a sărmanilor necredincioşi care ajung fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Este şi aici un cuvânt negrăit de adânc al Domnului. Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu nu pot fi cunoscute decât cu simţire duhovnicească. Zice un suflet luminat de Duhul Sfânt: „Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut; până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit; până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit; până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut; până limba nu ia foc,Dumnezeu nu poate fi numit“. Dumnezeu nu poate fi numit şi grăit cu adevărat. Apostolii toţi se vor umple de Duhul Sfânt, vor înţelege şi vor vesti tainele Împărăţiei. Şi simţurile noastre toate au fost pecetluite cu Duhul Sfânt în Taina Mirului, spre înţelegerea duhovnicească a Tainelor Împărăţiei. Dar am răspuns noi îndeajuns chemării lui Dumnezeu ca să sporim în simţirea cea duhovnicească pentru care creştinul se roagă în fiecare dimineaţă: „luminează-mi, Preasfântă Treime, ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii...“
Atunci, să-L ascultăm pe Mântuitorul cum tâlcuieşte şi pentru Apostoli şi pentru noi: pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu (vs. 11). Cât de adevărat. Nu este vorba aici doar de o asemănare. Real, cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă vie. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan VI, 63) şi cel ce ascultă, cel ce le primeşte, are viaţă veşnică (Ioan V, 24). Tâlcuieşte Domnul mai departe destinul seminţei, al cuvântului Lui: cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca VIII, 12-15). Sămânţa e aceeaşi, dumnezeiască; calitatea pământului nu este aceeaşi. Iar rodul depinde de calitatea pământului, „a pământului celor vii“. Şi pentru că la Dumnezeu nu este nedreptate, sămânţa cea de la Dumnezeu cade ca ploaia şi ca lumina, peste toţi. Peste unii care-şi trec vremea la marginea drumului, pe şanţ, pe trotuar, deci, pe un loc nearat, nelucrat. Şi sau e călcată în picioare, nesocotită de uşuraticii veacului, sau e răpită de păsările de pradă, duhurile răului, tot mai multe. Alta nimereşte pe un pământ pietros. Rădăcina nu prinde în adâncime. E o bucurie trecătoare. Legea fusese scrisă pe table de piatră, iar Profetul anunţa Legământul cel nou, care va înrădăcina Legea, Cuvântul, în inimile noastre (Ieremia XXXI, 33). Dar cea căzută printre spini înţeapă cuvântul Domnului ca şi cuiele crucii de pe Golgota. Cât de grea e lupta: dorul de adevăr, de faptă bună, de inimă curată, de mântuire, e înăbuşit de mărăcini sălbatici, de dorinţele păgâne ale trupului care pofteşte împotriva duhului (Galateni V, 17); sau de idoli şi ideologii care copleşesc spiritul şi-l duc la stârpiciune. În sfârşit, iată şi pământul bun: inimi însetate de ploaia harului în care Pomul vieţii rodeşte cu timp şi fără timp (II Timotei IV, 2). Aşa au fost Apostolii, Mucenicii, Sfintele femei, ca şi Sfinţii copii din zilele lui decembrie, anul mântuirii 1989. Şi totuşi, în Sfânta Evanghelie nu trebuie să vedem doar un calcul matematic în înţelesul că din patru soiuri de pământ sau inimi doar numai unul s-a făcut vrednic de rod. Se cuvine spus şi că în aceeaşi inimă e cu putinţă ca după un timp de rătăcire cu umblare deşartă cu uscăciune a inimii, cu grele poveri de griji şi patimi, să se audă în sfârşit glasul, chemarea Harului. Şi în căinţă, şi în lacrimi să redobândescă curăţia cea dintru început, încât cei de pe urmă să fie cei dintâi (Matei XX, 16). Iar noi să nu încetăm a ne ruga, să fie tot mai puţini cu pământ neroditor, poluat, prihănit şi tot mai mulţi cu pământ curat şi bun, ale căror roade, cuvintele, să sfinţească această lume a noastră.

Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii (România liberă, 1991).
Dedic acest post Ionelei, la greaua suferinţă pe care i-o pricinuieşte pierderea tatălui ei.

