Antonie de Suroj: Învierea lui Lazăr

Les Très Riches Heures du duc de Berry,

manuscris, sec. XV.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Suntem în pragul Săptămânii Mari, dar pe acest prag ne umplem inimile de o mare şi veselă nădejde prin învierea lui Lazăr. Domnul este mai puternic decât moartea, Domnul a învins-o; nu doar în sensul evident în care ni se arată în trup învierea lui Lazăr, ci în alt sens, care ne priveşte din zi în zi, tot mai direct. Dumnezeu l-a creat pe om ca pe un prieten de-al Său şi această prietenie devine mai strânsă şi mai profundă prin botezul nostru. Fiecare dintre noi este prietenul lui Dumnezeu, aşa cum a fost numit Lazăr, şi în fiecare dintre noi acest prieten al lui Dumnezeu a trăit odinioară; a trăit prin amiciţia cu Dumnezeu, prin speranţa că această prietenie va deveni mai profundă, mai puternică, mai luminoasă. La unii, asta s-a întâmplat în copilărie, la alţii, mai târziu, în tinereţe, dar în fiecare dintre noi acest prieten al lui Hristos a trăit. Apoi însă, în curgerea vieţii, aşa cum se ofileşte o floare, aşa cum descresc forţele vieţii, nădejdii, bucuriei, purităţii, tot astfel puterea prietenului Domnului se stinge şi de multe ori îl simţim ca şi cum s-ar afla într-un sicriu undeva înlăuntrul nostru. Nu putem să spunem chiar că se odihneşte, ci ar trebui să spunem că prietenul Domnului este mort de patru zile, lovit de o moarte oribilă, iar de sicriul său surorile sale se tem să se apropie, fiindcă trupul îi este deja în descompunere. Adeseori sufletul nostru se întristează pentru acest prieten, adeseori Marta şi Maria plâng la căpătâiul lui; acea parte a sufletului care, prin vocaţia sa, prin puterea şi abilităţile sale, este, ca şi Maria, capabilă să contemple, să stea în linişte la picioarele Domnului, ascultând fiecare cuvânt de viaţă dătător şi devenind vie şi mişcătoare; şi cealaltă parte, care ar putea fi capabilă să săvârşească lucrarea lui Dumnezeu cu inspiraţie, în adevăr şi puritate, precum Marta, ar putea fi nu un slujitor ingrijorat, ci unul în stare să transforme cele mai obişnuite lucruri, prin dragoste şi grijă, în Împărăţia lui Dumnezeu, manifestarea iubirii umane şi divine. Şi astfel aceste două elemente în noi, Maria şi Marta, puterea contemplativă şi cea creativă, se îndurerează de moartea lui Lazăr, prietenul Domnului.

La anumite momente, Domnul vine aproape de la noi, şi când Îl vedem suntem gata să strigăm cu Marta: „Doamne, dacă ai fi fost aici când disputa dintre viaţă şi moarte se decidea, atunci când Lazăr era încă în viaţă, deşi rănit de moarte, şi încă mai putea fi ţinut în această viaţă. Dacă ai fi fost aici, el nu ar fi murit.” Dar Domnul a fost aici, El a fost aici tot timpul atunci când sufletul nostru agoniza şi noi am auzit cuvintele Lui: „Nu crezi că el va învia din nou?” Cu Marta împreună, suntem gata să răspundem: „Da, Doamne, în Ziua de Apoi”. Dar Marta a vorbit cu atâta nădejde. A spus: „Eu întotdeauna am crezut că Tu eşti Domnul şi cred că va învia din nou în Ziua de Apoi”. Pentru că încuviinţăm cu tristeţe că el va învia din nou în Ziua de Apoi - dar atunci când, aşa cum spune Canonul cel Mare, sărbătoarea vieţii va fi trecut şi va fi prea târziu să mai luăm ceva de pe pământ, prea târziu să mai trăim în credinţă şi în nădejde şi în bucuria etern crescătoarei iubiri. Dar Domnul dă acelaşi răspuns şi deznădejdii noastre şi desăvârşitei ei nădejdi: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”

Mai e ceva. Marta nu ştia, în acel moment, că, doar cu câteva zile în urmă, Hristos le-a spus ucenicilor Săi că Lazăr e bolnav de moarte, nu ştia că i-a permis să moară pentru ca să se poată ridica, îmbogăţit de o astfel de experienţă, atât de plin de biruinţa Domnului că nimic nu l-ar putea vreodată descuraja; nu ştia că de aceea Domnul a venit şi a poruncit lui Lazăr să învieze din morţi.

