Părintele Galeriu: Duminica Sfinţilor Părinţi

Sfânta Treime (Andrei Rubliov, sec. XV).

Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească. (Ioan XVII, 1)

Preamărirea Lui nu e după chipul lumii acesteia, ci după rânduiala divină. Ceva mai înainte, când nişte elini voiau să-L cunoască, Iisus descoperă: A venit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului (Ioan XII, 23). Şi a explicat ce înseamnă preamărirea după Dumnezeu: Adevăr, adevăr zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan XII, 24-25). Preamărirea lui Iisus Hristos este Jertfa şi Învierea Lui. Asemănarea cu jertfa bobului de grâu este pilduitoare. Mormântul bobului de grâu e brazda, dar brazda nu e mormânt, ci e mai curând noaptea de Paşte a bobului de grâu; pentru că bobul de grâu în brazdă nu moare, ci se jertfeşte pentru a hrăni viaţa cea nouă şi mai îmbelşugată a spicului. Aşa Hristos Se jertfeşte pentru a ne hrăni pe noi şi Creaţia prin jertfa şi viaţa cea nouă a Învierii.

Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. (Ioan XVII, 2)

Şi Adam primise darul şi porunca de a stăpâni „peste tot trupul”. Dar stăpânirea lui Adam n-a fost numai pentru viaţă. El a semănat şi moarte în lume. Iisus Hristos vine numai pentru viaţă şi ne descoperă taina vieţii. El rosteşte aici un cuvânt unic:

Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Ioan XVII, 3)

Dar dumnezeiesc este şi darul cunoaşterii. Este unul din cele şapte Daruri ale Duhului Sfânt (Isaia XI, 1). Iar părintele nostru Marcu Ascetul atrage luarea-aminte: trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa, trândăvia. Sfânta Scriptură ne cheamă la ştiinţă, iar cunoaşterea lui Dumnezeu e cea mai de preţ dintre toate, pentru că în ea se află izvorul vieţii de veci. Şi înţelegem: a-L cunoaşte pe Dumnezeu, după Sfânta Scriptură, înseamnă a Te uni cu El, a-L simţi prezent prin harul Lui în tine, a te face părtaş vieţii Lui. O astfel de cunoaştere - ştiinţă a Sfinţilor - e dorul nostru neatins; numai cu Dumnezeul Cel viu viaţa învinge moartea.

Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. (Ioan XVII, 4-5)

Domnul Îşi descoperă Dumnezeirea. El este din veci Părintele Ceresc, dar acum înalţă şi firea omenească, dându-i calitatea şi slava veşniciei.

Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. (Ioan XVII, 6)

Cine altul ar putea descoperi cu adevărat Numele lui Dumnezeu decît Fiul Său? El ne descoperă şi ne încredinţează că-L putem numi Părinte. În Vechiul Testament credincioşii nu îndrăzneau să-L cheme pe Dumnezeu pe nume. Prin Hristos dobândim şi noi înfierea. Prin El în Duhul Sfânt devenim şi noi fii ai Părintelui Ceresc, Îi putem zice Tată. Suntem ai Lui. Aşa precum şi spune acum despre ucenici:

Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. (Ioan XVII, 6)

Cei ce păzesc Cuvântul Lui se fac vrednici să fie fiii Lui. Ucenicii s-au învrednicit să asculte Cuvântul Părintelui Ceresc de la Însuşi Dumnezeu-Cuvântul.

Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. (Ioan XVII, 7-8)

Fiul lui Dumnezeu a adus în lume această ştiinţă, ştiinţa despre Dumnezeu dătătoare de viaţă, şi ucenicii au primit-o şi au mărturisit că Iisus Hristos este Trimisul Părintelui Ceresc.

Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. (Ioan XVII, 9)

Iisus Se roagă pentru ucenici, dar nu pentru lume. Ce să însemne acest cuvânt grav: nu pentru lume Mă rog? Trebuie ştiut că în Sfânta Scriptură cuvântul lume are două înţelesuri. Lumea este înainte de toate opera lui Dumnezeu pe care o iubeşte atât de mult, încât pentru a o salva de la stricăciune şi moarte Îl trimite pe Fiul Său: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16). Dar tot în Sfânta Scriptură cuvântul lume are şi înţelesul păcatului din ea; pentru care, când zicem de cineva că e lumesc, acela nu e după voia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă în acest sens: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume (I Ioan II, 15-16). Atunci înţelegem de ce Iisus nu Se roagă pentru lume. Cum S-ar putea ruga Domnul pentru „pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieţii”?

Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. (Ioan XVII, 10-11)

Iisus pleacă din lume, dar ucenicii rămân în lume pentru aluatul înnoirii lumii; pentru a deveni acest aşezământ divino-uman care este Biserica. Aşezământ pe care Mântuitorul îl instituie după Chipul Dumnezeiesc al Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Domnul va rosti mai departe, cuprinzându-ne şi pe noi: Părinte, Mă rog nu numai pentru aceştia, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan XVII, 21). Aşa precum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt „Trei sunt şi Una sunt”, Iisus Se roagă ca şi fiii Bisericii şi chiar toţi fiii oamenilor una să fie în credinţă, în adevăr şi în dragoste, oglindind viaţa Preasfintei treimi după Care au fost zidiţi.

Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. (Ioan XVII, 12-13)

Bucuria Domnului va fi deplină când toţi fiii Bisericii, fiii Părintelui Ceresc vor fi una. Noi credem că în final, se va împlini această rugăciune a Domnului. Dar să lucrăm pentru ea, aşa cum au luptat şi s-au luptat cei dinaintea noastră, şi mai ales, după Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Sfinţilor Părinţi, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Orbului

La curacion del ciego (Domenikos Theotokopoulos aka El Greco, 1567).

Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. (Ioan IX, 1)

Iisus trecuse prin mijlocul fariseilor şi cărturarilor şi îl părăsise, pentru că ei au luat pietre ca să arunce asupra Lui (Ioan VIII, 59). Voiau să-L ucidă cu pietre, deoarece El le încredinţase această descoperire: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam (Ioan VIII, 58). Le descoperise că El e Dumnezeu venit în lume pentru noi - iar replica lor nu a fost alta decât să pună mâna pe pietre(...) Fericitul Augustin ne atrage atenţia: „Doamne, nu cumva inimile noastree să fie ca şi pietrele, şi atunci Tu să pleci de la noi!” Iisus pleacă de la cei cu „inima de piatră” şi vine la un orb. Aşa vestise misiunea dintru început: Duhul Domnului M-a trimis să dau lumină celor orbi (cf. Luca IV, 18). Iar acum întâmpină un orb, lipsit de lumină din însăşi zămislirea lui - una din cele mai cumplite suferinţi. „Ceea ce e soarele pentru universul nostru văzut, este ochiul pentru trup” - observă Sfântul Ioan Gură de Aur. „Încetează soarele să strălucească pe cer - se tulbură totul... Când ochii nu mai văd, ce fac mâinile, picioarele?...”

Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? (Ioan IX, 2)

Credinţa că răul în lume e fructul otrăvit al păcatului e veche şi dreaptă. Aşa înţelegem, în parte, întrebarea ucenicilor. Dar mai adânc, te întrebi: oare orbul din naştere când păcătuise, pentru a se fi născut aşa? Viaţa mea curge din momentul zămislirii. Dar păcatul e mai vechi - deşi înnoit mereu. Iar Psalmistul mărturiseşte:
întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea (Psalm L, 6).

Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (Ioan IX, 3).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcueşte în cazul de faţă: „Acel om fusese mai fericit născându-se orb; cel puţin el vede cu ochii sufletului. Ce folos duhovnicesc aveau fariseii, cu ochii lor care vedeau? Ei văzând au rămas orbi; dimpotrivă, orbul a dobândit lumină. Şi observă: Nu e decât un singur rău: păcatul.”
(...) Nu e vorba aici doar de păcatul sărmanului infirm, sau al părinţilor săi, ci de primul păcat, prima orbire, duşmănie asupra luminii pusă la cale de demon asupra omului, asupra lumii. Iar acum, prin Hristos, se află în lume Acela prin care Tatăl a zis la început: Să fie lumină! (Facerea I, 3). (...) Hristos, pe Care întunericul nu-L poate cuprinde (Ioan I, 5), Se află faţă în faţă cu începătoriile întunericului (Efeseni VI, 12), cu stăpânitorul lumii acesteia - duhul întunecat al răului, care va fi aruncat afară (Ioan XII, 31). Cel ce este Lumină din Lumină poate izgoni răul, întunericul, noaptea păcatului, din lume. De aceea zice:

Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. (Ioan IX, 4-7)

În Hristos Iisus totul e curat: şi saliva, ca şi tina făcută cu ea. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte saliva „preacurată scuipire”, zicând în rugăciunea de blestem asupra duhului răului: „ceartă-te pe tine, diavole, Domnul, Cela Ce cu preacurată scuipire a făcut tină şi partea cea lipsită a orbului din naştere o a ziditi şi lumină i-a dăruit.” Noi însă am prihănit toptul, am poluat - şi văzduhul, şi toate făpturile. Iasr prin Hristos, în Duhul Sfânt, se purifică şi se înnoiesc toate. Tina îi deschide orbului ochii şi îi dă lumină. Apa devine aghiazmă - ca şi apa Siloamului. Lemnul devine purtător de icoană, de chip dumnezeiesc. În tina făcută de Domnul, Sfinţii Părinţi văd o preînchipuire a dumnezeieştilor Taine - Botezul, Mirul, Euharistia - în care se unesc negrăit harul cu materia acestei lumi, sfinţind-o şi sfinţindu-ne pe noi.
L-a trimis Iisus pe orb să se spele în scăldătoarea Siloamului, care tâlcuit înseamnă trimis. Siloamul era Hristos Însuşi, Trimisul Părintelui Ceresc. Şi orbul a venit văzând. Ferice de el că a deschis ochii privind Chipul lui Hristos.

Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. (Ioan IX, 8-14)

Acum începe mărturia lui inspirată de har, ca un model al tuturor mărturisiritorilor lui Hristos.

Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. (Ioan IX, 15-25)

Fariseii vedeau în Hristos, Care „nu ţinea sâmbăta”, un călcător de lege; în El, Dătătorul Legii şi Care venea acum să înnoiască Legea veche, să o ducă la plinătate în lumina Învierii. Fariseii rămâneau în trecut. Cel vindecat intra în Noul Testament. Şi, mai mult, mărturia, ştiinţa lui era aceea a experienţei în har. Un lucru ştiu, spune el, că fiind orb, acum văd.

Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. (Ioan IX, 26-29)

Ce fel de adevăraţi ucenici ai lui Moise erau ei, când Moise însuşi profeţise: Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi (Deuteronom XVIII, 15). Iar Proorocul era Hristos!
Înţelepciunea cu care acest martor al lui Hristos răspunde e de-a dreptul un dar al Duhului Sfânt:

Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. (Ioan IX, 30-33)

Iar răspunsul lor a fost fără cuvânt; răspunsul celui ce nu mai are cuvânt:

Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. (Ioan IX, 34)

Dar, propriu-zis, cine era acum afară? El, sau ei, care se încuiau în afară de Împărăţie? Acest om într-adevăr luminat păşeşte înlăuntrul Împărăţiei.

Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui. (Ioan IX, 35-38)

Cei ce aveau ochi nu vedeau. Cel ce a primit lumina lui Hristos vede. Şi vede această lume în lumina şi iubirea lui Hristos, de care să ne învrednicim şi noi. Amin.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Orbului, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Samarinencei

Iisus şi Femeia Samarineancă (pictură murală, catacomba de pe Via Latina, sec. IV).

Fiecare cuvânt al Evangheliei poartă o rază de lumină şi o chemare a iubirii divine către sufletul mişcat de dumnezeiescul dor de a ieşi din platitudinea şi din puteregaiurile acestei vieţi. Dar, „dacă Evangheliile sunt partea aleasă din toate Scripturile, Evanghelia de la Ioan este partea cea mai aleasă dintre Evanghelii. Şi nimeni nu-i poste dobândi duhul ei dacă n-a odihnit pe pieptul lui Iisus şi dacă n-a primit de la Iisus-Domnul pe Maria, Sfânta Maică a Sa, şi ca mamă a lui” - aşa cum ştim că s-a învrednicit Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan. El ne comunică şi întâlnirea, descoperitoare de taine, a Domnului cu Femeia samarineancă la fântâna lui Iacob.(...)
Iisus mergea din Iudeea în Galileea şi trebuia să treacă prin Samaria (Ioan IV, 4). Obişnuit, iudeii ocoleau Samaria mergând spre Galileea pe malul Iordanului. Dar acum, Domnul nu ocoleşte. El trebuie să treacă prin acest loc. Trebuie! La Dumnezeu nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator.

