Din viaţa Sfântului Macarie Egipteanul

✙ Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi i-a zis bătrânul : du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a ocărât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. Şi i-a zis bătrânul : nimic nu ţi-au grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui bătrânul : du-te şi mâine şi îi slăveşte! Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând : apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi a venit la bătrânul şi i-a zis: i-am slăvit. Şi-a zis bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: ştii cu câte i-ai necinstit şi nimic nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimic nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti.
✙ Se spune despre avva Macarie că, de venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân şi mare cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul din fraţi, defăimându-l: avvo, oare când erai cămilar şi furai sapun şi-l vindeai, nu te băteau păzitorii? De-i zicea acestea cineva, vorbea cu el bucuros orice îl intreba.
✙ Povestea avva Pafnutie, ucenicul lui avva Macarie, că zicea bătrânul: când eram copil, cu ceilalţi copii păşteam boii. Şi m-am dus să fur smochine şi când alergau ei, a căzut una de la dânşii şi luând-o am mâncat-o. Când îmi aduc aminte de dânsa, şed plângând.

- din Pateric -

icoana Sfinţilor Trei Ierarhi

Icoana Sfinţilor Trei Ierarhi ni-i arată, de la stânga la dreapta, pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi pe Sfântul Grigorie Teologul, cu înfăţişări sobre, distante şi tăcute. Alinierea celor trei mi se pare că reia, in ænigmate, aşezarea Celor Trei Persoane în celebra icoană a Treimii lui Rubliov. Sfântul Vasile stă pe locul Tatălui şi asta poate pentru că el a scris Omiliile la Hexaimeron, cel mai important comentariu patristic la Facerea lumii. Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă locul Fiului, Logosul sau Cuvântul cum I Se spune în toată literatura teologică de la Evanghelia după Ioan încoace: ce poate fi gura de aur altceva decât o portavoce a Cuvântului dumnezeiesc? Iar Sfântul Grigorie Teologul, care a rămas vestit pentru cele cinci cuvântări teologice sau cele cinci cuvinte despre Dumnezeu - de unde şi supranumele -, stă pe locul pe care îl are, în icoana Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, Cel Care cercetează şi cunoaşte adâncurile lui Dumnezeu (I Corinteni, II, 10-11).
Fiecare ţine Evanghelia în mână, cei trei fiind mari dascăli ai Bisericii şi propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate astea, numai doi dintre cei trei ne binecuvintează. Să fie o greşeală a pictorului? Eu zic că nu.
Putem invoca un motiv de ordin istoric pentru care Sfântul Grigorie Teologul nu ne binecuvintează. El a fugit de preoţie şi a fost ales peste voinţa sa arhiepiscop al Constantinopolei şi pus să prezideze Sinodul II ecumenic din 381. Scârbit de certurile dintre episcopi şi de invidia celorlalţi [1], a demisionat şi s-a retras la Nazianz. Pe de altă parte însă, putem să ne gândim şi la o motivaţie teologică. Aşa cum am opinat, poziţionarea celor trei este o reflecţie a felului în care sunt poziţionate Persoanele Treimii. Sfântul Ioan Hrisostomul nu binecuvintează la fel ca Sfântul Vasile. Fiind pe locul Fiului, el ne transmite prin binecuvântarea sa, abrevierea numelui Iisus Hristos în greacă: IC XC (a se observa poziţia degetelor); oare nu Ioan Gură de Aur e cel care a zis: „Înviat-a Hristos şi iadul a fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor. Amin!“ [2]. La Sfântul Vasile, binecuvântarea, compusă dintr-o cruce şi împreunarea a trei degete, simbolizând Treimea, vrea să spună: Izvorul Treimii celei mai presus de fire, „Tatăl luminii celei adevărate, Cel ce a împodobit ziua cu lumină cerească, Cel ce a luminat noaptea cu strălucirile focului, Cel ce a pregătit odihna veacului ce va să fie cu lumină spirituală şi fără de sfârşit, să vă lumineze ininile voastre cu cunoştinţa Adevărului, să păstreze viaţa voastră fără poticneli, dându-vă să umblaţi ziua cu bun chip, să străluciţi ca soarele în strălucirea Sfinţilor spre laudă mie în ziua lui Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin.“ [3]
Duhul Sfânt, prin Grigorie de Nazianz, binecuvintează şi El, dar fără un semn exterior: mâna aşezată pe carte indică pe Duhul Sfânt coborât la Botezul Domnului peste Iisus Hristos şi la Cincizecime peste Sfinţii Apostoli, imagini prototipice pentru modul în care Duhul învesteşte „apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători“, cum spune Sfântul Grigorie, citându-l pe Apostolul Pavel (Efeseni IV, 11). [4]
A mai rămas un singur aspect nelămurit, dar cred că v-aţi dat seama singuri: de ce Sfântul Ioan Gură de Aur este singurul a cărui mână stângă iese în evidenţă? Din simplul motiv că Iisus Hristos este Singurul Ipostas al Treimii Care are două firi: dumnezeiască şi omenească.
Aşadar, opinia mea este că intenţia iconarului a fost să-i zugrăvească pe cei trei mari teologi ca pe o oglindă a Treimii. Nu ştiu însă de ce părere sunt erminiile...

