La 15 august 1714, au primit moarte de martiri: dreptcredinciosul domnitor român Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul său Ianache. Osânditorii au ales această zi de mare sărbătoare a creștinătății: cinstita mutare a Preaslăvitei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria; totodată, ziua când domnitorul împlinea 60 de ani, iar doamna sa Marica își prăznuia onomastica; zi de doliu, zi de sărbătoare.
Era încununarea atâtor împliniri, dar și multor pătimiri ale domnitorului. Fusese chemat la domnie prin sfatul căpeteniilor țării, în frunte cu mitropolitul Teodosie și cu fostul patriarh ecumenic Dionisie al IV-lea Seroglanul, rudă a Cantacuzinilor, ce se afla atunci la București. Aceștia „făcură socoteala că logofătul Constantin Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă și are și alte bunătăți, blândețe... încât va putea chivernisi domnia cum să cade, în timp ce țara este ocolită de oști și de primejdii”.
Și, chemându-l la Mitropolie, i-au zis: „Logofete, noi cu toții pohtim să ne fii domn”. El zise: „Dar ce aș vrea eu cu domniia de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuiește să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm nu lăsa țara să intre alți oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”„Și-l luară de mâini și-l împingeau de spate... intrară în biserică, i-au citit moliftele de domnie și au mers de i-au sărutat toți mâna”. Așa a primit domnia, cârmuirea țării, nu doar ca „să i se slujească, ci ca el să slujească” și „chiar viața să și-o dea” (Matei XX, 48) în duhul slujirii lui Hristos.