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. (Ioan IV, 5)

Era pe locurile unde la Betel patriarhul Iacov avusese viziunea unei scări sprijinită de pământ, care cu vârful atingea cerul (Facerea XXVIII, 12). Acum însă, vine aici Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Care uneşte pe veci cerul cu pământul.

Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. (Ioan IV, 6)

Iisus vine la un loc de întâlnire străbun. Iacov era deopotrivă patriarh şi pentru iudei şi pentru samarineni, aşa cum Iisus Hristos este mântuitor pentru toţi. Stă la fântână Cel Care îi este izvorul. Şi era ca la al şaselea ceas din zi, deci în miezul zilei, când soarele ni se arată în centrul bolţii cereşti; în ceasul de maximă lumină şi arşiţă. După Sfânta Tradiţie în acest al şaselea ceas al zilei a fost ispitită Eva în rai şi tot în acest ceas Domnul S-a jertfit pe Cruce. - Acum şi aici, în mijlocul unui câmp cu holde, în zare cu priveliştea muntelui Garizim sta Iisus singur, lângă fântână. Ucenicii plecaseră după merinde, în cetate.

Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau (Ioan IV, 7).

Femeia n-ar fi îndrăznit să deschidă ea cuvântul. Îl deschide Mântuitorul. El cheamă! Cere: Dă-Mi să beau. Îi era sete? Poate da! Pe Cruce a rostit: Mi-e sete. Dar mai esenţială apare dorinţa de a comunica. Iisus deschide sufletul. Dacă Dumnezeu cere de la mine un „dar”, atunci şi eu pot cere de a El darul Lui.
Samarineanca rămâne uimită.

Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. (Ioan IV, 9)

Când asirienii au luat în captivitate mai ales pe iudei şi au distrus Templul (IV Regi I, 7), samarinenii rămaşi în ţară s-au încuscrit cu ocupanţii. Iar la întoarcerea în ţară, iudeii i-au socotit necuraţi şi nu i-au mai primit la rezidirea templului din Ierusalim. Iisus însă nu se întinează cerând să bea apă de la această femeie samarineancă. Raza soarelui nu se întinează strălucind noroiul.

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. (Ioan IV, 10)

Acum Iisus oferă, iar ofranda Lui nu e un dar printre daruri, ci darul esenţial şi total. Este darul suprem, pentru care s-a zis: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat... (Ioan III, 6). Această femeie simplă stă în faţa Darului suprem. Dar nu e de ajuns să stai în faţa Darului, ci să ai şi cunoştinţa lui, să te împărtăşeşti.

Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? (Ioan IV, 11-12)

Un părinte duhovnicesc trecut de curând pe „ţărmul celălalt” mută întrebarea Samarinencii în timpul nostru şi, împreună cu alţii, Îl întreabă pe Iisus: „Tu ne propui apa dintr-o fântână, dar noi am ajuns astăzi să stăpânim oceanul, pământul, văzduhul... Lumea despre care Tu vorbeai atunci părea atât de mică în comparaţie cu lumea pe care noi am învăţat să o cunoaştem. ”Ai avut tu în vedere imensitatea puterii şi dorinţelor noastre? Eşti Tu mai mare decât patriarhii şi profeţii - noştri, nu cei ai Bibliei, ci aceşti stăpâni ai inteligenţei şi creativităţii umane?” Răspunsul lui Iisus este acelaşi - ieri, astăzi şi în veci.

Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi (Ioan IV, 13).

Cunoştinţele noastre, tehnicile noastre... ne-au descoperit atâtea izvoare de apă şi energii care ne-au sporit mai ales confortul. Ne-au trezit emoţii mai rafinate şi apoi ne-au abătut atenţia la pofte şi patimi care ne încântă, dar ne şi alterează, pe noi, şi apa fântânii din care bem.

Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (Ioan IV, 14)

Pedagogic, Domnul îi înalţă acum şi mai vădit sufletul, îl atrage din afară spre înăuntru, de la înţelegerea firească la cea duhovnicească; de la apa fântânii menită să răcorească trupul, la apa vie destinată spiritului; de la apa curgătoare şi trecătoare la apa adevărului divin, care rămâne în veac (Ioan II, 2).

Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. (Ioan IV, 15)

Gândirea ei e în parte tot trupească. Apa vieţii nu a atins încă spiritul ei. Sunt încă obstacole. Iisus le scoate la lumină.

Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. (Ioan IV, 16-18)

Cât de împărţită, cât de fărâmiţată până în pragul disoluţiei îi era viaţa. Iisus repară vasul... reface unitatea în armonie cu voia divină, mântuitoare.

Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. (Ioan IV, 19).

Locul unde se aflau acum Domnul şi acest suflet smerit era în faţa muntelui Garizim, acolo unde preotul Manase înălţase un templu de închinare pentru samarineni. Femeia, zbuciumată în conştiinţă, voia să ştie neîndoielnic adevărul... Desigur, înţelegerea ei, ca şi a multora dintre noi, apare mărginită. Voia să localizeze, să-L limiteze pe Dumnezeu, în timp ce El nu poate fi limitat, mărginit, nici de loc, nici de gând, sau de vreo definiţie. Un Dumnezeu definit ar fi un Dumnezeu finit.
Dar această întrebare deschide cale către mari descoperiri ale Evangheliei. Iisus comunică unei femei smerite unul din cele mai adânci adevăruri.

Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. (Ioan IV, 21-24)

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară, închinarea se face în Duh şi în adevăr. Duh este Dumnezeu. Omul, zidit după chipul lui Dumnezeu, e înzestrat şi el cu duh, cu spirit, care este tronul şi ochiul lui Dumnezeu în suflet. De aceea şi trupul nostru este templu al Duhului Sfânt, este biserică a Dumnezeului celui viu. - Totodată însă, închinarea trebuie să fie şi în adevăr. Cuvântul e de o însemnătate capitală. A te închina lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a te închina şi a-L mărturisi aşa cum S-a descoperit El şi nu altfel, prin vreun cuvânt, idee sau faptă care să fie contrară, străină Dumnezeirii, naturii divine. Şi, întrucât atributele Dumnezeirii, potrivit tot Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, se concentrează în Dumnezeu este lumină (I Ioan I, 5) şi Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8), atunci închinarea, slujirea noastră trebuie să fie în lumină, adică în adeevăr şi în iubire. Atunci eu trebuie să ştiu că în închinarea, în mărturia credinţei şi vieţii mele nu trebuie să fac nimic potrivit adevărului şi iubirii dumnezeieşti. În numele lui Dumnezeu nu pot ucide, nu există argument divin în acest nedivin scop; nu pot nedreptăţi, nu pot urî, nu pot minţi, nu pot prihăni acest trup al meu... Numai voia lui Dumnezeu este legea şi calea vieţii noastre. A Aceluia care, descoperindu-Se Femeii Samarinence că El este Mesia, i-a încredinţat apoi şi pe cei din Sihar, vestiţi de Samarineanca misionară, Care L-au rugat pe Iisus să rămână la ei. Şi, după ce L-au ascultat două zile cu ardoarea inimii, ziceau femeii:

Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii.(Ioan IV, 42)

Fragmente din Cuvânt la Duminica Samarinencei, România liberă, 1992.

Părintele Galeriu: Duminica Slăbănogului

Hristos vindecând paraliticul de la Scăldătoarea Vitezda (Bartolomé Esteban Murillo, ulei pe pânză, c. 1670).

Cel ce poate învinge moartea în propriul său trup are putere asupra a tot trupul din lume. În acest înţeles Biserica a rânduit să se citească în duminicile pascale până la Înălţarea Domnului şi această Evanghelie a vindecării Slăbănogului de la Vitezda.

Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.