1. Încă înainte să fie făcut preot zicea: „Nu mă tem de războiul ce ni-l dau duşmanii din afară, nici de fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor“ (metaforă care îl desemna pe Iulian Apostatul)... „Dar împotriva războiului dintre creştini nu ştiu ce să fac, ce ajutor să găsesc, ce cuvânt înţelept, ce har!“ (Despre fuga din Pont, în Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Sfântul EFREM SIRUL, Despre preoţie, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Editura Σοφια, Bucureşti, 2004). Sau, în altă parte: „Înjuraţi-mă, fiţi bucuroşi, bateţi din picioare, înţelepţilor: cântaţi eşecurile mele în adunările voastre, în beţiile şi de la tribunele voastre” (Pr. Eduard-William Fărtan, Grigorie şi depresiile roditoare).
2. Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Predica de Paşti.
3. Sfântul VASILE cel MARE, Omilii la Hexaimeron, Traducere şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Σοφια, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 58-59.
4. Sfântul GRIGORIE de NAZIANZ, Cele cinci cuvântări teologice, Traducere de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 115.

Sfântul Antonie cel Mare

La tentación de San Antonio (Salvador Dalí, ulei pe pânză, 1946).

Deşi primul pustnic creştin despre care avem cunoştinţă (în înţelesul actual al termenului şi în respect pentru cronologie) este un anume Pavel Tebeul, „Părintele monahismului“ (sau „Părintele părinţilor“, „avva avvilor“) a fost considerat Sfântul Antonie cel Mare. Supranumele este justificat în special de faptul că, spre deosebire de Pavel Tebeul, Antonie a avut foarte mulţi fii duhovniceşti, ba chiar am putea spune că a stat la rădăcina unui întreg arbore genealogic spiritual.
Biografiile sale o au la bază pe cea scrisă de Sfântul Atanasie, la numai un an de la moartea Sfântului Antonie. Celebrul autor patristic ţine să ne convingă de veridicitatea celor scrise de el: „L-am urmărit nu puţină vreme din atât de mare apropiere, încât îi turnam şi apa pe mâini când se spăla. Dar am avut întotdeauna grijă de adevăr. Căci n-am voit nici să audă cineva ceva mai mult decât a fost şi, prin aceasta, să se primejduiască să nu creadă, nici să afle mai puţin decât se cuvine şi prin aceasta să dispreţuiască pe om“ (Sfântul Atanasie, Viaţa Sfântului Antonie, în Scrieri, vol. II, traducere Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 191sq.; din acelaşi volum sunt luate şi citatele următoare).
Potrivit acestei biografii, Sfântul Antonie „a fost de neam egiptean, din părinţi de neam bun“ şi creştini. De mic mergea la biserică şi nu-i plăcea să înveţe carte. La 18 sau 20 de ani moartea părinţilor îl lasă singur cu o soră foarte mică. Versetele Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer (Matei XIX, 21) şi Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale (Matei VI, 34), auzite la biserică, sunt cele care îl conving să-şi dăruiască averile, să-şi încredinţeze sora unui aşa-zis „aşezământ de fecioare“ şi să-şi înceapă viaţa ascetică „în faţa casei“, asta din cauză că „încă nu erau în Egipt sălaşuri dese de retragere (mănăstiri), nici nu ştia monahul de pustia îndepărtată, ci oricine voia să ia aminte la sine se mulţumea să se nevoiască singur, nu departe de satul său“.
Această nevoinţă consta în rugăciune, lucrul mâinilor şi meditaţie asupra Scripturii, îndeletniciri devenite clasice pentru monahism. „Priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă (...) Mânca o singură dată pe zi, după apusul soarelui. De multe ori se întâmpla să mănânce şi numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine şi sare; şi băutura numai apă. De carne şi vin e de prisos a vorbi, când nici la alţi sârguitori nu se afla aşa ceva. Pentru dormit se îndestula cu o rogojină. Dar de cele mai multe ori se întindea pe pământ“.