Părintele Galeriu: Învierea tânărului din Nain

Die Erweckung des Jünglings zu Nain
(Meister der Darmstädter Passion, sec. XV).

O mamă văduvă îşi aduce unicul fiu la mormânt! Una din marile dureri şi întrebări: de ce este aşa? „Firesc“ ni se pare ca fiii să-şi conducă părinţii pe acest drum! Taina răului a produs şi aici o răsturnare - Iisus Se apropie, o priveşte [pe femeie]: Îi este milă adâncă şi îi spune: Nu plânge. Altădată, dimpotrivă, Domnul zice: Fericiţi cei ce plâng (Matei V, 4). Dar cu alt rost: pentru vindecarea sufletului: roua cea de la Tine, vindecătoare este (cf. Isaia XXVI, 19).

Nu plânge. Cuvântul Domnului nu este doar o simplă mângâiere, ca o vibraţie a inimii în felul nostru. Mila lui Iisus e împreună-pătimire cu mama tânărului din Evanghelie, cu noi. Şi e plină de putere, de „bărbăţie dumnezeiască“. Îndată El va preface întristarea mamei în bucurie. Iată, se apropie de sicriu. Acum, cel ce a zis: Eu sunt învierea şi viaţa (Ioan XI, 25) stă în faţa morţii. Viaţa faţă în faţă cu moartea! Dar primul ca şi ultimul cuvânt în existenţă îl are Viaţa, care din Însuşi Izvorul ei porunceşte: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Tânărul s-a ridicat, a început a vorbi şi Mântuitorul l-a dat mamei. Pentru ea, mai ales, a făcut acest „semn“ minunat, pentru a curma suferinţa ei de mamă, se înţelege, şi pentru tânăr spre a-şi duce la o împlinire cursul vieţii.

Sfârşitul înainte de vreme al unui om, suferinţa mamei, mila lui Iisus sau, mai bine-zis, răspunsul Domnului la aceste realităţi ale existenţei noastre, iată atâtea gânduri şi teme la care ne îndeamnă Sfânta Evanghelie să medităm acum.

Dar, mai ales, conştiinţa creştină se întreabă: moartea ţine de firea şi de condiţia noastră umană? Nu! Dintru început „Dumnezeu făgăduieşte lui Adam întru paza poruncilor Sale viaţa fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi“ (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare) şi totodată îl previne tocmai împotriva morţii.

Dumnezeu îi atrage atenţia să nu iasă din unirea, din comuniunea cu El, cu Binele dătător de viaţă şi să guste deopotrivă şi din bine şi din rău. Îi porunceşte: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea II, 16-17). Vei culege fructele morţii. De aceea, neîndoielnic, Sfânta Scriptură spune: Dumnezeu n-a făcut - neîndoielnic - moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare... iar nedreptatea aduce moarte. (Înţelepciunea lui Solomon I, 13-14). În acest sens Apostolul arată: plata păcatului este moartea (Romani VI, 23) şi tot el descoperă ca stăpân al morţii pe demon. De aceea Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei II, 14). Fiul Dumnezeului Celui viu, Care în faţa Crucii exclamă: Întristat este sufletul Meu până la moarte (Matei XXVI, 38), a venit în lume tocmai ca să desfiinţeze scandalul morţii. Încât, revolta conştiinţei noastre împotriva morţii, împotriva răului, este fundamental legitimă. Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, compătimeşte şi cu mama tânărului din Nain şi cu noi toţi.

Dar dacă moartea nu este opera tragică a Creatorului, nu este firească pentru că Dumnezeu este Izvorul vieţii. Şi totuşi făpturile sunt supuse schimbării prin însuşi actul creaţiei. Venim de la nefiinţă la fiinţă şi zilele Creaţiei ne vorbesc despre o neîncetată înnoire. În fiecare dimineaţă a Creaţiei, precum ne arată cartea Facerii, apăreau făpturi noi, plantele, vieţuitoarele, omul. Care este, după voia şi ordinea dumnezeiască, calea acestei treceri de la un chip la altul - pentru că chipul lumii acesteia trece (I Corinteni VII, 31)? - Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne descoperă inspirat că Mielul - Fiul şi Cuvântul creator al lui Dumnezeu - este înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8), tocmai pentru întemeierea lumii. Deci jertfa, oferirea, deschiderea în iubire jertfelnică e calea acestei treceri de la o stare a lumii la alta, mai desăvârşită. Ritmul acestei mutaţii se petrece în doi timpi: jertfă-înviere. Iar această trecere din desăvârşire în desăvârşire s-ar fi făcut fără intervenţia tragică, violentă, a morţii, a distrugerii. Precum cugetă un ierarh ortodox, „aceste mutaţii ar fi putut avea loc asemenea jertfirii unui untdelemn curat care se preface în lumină, sau tămâie care se preface în dulci parfumuri; dar, mai luminos, asemenea Schimbării la Faţă a Domnului, pe Muntele Taborului“.