Potrivit unei tradiţii vechi, în acea scăldătoare se spălau şi mieluşeii pregătiţi pentru jertfă. În acele pridvoare, zăceau mulţime de bolnavi, aşteptând mişcarea apei. (...) Avem în faţă o privelişte a dureriii asemenea unui spital cu bolnavi suferinzi de atât de felurite boli. Dacă erau şi medici printre ei, nu ştim. Bolile însă deveniseră cronice, incurabile cum se spune, ca şi unele vicii ale noastre. Doar un înger al Domnului cobora la o anumită vreme. Şi aşa cum aceşti slujitori ai lui Dumnezeu aduc veştile bune, ca Sfântul Arhanghel Gavriil, care vesteşte Sfintei Fecioare Maria darul naşterii Fiului lui Dumnezeu, îngerul de la scăldătoarea Vitezda aducea darul harului vindecării. Apele scăldătoarei se umpleau de acest har şi deveneau vindecătoare. Dar îngerul nu purta decât un dar pe măsura lui. Doar cine intra mai întâi în scăldătoare se făcea sănătos. Ofranda adusă de el era asemenea darului de care se bucura în Legea veche întâiul născut. Numai în Fiul lui Dumnezeu, în Iisus Hristos coboară darul total, vindecător al oricărui suflet şi al oricărei patimi. Şi odată venit, nu din vreme în vreme, ci „la plinirea vremii”, rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, adică în veci.
Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani (Ioan V,5). Boală îndelungată, ca de o viaţă întreagă. De altfel, cât de veche e şi boala în lume. Deodată cu păcatul şi una o naşte pe alta. Iar sărmanul slăbănog sta neputincios pentru el, iar pentru cei din jur şi pentru toţi era un simbol al slăbănogelii noastre sufleteşti şi trupeşti, de tot felul. Iată însă că Iisus vine la bolnav; ştia Domnul de el, îl căuta?...

Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? (Ioan V, 6)

Cuvânt care surprinde pe unii. Cum Doamne, îţi vine a zice, mă vezi bolnav şi mă întrebi dacă-mi doresc sănătatea? Sau poate socoteşti că de atâţia ani fiind bolnav nu mai am nădejde; mi s-a stins nădejdea şi m-am obişnuit cu boala?! Sau poate că, la mine, boala a devenit firească, şi nu sănătatea... Se poate să devină obiceiul învechit ca o „a doua natură”, cum ziceau cei vechi. Slăbănogul răspunde:

Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. (Ioan V, 7).

Două gânduri, mai ales, ne pătrund. De 38 de ani venea aici. Era cel mai vechi bolnav; poate-l cunoşteau toţi. Din nefericire, multe suflete tocmai atunci sunt mai egoiste, când se află în mai mare suferinţă... Om nu am, zice slăbănogul. Iată Omul! zice Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu S-a făcut şi Omul Care să-l salveze pe om.

Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. (Ioan V, 8-9)

Cel ce a descoperit şi a rostit: Eu sunt Învierea şi Viaţa dă acum, la Vitezda, viaţă acestui trup ca şi mort.

Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. (Ioan V, 9-10).

„E o mare tristeţe să nu vezi binele în bine”, observă un gânditor creştin. Chiar în bine, tu să vezi tot rău. Când Mântuitorul a vindecat tot în zi de sâmbătă pe un om cu mâna uscată i-a întrebat pe Farisei: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? (Marcu III, 4). Binele e sărbătoarea însăşi! Iar ei, Fariseii, nu înţelegeau că, prin venirea lui Hristos, vechiul timp se va schimba. Sâmbăta se va transfigura în Duminică, în ziua Învierii. Fiul Omului se descoperea Domn şi al sâmbetei (Marcu II, 28), Domn al timpului, Domn Care schimbă timpul Legii vechi în timpul Noului Testament. Cât de dureros era faptul că paralizia trupului a vindecat-o Mântuitorul îndată; paralizia lor spirituală se va vindeca atît de greu! Să ferească Dumnezeu de o asemenea paralizie, a incapacităţii de a înţelege semnele timpului (Matei XVI, 3). - Şi un fapt apare încă mai chinuitor: chiar acest vindecat de paralizia sufletească, rămâne bolnav în cea sufletească. În loc să răspundă cu recunoştinţă pentru Iisus, cu bucurie şi curaj în faţa fariseilor, el parcă învinuieşte pe Binefăcător spunând: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. (...) Şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. (Ioan VI, 11, 15). Pe Binefăcătorul său Îl spune, pe nume, vrăjmaşilor.

Fragmente din Cuvânt la Duminica Slăbănogului, România liberă, 1992.