Începe acum confruntarea cu duhurile rele, care îi va inspira pe Flaubert, Bosch sau Dalí. Prima biruinţă consemnată de Sfântul Atanasie în contul Sfântului Antonie este împotriva demonului curviei, care, apărând în chipul unui copil negru, a fost alungat de ascet prin cuvintele: „Eşti vrednic de mult dispreţ, căci eşti negru la minte şi ca un copil nevolnic“.
Compania sătenilor nu era însă tocmai prielnică pentru viaţa pe care dorea să o ducă Sfântul Antonie, de aceea el s-a stabilit „la mormintele ce se aflau departe de sat şi, rugând un cunoscut să-i aducă mai multe zile pâinea trebuitoare, a intrat într-unul din morminte şi, închizând uşa, a rămas singur“.
De la 35 de ani, Antonie a trăit într-unul din munţii nisipoşi din dreapta Nilului, în regiunea Pispir, unde, timp de 20 de ani, a stat fără a fi văzut, după care, „voind mulţi să-l urmeze şi venind şi forţând uşa (...), Antonie a ieşit ca dintr-un altar în care se afla scufundat în taine şi era purtat de Dumnezeu“, începând să predice şi determinând pe mulţi „să aleagă viaţa monahicească şi aşa s-au ivit în munţi locaşuri de vieţuire singuratică (mănăstiri) şi pustia s-a umplut de monahi“. Rufinus al Aquileii dă nişte date privitoare la numărul acestor monahi (3000 în Tebaida, de exemplu), dar probabil că sunt nişte cifre exagerate.
De prigoana declanşată de împăratul Maximinus (308-313), Antonie a scăpat ca prin urechile acului, impunându-şi personalitatea asupra judecătorilor, deşi „voia şi el să se facă martir“.
Mai târziu, „văzându-se tulburat de mulţi“, Antonie a căutat iarăşi singurătatea şi, vrând să plece din Tebaida, a auzit un glas: „Antonie, unde pleci şi de ce?“ Sfântul a spus ce avea pe suflet şi că oamenii îi cer „lucruri peste puterea sa“. Glasul însă i-a răspuns: „Fie că te vei urca la Tebaida, fie că te vei coborî în câmpul de păşuni, vei avea o oboseală şi mai mare, sau îndoită. De voieşti să te linişteşti cu adevărat, urcă în pustia cea mai dinlăuntru“. Astfel încât Antonie s-a stabilit în mijlocul pustiei din preajma Mării Roşii.
Tot în Tebaida de sus, Sfântul Antonie a şi murit, la 105 ani, în 356, „rămas în toate cu sănătatea nevătămată. Avea ochii limpezi şi întregi şi vedea bine. Nu-i căzuse nici un dinte, ci doar pe lângă gingii, îi erau tociţi de bătrâneţe înaintată. Rămăsese cu mâinile şi picioarele tefere şi arăta mai neveştejit şi mai viguros decât toţi cei ce se folosesc de multe feluri de mâncare, de băi şi de veşminte felurite“.
Părintele Nicolae Steinhardt arată că „din viaţa Sfântului Antonie cel Mare... se cuvine a extrage două învăţăminte de cea mai mare însemnătate pentru orice creştin, fie el călugăr ori simplu mirean. Cel dintâi învăţământ: prin luptă şi rezistenţă se ajunge la constatarea faptului că toate marile ispite, în ciuda caracterului tragic şi iremediabil în care încearcă Satana să le înveşmânteze şi virulenţei ce izbuteşte să le confere, nu-s nimic alta decât fum şi amăgiri, aburi şi iluzii... A doua mare învăţătură de preţ a pustnicului egiptean este că adevăratul monah ori autenticul mirean creştin nu poate fi niciodată supărat, acru, încruntat, bosumflat, mahmur, îmbufnat, botos. Vieţile Sfinţilor... ne spun că (Antonie) «nu era ca un crescut în munte şi îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând şi politicos»“ (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p. 99-101).

Părintele Galeriu: Martiriul Profetului

Sfântul Ioan Botezătorul (icoană sârbească, 1644).