Dar Adam n-a ascultat de Dumnezeu, s-a despărţit de Izvorul vieţii. La ispita şarpelui, a căzut din orgoliu în egoism, adorare de sine; în locul iubirii de Dumnezeu din care ne tragem viaţa a ales iubirea luciferică de sine în care în final ne închidem ca într-un mormânt. Şi aşa prin păcat a transformat jertfa în moarte. Viaţa lui, viaţa noastră, asemenea unei rămurele mai păstrtează puţină sevă, dar curând se ofileşte, se stinge.

A trebuit un nou altoi, mai mult, un nou Adam, „pentru a comunica viaţa sa acestor mlădiţe veştede. Dumnezeu introduce viaţa Sa dumnezeiască prin Fiul Său, Care Se întrupează de la Duhul Sfânt şi din Fecioară fără amestecul molipsitor al păcatului“. Şi El, Hristos, „cu moartea pe moarte călcând“, învinge moartea. Dar cum? - prin jertfă, prin cruce. Dacă Adam prin păcătuire a transformat jertfa în moarte, Iisus Hristos transformă moartea în jertfă care duce la înviere. Şi precum prin Adam moştenim povara morţii, în Hristos, prin jertfă, dobândim Învierea. Încât, prin opera săvârşită de Iisus Hristos putem rosti şi noi: „Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde ţi-este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit... înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte“ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt în luminata zi a Învierii).

Fiecare creştin, prin botez, e o mlădiţă altoită în Rădăcina cea nouă - Hristos. Şi, asemeni Mântuitorului, suntem chemaţi în Duhul Sfânt să transformăm moartea noastră în jertfă, întorcându-ne astfel cu faţa la Dumnezeul Cel viu. Când Moise s-a rugat lui Dumnezeu: Arată-mi slava Ta!, Sfânta Scriptură descoperă: Faţa Mea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască (Ieşirea XXXIII, 18-20). Trebuia să vină Fiul lui Dumnezeu în lume să-Şi arate faţa Lui dumnezeiască nouă, oamenilor, şi să omoare moartea prin jertfa crucii. Iar creştinii, pentru a vedea faţa lui Dumnezeu, faţa lui Hristos, şi ei, asemenea Domnului, trebuie să omoare păcatul, să săvârşească o jertfă inversă. Să ucidă răul, să ucidă tot ceea ce produce despărţirea de Dumnezeu - mândria luciferică, invidia, ura, dezbinarea, violenţa, minciuna, răpirea, nedreptatea, întreg lanţul fărădelegilor. Aceasta e o ucidere a unei lumi în care m-am ucis ca-n moarte, o jertfire prin care eu ies din mine însumi, o moarte faţă de păcat, „mai adâncă decât moartea fizică“, dar e o moarte conştientă şi liberă a răului din lume, e înviere. E viaţa în Hristos prin credinţă, prin împărtăşire din trupul şi sângele Lui dătător de viaţă, prin deschiderea întregii mele vieţi către El, rădăcina vieţii, izvorul vieţii.

Este răspunsul decisiv la chemarea Lui care spune: Adevăr zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan V, 24).

Predică la Duminica a XX-a după Rusalii (România liberă, 1991).

Părintele Galeriu: Pescuirea minunată

Pescuirea minunată (mozaic, Aquileia, sec. V).