Aici este imaginea pentru noi: în fiecare dintre noi Lazăr este mort, învins, înconjurat de doliul nostru adeseori dezădăjduit. Dar lectura Evangheliei, chiar înainte zilele Patimilor, are acest mesaj:  „Nu te teme, Eu sunt Învierea şi Viaţa. Prietenul Domnului, care este în tine, pe care-l credeai irevocabil mort, poate învia din nou, la un singur cuvânt de-al meu, şi într-adevăr, el va reînvia”. Aşa că haideţi să intrăm în zilele Patimilor cu nădejde, cu certitudinea că ne mutăm de la ceea ce e trecător la ceea ce e veşnic, de la moarte la viaţă, de la înfrângerea noastră la victoria lui Dumnezeu. Să intrăm în aceste zile ale Patimilor cu fiorul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a preţului cu care ne-a răscumpărat. Să intrăm cu nădejde şi lumină în inimă, cu bucuria învierii viitoare.

- googletranslate şi radugo; link la traducerea în engleză: link -

Antonie de Suroj: Fratele Fiului risipitor

Luca XV, 11-32

Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.
Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Iarăşi şi iarăşi, am ocazia să vă vorbesc despre parabola Fiului risipitor, despre povestea Vameşului şi a Fariseului, şi de fiecare dată văd cât de uşor îmi este - nu în fapt, nu în realitate, ci cu imaginaţia - să mă identific cu păcătosul care şi-a găsit drumul spre Dumnezeu, cu vameşul care stătea cu inima zdrobită la poarta bisericii, neputând nici să păşească în spaţiul sfânt al lui Dumnezeu, sau cu fiul risipitor care, în ciuda amarnicei păcătoşenii, a incredibilei lipse de sensibilitate, a cruzimii sale, a găsit totuşi drumul spre casă.

Şi cât de rar, în schimb, m-au mişcat destinul fariseului, destinul fiului celui mare - deşi Dumnezeu nu i-a condamnat pe nici unul din cei doi. Despre vameş a spus: Acesta s-a întors mai îndreptat, mai binecuvântat decât acela. Nu a spus că fariseul a mers neînsoţit de dragostea lui Dumnezeu, că Dumnezeu i-a uitat credincioşia, simţul ascultării conştiincioase.

Iar astăzi, din nou, ne aflăm faţă în faţă cu fiul mai în vârstă. Toată viaţa lui a trăit alături de tatăl său, toată viaţa lui a făcut din interesele tatălui său o preocupare personală - a lucrat din greu, cu credinţă, uitând de sine, fără să-i pese de oboseală, fără să pretindă nici o recompensă, doar pentru că a simţit că e corect să facă aşa. Nu i-a lipsit cu adevărat nimic - nici căldura, nici sensibilitatea, nici bucuria tatălui său. Dar este un lucru care te impresionează mult la el - credincioşia lui; în ciuda faptului că inima lui nu era senină, el rămânea credincios. În ciuda faptului că nu primea nici o recompensă vizibilă şi nici o confirmare vizibilă, rămânea credincios, lucra sau, cum spune el, slujea.

Ce duri suntem atunci când ne gândim la el ca la unul care merită puţină simpatie din partea noastră; dar cât de puţini dintre noi putem fi la fel de credincioşi ca el, la fel de ascultători la datorie, în mod constant şi desăvârşit, atunci când nu întâlnim recunoaştere, când nu auzim vreun cuvânt de încurajare, când nu primim nici cea mai mică recompensă; pentru că lucrul pe care l-a făcut Tatăl cu fiul cel mare, este privit drept normal de cei care ne înconjoară, de cei pe care îi slujim, de cei cărora, poate, le suntem robi, de cei ale căror interese stau în centrul vieţii noastre. Oare nu e normal? Nu e fiul meu? Nu e tatăl meu? Nu e fratele meu? Nu e soţul meu? Nu e prietenul meu? Nu implică toate acestea devotamentul total, nelimitat, care-şi este sieşi recompensă?

Cât de cruzi suntem atât de des cu oamenii care ne înconjoară şi care sunt puşi de noi în poziţia fiului mai mare - niciodată recunoscut şi de la care aşteptăm întotdeauna să facă tot ce trebuie fără crâcnire şi fără cusur.

Într-adevăr, fiul risipitor a avut căldură şi s-a întors cu inima zdrobită, a fost gata să devină nou, în timp ce fiul celălalt putea doar continua să muncească din greu cu credincioşie statornică; doar în cazul în care - confruntat cu compasiunea tatălui său, ar fi înţeles ce înseamnă că fratele său mai mic a fost cu adevărat mort şi a venit la viaţă, a fost cu adevărat pierdut şi s-a găsit.

Să cugetăm la noi înşine. Cu toţii avem pe cineva în jurul nostru pe care îl tratăm cu aceeaşi răceală cu care ne gândim la fratele mai mare; dar, de asemeni, avem cu toţii pe cineva pe care îl tratăm cu dispreţ şi asprime, la fel ca fratele mai mare pe cel mai mic, proscriindu-l şi nemaisocotindu-l frate; necredincios tatălui lor, era de neiertat. Şi totuşi, l-am avut aici pe tată, victima respingerii, a orbirii minţii, a cruzimii fiului, cel ce a iertat din toată inima şi cu tandreţe.