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, îşi încheie călătoria acestei vieţi în temniţă şi în martiriu.
Este ultimul dintre profeţi, cel mai mare, vestindu-L pe Iisus Hristos Mântuitorul nu de departe, ci botezându-L în apele Iordanului, atingând cu mâna creştetul Stăpânului. Şi la acest act divin, Profetului îi este dat să vadă cerul deschizându-se, Duhul Sfânt coborând peste Iisus şi să audă glasul Tatălui: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit (Matei III, 17). Iar el, faţă în faţă cu Domnul său, dă celor de atunci şi celor de azi această mărturie: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan I, 29). Vrednic s-a făcut a se chema: „Prietenul Mirelui”.
Ca profet, ca prieten al Mirelui, Ioan vede şi el păcatele lumii. Domnea în vremea aceea, în părţile Galileii, Irod Antipa, unul din fiii lui Irod, ucigaşul pruncilor din Betleem. Prin anii 31, Irod Antipa, mergând la Roma chemat de împăratul Tiberiu, pe drum a poposit la fratele său, Filip. Aici, s-a împătimit de soţia lui - Irodiada. Ea îi răspunde şi ispititorul îi cufundă în patimă. Irodiada îi şi făgăduieşte că îşi va părăsi soţul pentru el, însă cu condiţia ca Irod să-şi izgonească soţia, fiica unui rege arab - Areta. La întoarcerea din Roma, Irod Antipa îşi alungă soţia şi îşi aduce în casă pe Irodiada, împreună cu fiica ei, Salomeea.
Profetul nu putea să tacă. Arată regelui că ceea ce face este deodată: adulter, incest şi scandal, rostindu-i cuvântul cunoscut şi păstrat de Sfânta Scriptură: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu VI, 18). La auzul sentinţei, Irod se trezeşte acum în lumea chinurilor lăuntrice. Ioan îi este ca un sfânt şi adesea sfetnic; dar sufletul îi este bolnav de patimă. Irodiada îl subjugă pe rege şi îl înduplecă în cele din urmă să-l închidă pe profet în temniţă. Era doar începutul lucrării ei demonice. La câtva timp, îi soseşte prilejul s-o desăvârşească. Irod îşi sărbătoreşte ziua de naştere cu un mare ospăţ în castelul Maherus. În toiul petrecerii, sub imperiul băuturilor ameţitoare, Salomeea, pusă la cale de mama ei, execută în faţa lui Irod şi a oaspeţilor un dans care aţâţă pasiuni. În focul lor, Irod îi oferă un jurământ: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Fata, ieşind, zice mamei: Ce să cer? Irodiada îi spune: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi fără preget, copila, intrând la rege, îi cere: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul (Marcu VI, 23-25).
Autorul sacru ne încredinţează: regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze (Marcu VI, 26). Pentru jurământ, în faţa cui şi pentru ce cauză?! Pentru un dans, capul unui profet; pentru o plăcere, viaţa unui sfânt... În istorie, numai tiranii posedaţi demonic au putut săvârşi asemenea crime. Altfel, chiar în acea lume pe care o numim „păgână” era interzis ca în ziua de naştere a căpeteniilor ţării să aibă loc execuţii. Generalul roman Flaminiu a fost izgonit din Senat de cenzori pentru că a ordonat la un ospăţ tăierea capului unui criminal. Asemenea zile erau menite pentru amnistii, graţieri, binefaceri.
Irod, ucigaş asemenea tatălui său, porunceşte acum moartea. De unde acest drept asupra vieţii fratelui, semenului său, de unde l-au avut sau îl mai au cei ce ucid? Îndată, la porunca regelui, o slugă călău, mergând, a tăiat capul Profetului în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale (cf. Marcu VI, 28).
De aici încolo, drumurile se despart. În timpul procesului Mântuitorului, Pilat trimite pe Iisus şi la Irod, care se afla atunci în Ierusalim. L-a întrebat regele multe lucruri şi nădăjduia să vadă la El vreo minune... Iisus însă nu i-a răspuns nimic (cf. Luca XXIII, 8 sq.).
Nu după multă vreme, Irod a fost chemat la Roma în urma unor denunţuri, dezbrăcat de demnitatea regească şi exilat în Lyon şi apoi la Ilard, în Spania. Acolo, pe lângă suferinţele exilului, trăieşte cu Irodiada sfârşitul tragic al Salomeei. Fiica, traversând într-o zi de iarnă râul Sicoria, gheaţa se rupe şi se afundă până la grumaz. Capul îi rămâne deasupra, în timp ce dedesubt, valurile îi mişcă trupul într-un alt dans, macabru; în cele din urmă, gheaţa îi retează gâtul... Ex-regelui şi Irodiadei li se aduce acum capul celei care, oarecând, ceruse capul Profetului.
Dar drumul lui Ioan este de aici înainte altul. Trupul i l-au îngropat ucenicii lângă cel al profetului Eliseu. Moaştele lui sfinte au peregrinat de-a lungul veacurilor, în Răsărit şi în Apus, împărţite şi aşezate sub altarele multor biserici, însămânţând sfinţenie pretutindeni. Dreapta Sfântului a ajuns şi la noi, dăruită apoi de Neagoe Basarab mânăstirii Dionisiou din Sfântul Munte Athos, primind în schimb capul şi mâna Sfântului Nifon - părintele duhovnicesc al voievodului. În anul 453 s-a descoperit la Emesa, în Siria, şi capul Profetului, care a fost dus apoi la Constantinopol. De aici, în 1204, cruciaţii francezi, ocupând cetatea, au luat o parte şi l-au dăruit bisericii din Amiens.
Dar persoana lui?! Biserica îl cinsteşte în slujbe sacre şi icoane. E venerat fie botezându-L pe Domnul, fie cu aripi de înger oferindu-şi capul pe tipsie şi, mai ales, împreună cu Preacurata Maică de o parte şi de alta a Mirelui Hristos.
În Acatist invocăm:
Bucură-te, slujitorule cel prealuminat al lui Hristos;
Bucură-te, luminătorule al măriţilor mucenici;
Bucură-te, pecetea celor două Testamente;
Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