Chemarea Apostolilor s-a făcut la Marea Galileii, într-o dimineaţă. Iisus era la ţărmul mării şi, deşi dimineaţă, mulţimea se adunase, Îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu (Luca V, 1). Era la mulţimea aceea foame de Cuvânt. La om, dacă vrea să-şi păstreze vocaţia umană şi calitatea de om, foamea de cuvânt dumnezeiesc este şi trebuie să fie tot atât de neistovită ca şi foamea de pâine. Căci cuvântul adevărului este pâinea spiritului. Iar unul dintre profeţi vesteşte: vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului (Amos VIII, 11). Acum pe ţărmul Mării Galileii se afla Dumnezeu Cuvântul şi mulţimii îi era foame de Cuvântul lui Dumnezeu. Există şi în noi, cei de astăzi, o tot atât de chinuitoare foame?
Acolo, la Marea Galileii, a văzut Domnul două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii, coborând din ele, spălau mrejele. Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile (Luca V, 2-3). - Pentru a-i cuprinde cu privirea, Iisus ia puţină distanţă. La ţărm stau mulţimile. Aşa se unesc ţărmul cu marea. Mulţimile priveau, ascultau pe Iisus din corabie. Se dezvăluie aici chipul Bisericii. Aşa se va şi construi un locaş sfânt - o biserică înscrisă în chipul unei nave, înscrisă într-o cruce cu altarul spre răsărit înaintând în valuri spre Soarele dreptăţii. Iisus - Soarele dreptăţii era acolo şi chema mulţimile, care vor intra la vremea cuvenită în corabie, în Biserică.
Iar când a încetat de a vorbi, i-a zis lui Simon: Mână la adânc, şi lăsaţi în jos mrejele voastre, ca să pescuiţi (Luca V, 4). Adâncul aici avea deopotrivă înţeles firesc şi duhovnicesc: adâncul firesc al apelor sau locul peştilor; cel duhovnicesc sau locul sufletelor omeneşti. Pentru început Domnul îndeamnă pe ucenici spre adâncurile apei-cămin al vieţii acestor necuvântătoare. Răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele (vs. 5). Ei încercaseră cu trudă să lucreze în timpul nopţii, prielnic pescuirii, dar osteneala lor nu le-a izbutit. Ţiparii se prind pe întuneric, spune o vorbă veche. Până atunci ei, viitorii ucenici, şi-au făcut lucrul lor noaptea, potrivit acestui meşteşug, şi au prins „vânatul“ lor de întuneric. Acum însă, în ajunul chemării lor la alt „vânat“, în noaptea aceea, ei nu vor mai prinde nimic. Lucrul lor va trebui să se petreacă la lumina zilei. Biserica se zideşte cu „pietre vii“ şi nu cu conştiinţe adormite sau somnoroase.
Iar Simon asculta. Şi el şi ceilalţi „aruncă mrejele“. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele. Şi au făcut semn celor care erau în cealaltă corabie, să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde (vs. 6-7). S-a umplut corabia în care se afla şi Iisus; s-a umplut şi cealaltă corabie. Se înţelege, ne uimeşte această minune şi totodată înţelesul ei. Căci nu au căzut de la sine peştii în mrejele pescarilor, ci s-au adunat în jurul lui Iisus la chemarea Lui, atraşi de iubirea Domnului lor. S-au adunat aceste vieţuitoare pentru jertfă. Dar tocmai la Cel Care venise în lume pentru suprema jertfire, căci totul - şi viaţa, şi orice zidire, se întemeiază pe jertfă.
Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Căci spaima îl cuprinsese pe el şi pe toţi cei ce erau cu el, pentru pescuitul peştilor pe care îi prinseseră. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau împreună cu Simon (vs. 8-10). Iisus e lângă Simon în corabie şi Simon e lângă Iisus. Stau alături cu trupul, dar în două lumi radical diferite - duhovniceşte, spiritual -, diferenţă între sfinţenia lui Hristos şi lumea păcatului, privită de Simon ca o prăpastie. O asemenea stare o simţise Daniel când i s-a arătat în vedenie Cel Care avea înfăţişarea fiului omului (Daniel X, 16)... Atunci profetul exclamă: cum poate un slujitor atât de mic al Domnului său să grăiască cu un Stăpân atât de mare ca Tine! Şi de spaimă îmi piere toată puterea şi suflarea mi se opreşte (Daniel X, 17). - Simon exclamă şi el: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Luca V, 8). Dar strigătul lui nu este asemeni, bunăoară, celui al gadarenilor, care după izgonirea demonilor din sărmanii năpăstuiţi, cuprinşi de frică mare, Îl roagă pe Iisus să plece de la ei (Luca VIII, 37).