Sfântul Ştefan

Împăratului şi Stăpânului tuturor, Celui ce S-a născut pe pământ, cunună preastrălucită te aduci, nu împodobită cu pietre scumpe, ci acoperită cu flori din sângiurile tale. Ci veniţi, iubitorilor de mucenici, să culegem florile cântărilor, capetele să ne încununăm şi cântări să aducem, zicând: cel ce cu înţelepciune şi cu har ţi-ai luminat sufletul, întâiule mucenic al lui Hristos Dumnezeu, cere pentru noi pace şi mare milă. (Anatolie)

Numele Ştefan vine de la cuvântul grecesc Στέφανος, care înseamnă „cunună” (în greacă e genul masculin, aşa încât poţi să citeşti, în textul de mai sus, ca şi în celelalte din Minei, fără să schimbi nimic, „Ştefan” în loc de „cunună”). Ceea ce cunoaştem cu privire la viaţa lui se rezumă la cele două capitole din Faptele Apostolilor (VI şi VII). Este descris ca bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Fapte VI, 5). Cei rău voitori nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea (Fapte VI, 10), găsindu-i ca nod în papură faptul că ar fi spus cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii (Fapte VI, 13) şi aducându-l astfel în faţa judecăţii Sinedriului. Ajuns aici, a mişcat de la bun început pe toată lumea, întrucât, aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger (Fapte VI, 16).
Pus să se apere, Sfântul Ştefan a trecut la atac, învinuindu-i într-un mai lung discurs pe cei care îl judecau că se împotrivesc lui Dumnezeu, la fel cum au făcut, la vremea lor, Evreii care i-au ucis pe profeţi: Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o! (Fapte VII, 52-54). Furia auditorilor a atins paroxismul atunci când Sfântul Ştefan a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! (Fapte VII, 56) - cuvinte care, bineînţeles, au fost considerate a fi o blasfemie, ceea ce a dus inevitabil la uciderea cu pietre a Sfântului Ştefan, în timp ce acesta se ruga: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu! (Fapte VII, 59). Ultimele sale cuvinte au fost adresate tot lui Dumnezeu, dar ca o rugăciune pentru cei care l-au osândit: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! (Fapte VII, 60).

Sfântul Spiridon

Sfântul Spiridon s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, şi a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului IV. Numele său vine de la un cuvânt (σπυρις), care în greacă înseamnă „coşuleţ”. La adânci tinereţi, a fost păstor de oi şi a avut şi o soţie, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior şi păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.
Caracterul său este surprins rezumativ de una din cântările sărbătorii, care zice aşa: Hristos te-a ales păstor, preacuvioase, din pântecele maicii tale, blând, sfinţit şi curat, propovăduitor al sfintelor dogme şi vas preacinstit al darurilor Duhului, de Dumnezeu purtătorule.
Vieţile Sfinţilor abundă în istorisiri despre minunile sale, el făcând parte dintre Sfinţii taumaturgi:
În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste masură. A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care tineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o suma de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stapânei lor. A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei, capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndata.
Aparent ilogice şi de necrezut, aceste minuni (doar câteva sunt citate mai sus) trebuie interpretate într-o cheie mai subtilă, dată de apropierea care s-a făcut între numele său şi cuvântul latinesc... spiritus. Majoritatea acestor minuni (exceptând-o pe cea de la Niceea) vorbesc de la sine despre puterea discernământului, despre dreapta socoteală şi despre cumpătare. În privinţa minunii de la Niceea, când, luând în mână celebra lui cărămidă, a scos în evidenţă cele trei elemente care o compun (pământul, apa şi focul), această minune era destinată înţelegerii consubstanţialităţii celor Trei Persoane Treimice - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare, prin adânca-ţi cugetare la cele înalte, însuflate de Dumnezeu, şi jertfelnic dumnezeiesc făcându-te, cere pentru toţi dumnezeiască iertare.
(Condacul Sfântului Spiridon)

Sfântul Nicolae

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia, cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
(Tropar)

Icoană de la Mânăstirea Toplou, Creta.