Oare nu aceasta a fost şi frica de religie a regimului totalitar ateu? Regimul instalat într-o lume care, asemenea celei a gadarenilor, îşi păzea o stare nefericită generată de egocentrism - boală a existenţei noastre - şi nu voia cu nici un chip să comunice cu lumea religiei, lumea lui Dumnezeu? Nu aceasta era frica lui Simon. El are conştiinţa păcătoşeniei lui... Iar această conştiinţă că se află în păcat îi dă sentimentul prezenţei divine. Această stare a lui de conştiinţă ne-o descoperă faptul că, dacă în primul lui cuvânt se adresează Domnului: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit..., acum I se roagă adresându-I-se prin alt nume: Ieşi de la mine, Doamne. Prin această invocare: Doamne!, Simon Îl recunoaşte pe Dumnezeu venit printre oameni. Astfel, frica lui este cutremurul în faţa prezenţei dumnezeirii, iar mărturia: Ieşi de la mine... îi descoperă conştiinţa, că nu e posibilă o şedere împreună a binelui cu răul, a cerului cu infernul. Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar?... (II Corinteni VI, 14-15), se va întreba şi Sfântul Apostol Pavel. Strigătul lui Simon Petru descoperă ceea ce numeşte Scriptura Vechiului Testament: Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa Celui Sfânt (Pilde IX, 10). În Simon-Petru era frica celui ce înţelegea, pentru că, deşi căzut, Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Iar Dumnezeu are leacuri vindecătoare pentru asemenea frică. Ioan, care se afla şi el acum cu Simon, va spune: iubirea desăvârşită alungă frica (I Ioan IV, 18). Acum iubirea întrupată - Iisus Hristos era lângă Simon şi îi vorbeşte lui: „nu te teme“. Prin aceasta Părintele Iubirii alungă din el frica. Însă, aşa cum recunosc Sfinţii Părinţi, frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, dar înţelepciunea are două capete: începe prin frică şi sfârşeşte prin iubire. Mântuitorul transformă frica lui Petru în iubire, pentru că la porunca Domnului: de acum înainte veţi fi pescari de oameni, Simon-Petru şi ceilalţi, Andrei, Iacov, Ioan, trăgând corăbiile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El (Luca V, 10-11), L-au urmat pentru totdeauna.
Iubirea, devoţiunea ucenicului - mai firavă la început - va trece încă prin încercări în noaptea pătimirii Domnului; la cântecul cocoşului, Simon se va mai vedea încă sub povara păcătoşeniei. Dar, după Înviere, când Domnul îl întreabă de trei ori: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?, el va răspunde: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iar Iisus îi spune: Paşte oile Mele (Ioan XXI, 15-17). Numai iubind poţi deveni „pescar de oameni“, poţi salva oameni naufragiaţi din marea furtunoasă a vieţii.
Chemarea Mântuitorului este aceeaşi - atunci şi azi. Teama lui Simon-Petru este învăţătoare şi pentru noi, e teama sfântă a sufletului care îşi recunoaşte păcatele înaintea lui Dumnezeu; e o teamă vindecătoare care înalţă, care trebuie să ne scoată dintr-o altă frică, cea a lumii. O teamă care, simţi adânc, se naşte tocmai din iubire faţă de Dumnezeu, şi se transformă prin harul iertării, al tainei pocăinţei în iubire, tot mai curată, care dă linişte, seninătate, veselie. Roua Ta - a lacrimilor - este rouă de lumină, zice profetul (Isaia XXVI, 19). Altfel, „un sfânt trist este un trist sfânt“, observă un suflet înduhovnicit.
Iubirea născută din teama de a nu-L întrista pe Dumnezeu, din teama de a nu face rele, este iubirea mântuitoare care rămâne. Prin ea devii ucenic al Iubirii-Hristos. Prin ea, în Hristos, poţi şi tu să salvezi pe alţii. Amin.

Predică la Duminica a XVIII-a după Rusalii, apărută în România liberă, 1991.