Rugăciunea proorocului Avacum

Rugăciunea proorocului Avacum, cântată din harpe.
Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule! Fă să trăiască, în cursul anilor, lucrarea Ta şi, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! Dar, întru mânia Ta, adu-ţi aminte că eşti şi milostiv!
Dumnezeu vine din Teman, şi Cel Sfânt din muntele Paran! Sela (oprire) - Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui!
Izbucnire de lumină ca la răsărit de soare, raze vii din mâna Lui pornesc!... Acolo stă tainic ascunsă puterea Lui!
Înaintea Lui merge molima, iar prăpădul vine pe urma Lui.
Se opreşte!... Zguduie pământul! Şi cu privirea Lui aruncă spaima printre neamuri! Munţii cei din veac se desprind din locul lor, colinele străvechi se smeresc şi pier sub paşii veşniciei Sale.
Am văzut corturile Etiopiei lovite de groază, iar colibele ţării Madianului sînt cuprinse de cutremure.
Oare împotriva fluviilor Şi-a aprins Domnul văpaia Sa? Sau asupra marilor râuri mânia Sa? Ori împotriva mării urgia Ta, când Tu încaleci caii Tăi şi Te sui în carele Tale de biruinţă?
Arcul Tău se încordează! Săgeţile Tale sînt jurămintele pe care le-ai rostit. Sela (Oprire). Cu şuvoaiele Tale spinteci pământul!
Munţii Te-au văzut şi s-au cutremurat; puhoaie de apă au trecut. Adâncul şi-a slobozit glasul său şi mâinile sale în sus le ridică.
Soarele şi luna s-au oprit în locuinţa lor; ca să facă lumină, săgeţile Tale pornesc şi fulgerele lăncilor Tale fără încetare scapără.
Cu mânie Tu păşeşti pe pământ şi întru urgie Tu calci în picioare popoarele!
Ieşit-ai ca să zdrobeşti poporul Tău, ca să izbăveşti pe unsul Tău; ai doborât acoperişul casei celui fără de lege şi temeliile ei le-ai dezvelit până jos la piatră. Sela (Oprire).
Străpuns-ai cu săgeţile tale capul lui Faraon şi al celor care se năpusteau asupra mea ca să mă sfărâme, în strigăte de veselie, ca şi cum porneau să sfâşie pe cel nenorocit în adăpostul lor.
Cu caii Tăi Tu cutreieri marea, puhoiul întinselor ape.
Auzit-am de aceasta şi lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău, tremurat-au buzele mele; putreziciunea a cuprins oasele mele şi picioarele mele au şovăit. Liniştit voi aştepta vremea marii îngrijorări care va veni peste poporul care ne asupreşte!
Smochinul să nu mai înmugurească şi via rod să nu mai dea; înşelătoare să fie rodirea măslinului, şi ogoarele nimic să nu rodească! Turme să nu mai fie în ţarcuri şi vite în staule niciodată!
Ci eu voi tresălta de veselie în Domnul, bucura-mă-voi de Dumnezeu, Mântuitorul meu!
Domnul, Stăpânul meu, este tăria mea; El face picioarele mele ca ale căprioarelor, pe culmi poartă paşii mei! - Mai-marelui cântăreţilor, cu cântare din harpe.

(Avacum cap. III)

Sfântul Andrei

Ca cel dintre Apostoli mai intâi-chemat şi verhovnicului frate adevărat, Stăpânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.
(Troparul)

Viaţa, Acatistul şi alte resurse referitoare la Sfântul Andrei pot fi găsite şi descărcate pe site-ul românesc care îi este dedicat.

Sfânta Ecaterina

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina (αιέν καθαρινά = pururi pură) s-a născut în Alexandria, într-o familie nobilă. Această origine i-a permis să acumuleze o învăţătură bogată: cunoştea, se zice, multe limbi, studiase medicina şi citise pe Aristotel şi Platon, pe Virgiliu etc., precum şi cărţile de magie care circulau pe vremea aceea.
Într-un vis, i S-a arătat Mântuitorul care i-a zis: Iată, astăzi, te primesc pe tine mireasa mea veşnică. Să păzeşti arvuna aceasta şi să nu mai primeşti altă arvună de la un mire pământesc. Creştinându-se, a început să se contrazică cu filozofii păgâni din acele timpuri, reuşind să-i „corupă” şi să-i determine să treacă la credinţa în Hristos. Acest lucru i-a adus o foarte timpurie, însă veşnică logodnă cu Iisus Hristos (aşa cum arată icoana pe care am ataşat-o, sec. XVI, mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai), după ce a fost decapitată (s-a încercat iniţial să fie trasă pe roată, dar roata s-a spart).
Moaştele sale se găsesc în aceste zile la Bucureşti.
Dacă vrei să te rogi Sfintei Ecaterina, poţi descărca Acatistul ei de aici.

Sfântul Grigorie Taumaturgul

Sfântul Grigorie Făcătorul de minuni s-a născut în Neocezareea (Pontus, Asia Mică). După ce a studiat dreptul şi retorica, a făcut cunoştinţă cu teologia lui Origen, care l-a determinat să se boteze creştin. Cum în Neocezareea nu erau decât 17 creştini, a ajuns imediat episcop al cetăţii. Supranumele Taumaturgul (θαύμα = minune, έργο = a lucra) i se trage de la un şir întreg de miracole nemaivăzute care i se atribuie:
- a pornit cu rugăciunea o piatră mare cât un munte şi a mutat-o în altă parte (era vorba despre o piatră folosită la construirea unei biserici, atât de grea, încât ziditorii n-o puteau urni);
- fiind sfântul călător s-a abătut de a intrat într-o capişte idolească, unde a gonit demonii de acolo şi după ce s-a dus sfântul, n-au mai cutezat să intre demonii acolo. Aceasta aflând cel ce purta grija capiştei, s-a mâniat pe sfântul. Iar sfântul a scris pe o hârtie: "Eu, Grigorie, poruncesc ţie, satano, intră", şi punând-o în capişte, au intrat iarăşi demonii în ea. Iar mai-marele capiştei s-a îngrozit de această minune şi a devenit ucenic lui Hristos, apropiindu-se de marele Grigorie;
- un lac mare, ce făcea valuri ca marea, l-a secat şi l-a făcut uscat, secând împreună şi vrajba pe care doi fraţi o aveau între dânşii, zicând fiecare că a fost lacul lui;
- a oprit calea unui râu, rugat fiind de locuitorii de acolo, înfigându-şi toiagul în udătura pământului cea repede, făcând atunci minuni peste minuni. Căci se vedea unde se întorcea apa înapoi, ca şi cum s-ar fi temut a se atinge de toiag, care toiag, uscat fiind şi lipsit fiind de firească umezeală, s-a făcut copac verde şi frumos, şi nici îndelungarea vremii n-a stricat minunea, ci şi acum, precum se spune, apa ocoleşte pe departe, iar copacul stând de atâţia ani propovăduieşte puterea lui Hristos arătată prin marele Grigorie;
- pe un evreu, ce se prefăcea că este mort zăcând răsturnat, l-a făcut cu adevărat mort, precum el se prefăcea etc.
Pe lângă asta, Sfîntul Grigorie de Nyssa spune că tizul său e prima persoană care a văzut-o pe Fecioara Maria, care, împreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, l-au învăţat Dogma Sfintei Treimi.
Nu e de mirare, deci, că a scăpat de persecuţia lui Decius (250-253), când, făcând rugăciune în munte, s-a arătat ca fiind copac celor ce căutau să-i facă rău, şi că, la moartea sa, raportul dintre creştini şi necreştini, cel puţin în Neocezareea, s-a inversat.

Sfântul Matei

Sfântul Apostol Matei (מתנה = dăruit, opinii cu privire la etimologie: „darul meu”, „darul lui Dumnezeu”) este unul din cei doisprezece Apostoli ai Mântuitorului. Înainte de a fi chemat să fie ucenic al Mântuitorului, Sf. Apostol Matei a fost vameş. Este autorul primei Evanghelii, care începe cu genealogia omenească a lui Iisus Hristos, pentru acest motiv având ca simbol un chip omenesc, ceilalţi Evanghelişti având ca simboluri leul (Marcu), boul (Luca) şi vulturul (Ioan).

Haec igitur quattuor euangelia multo ante praedicta et Ezechielis quoque uolumen probat, in quo prima uisio ita contexitur. Et in medio similitudo quattuor animalium, et uultus eorum facies hominis et facies leonis et facies uituli et faotes aquilae. Prima hominis facies Matthaeum significat, qui quasi de homine exorsus est scribere: Liber generationis Iesu Christi, filii Dauid, filii Abraham. Secunda Marcum, in quo uox leonis in heremo rugientis auditur, uox clamantis in deserto: parate uiam domini, reotas facite uias eius. Tertia uituli, quae euangelistam Lucam a lacharia sacerdote sumpsisse initium praefigurat. Quarta Iohannem euangelistam, qui assumptis pennis aquilae et ad altiora festinans de uerbo Dei disputat. Unde et apocalypsis introducit quattuor animalia plena oculis dicens: Animal primum simile leoni, et secundum simile uitulo, et tertium simile homini, et quartum simile aquilae uolanti. Quibus cunctis perspicue ostenditur, quattuor tantum debere euangelia suscipi.
(Prefaţa Fericitului Ieronim la Evanghelia a patra)

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Sfinţii Mihail şi Gavriil
(M-rea Sfânta Ecaterina, Sinai, sec. XII-XIII).

Îngeri fără de trupuri,
cei ce staţi înaintea scaunului lui Dumnezeu,
cu toată lumina străluciţi fiind, strălucindu-vă
de lumina veşnică şi petrecând cu lumina
cea de a doua,
lui Hristos rugaţi-vă,
să dăruiască sufletelor noastre pace
şi mare milă.

Îngeri fără de trupuri,
viaţă cu adevărat fără de moarte luând
din Viaţa cea dintâi, fericiţilor, curatei
Slavei celei pururea fiitoare
totdeauna văzători arătându-vă, umplându-vă
de lumină şi lumini cu închipuirea şi cu
împreunarea numindu-vă,
lui Hristos rugaţi-vă,
să dăruiască sufletelor noastre pace
şi mare milă.

(stihiră a lui Anatolie)
Cu buze fără de trup şi cu guri de duhuri,
cetele îngereşti neîncetat cântare aduc
Dumnezeirii Tale celei neapropiate, Doamne;
şi minţile curate şi slujitorii Slavei Tale
Te laudă pe Tine, Stăpâne.
Cu care împreună Mihail cel fără de trup
şi Gavriil cel cuvios
şi mai întâi-stătător al puterilor de sus,
mai-marii voievozi ai îngerilor,
ospătători ai noştri astăzi sunt;
cântările cântărilor poruncindu-ne nouă să cântăm,
slavei Tale celei neapropiate,
Iubitorule de oameni,
căreia se roagă neîncetat pentru sufletele noastre.

- Stihiri de la Vecernia zilei de 8 noiembrie (din Minei) -

Sfântul Dimitrie

Sfântul Dimitrie s-a născut pe la anul 270, în Tesalonic, Grecia, într-o familie bună. Vieţile sfinţilor ne spun că era atletic la trup şi eroic în spirit, calităţi care l-au ajutat să acceadă la un grad de ofiţer superior în armata romană. Predicând credinţa creştină într-ascuns, a fost arestat şi închis din ordinul împăratului Maximian. În temniţă, a fost vizitat de ucenicul său, Nestor (pe care-l serbăm pe 27), care i-a cerut binecuvântarea într-o luptă de gladiatori pe care urma să o ducă cu uriaşul Lie. Sfântul Dimitrie i-a zis: Du-te, că pe Lie îl vei birui şi pe Hristos vei mărturisi! (Υπαγε και τον Λυαίο θα νικήσεις και υπέρ Χριστού θα μαρτυρήσεις). Aceste cuvinte au avut darul să-l întărească psihic pe Nestor, care a făcut exact ce a spus Dimitrie, urmările fiind decapitarea lui Nestor şi trecerea prin ascuţişurile suliţelor a lui Dimitrie.
Supranumele Izvorâtorul de mir (ο Μυροβλήτης) se trage de la faptul că trupul Sfântului Dimitrie a răspândit postum miresme plăcute, cum se întâmplă de multe ori cu moaştele Sfinţilor. Un mozaic din sec. VII, din bazilica Sf. Dimitrie din Tesalonic, îl reprezintă alături de doi copii (poza).

Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea Moldovei

Pe Sfânta Parascheva cea preacinstită, mireasa cerescului şi celui fără stricăciune Mire, cu bucurie să alergăm toţi credincioşii a o lăuda, căci ea apărătoare de la Dumnezeu s-a dăruit tuturor celor ce măresc petrecerea ei şi izvorăşte râu de tămăduiri celor ce cu credinţă cinstesc sfintele ei moaşte.

La tine, prea frumoasă fecioară Parascheva, aduc rugăciunile mele, pe acestea ascultă-le şi le du înaintea Ziditorului, căci toată îndrăzneala de la mine s-a depărtat, cunoscând răutatea necuvioaselor mele fapte şi a cumplitelor cugete şi cuvinte, cu care milele Acestuia spre mânie le-am întărâtat şi acum trebuindu-mi tare ajutorul Lui, a-l cere nu îndrăznesc; ci tu, Prea Cuvioasă, fii mijlocitoare.

Lacrimile şi ostenelile Prea Cuvioasei Parascheva, care a pătimit pentru Tine, le aducem ţie, Puternice, şi ne rugăm împreună cu dânsa, iartă pe robii Tăi care sunt lipsiţi de toată bunătatea şi ne mântuieşte pe noi de toate nevoile.
(Din Cântările sărbătorii)

Sfântul Roman Melodul

Supranumit η λύρα τού θείου Πνεύματος (traducerea din Minei: alăuta dumnezeiescului Duh), Sfântul Roman Melodul (popoarele slave îi spun dulce-cântăreţul) era diacon şi provenea din Emesa Siriei. După un priveghi la Biserica Maicii Domnului din Chir, Mireasa nenuntită i s-a arătat în vis şi i-a poruncit să mănânce un sul de hârtie; şi după ce s-a trezit din somn, s-a suit în amvonul bisericii şi a început să cânte: Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte... (condacul Crăciunului). De atunci nu s-a mai lăsat nici de scris, nici de cântat, compunând sute de imne şi condace pentru toate sărbătorile. Un site pe care am intrat mai înainte, dar pe care nu-l mai găsesc, îl compara cu Leonardo da Vinci şi cu William Blake, cei doi fiind modele de talente plurivalente, ca şi Roman Melodul. Odysseas Elytis îl aşează alături de Pindar, din cauza obiceiului amândurora de a introduce elemente noi în structura fiecărui imn. Datorită Sfântului Roman, în Biserica Ortodoxă s-a impus definitiv poezia ritmică, adică un gen liber care ignoră rima şi alte elemente de metrică.