Să ne găsim propriul loc în această tragică şi frumoasă parabolă, pentru ca astfel să ne găsim propria cale: fie ca fiu mai mare, deşi poate mult mai puţin conştiincioşi, mult mai puţin sinceri, mult mai puţin dedicaţi intereselor tatălui nostru, prietenilor, rudelor noastre; fie, altminteri, să găsim în inima noastră o simpatie creativă pentru fiul mai mic şi să învăţăm de la el în primul rând că în orice situaţie putem afla o cale care să ne ducă la pocăinţă cinstită şi de întoarcere şi că există cel puţin Unul - Dumnezeu - şi, probabil, o persoană sau mai multe care sunt gata să ne primească noi, să ne răscumpere, să ne restaureze şi să ne permită să începem o viaţă nouă, împreună - tată, frate mai mic şi frate mai în vârstă. Amin.

Antonie de Suroj: Intrarea Domnului în Ierusalim

Icoană rusească (sec. XVI).

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Astăzi Hristos începe calea nu doar a suferinţelor Lui, ci a acelei singurătăţi cumplite care L-a învăluit pe parcursul tuturor zilelor din Săptămâna Patimilor. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie procesiunea triumfătoare a unui conducător politic, a unui conducător care vrea să elibereze pe poporul său de oprimare, de robie, de ceea ce consideră ei că e fără de Dumnezeu - pentru că orice păgânism sau idolatrie este negarea Dumnezeului celui viu. Singurătatea va creşte mai apoi către cumplitul moment în care nu va mai fi înţeles nici măcar de ucenicii Săi. La Cina de pe urmă, când Mântuitorul le va vorbi pentru ultima oară, ei se vor nedumeri constant de înţelesul cuvintelor Lui. Iar mai târziu, când va merge în Grădina Ghetsimani înaintea înfricoşatei morţi care-L va înfrunta, ucenicii Săi cei mai apropiaţi, Petru, Ioan şi Iacob - pe care i-a ales să vină cu El, au adormit, deprimaţi, obosiţi, deznădăjduiţi. Această singurătate va culmina cu strigătul lui Hristos pe Cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei XXVI, 46) Părăsit de oameni, respins de poporul lui Israel, El Se vede abandonat cu totul şi moare lipsit de Dumnezeu şi de lume, singur, numai cu dragostea Lui pentru Dumnezeu şi pentru umanitate, murind de dragul ei şi spre slava lui Dumnezeu.
Începutul Patimilor lui Hristos este procesiunea triumfală de astăzi. Oamenii aşteptau un rege, un lider - şi Îl găsiră pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte pe cineva atât de mult ca o speranţă pierdută, o dezamăgire; şi asta explică de ce poporul, care L-a putut primi astfel, care a mărturisit Învierea lui Lazăr, care a văzut minunile lui Hristos şi I-a auzit învăţăturile, care I-a admirat fiecare cuvânt şi care a fost gata să-L urmeze ori de câte ori a adus biruinţă, S-a lepădat de El, I-a întors spatele şi, după doar câteva zile, a strigat: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! (Luca XXIII, 21). Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, părăsit de toţi în afară de Maica Domnului, care I-a stat în preajmă, tăcută, aşa cum a făcut-o de-a lungul întregii ei vieţi, participând la tragica Lui înălţare pe Cruce; ea, care a primit Buna Vestire, Vestea cea Bună, dar care a primit în taină şi profeţia lui Simeon că prin sufletul ei va trece sabie (Luca II, 35).
În zilele următoare, nu numai ne vom aminti, ci vom fi chiar prezenţi înaintea Patimilor Domnului. Vom face parte din mulţimea care-i înconjoară pe Hristos şi pe ucenicii Lui şi pe Maica lui Dumnezeu. Când auzim citirile Evangheliei, când ascultăm rugăciunile Bisericii, când înaintea ochilor noştri trec una după alta imaginile acestor zile ale Patimii, să ne punem fiecare dintre noi întrebarea: „Unde sunt eu, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un cărturar? Un trădător, un laş? Cine? Sau fac parte dintre Apostoli?“ Dar şi ei erau prea copleşiţi de frică. Petru s-a lepădat de trei ori, Iuda l-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit chiar atunci când Hristos avea nevoie de cea mai mare dragoste şi susţinere omenească; ceilalţi Apostoli au fugit; nici unul n-a rămas, în afară de Ioan şi de Maica Domnului, care au fost legaţi de El printr-un soi de dragoste care nu se teme de nimic şi care e gata să se împărtăşească în toate.
Încă o dată să ne cercetăm pe noi înşine, cine suntem şi unde stăm, care este locul nostru în această mulţime. Stăm cu speranţă, cu disperare, sau în ce fel? Dacă stăm indiferenţi, suntem şi noi parte din acea mulţime înspăimântătoare care-L înconjura pe Hristos, îmbulzindu-se să-L asculte, iar apoi plecând de la El; aşa cum plecăm noi din Biserică. Crucea va fi aşezată aici în seara de joi şi vom citi Evangheliile despre Cruce, Răsignire şi moarte - iar apoi, ce se va întâmpla? Crucea va rămâne în mijlocul bisericii, iar noi vom merge să ne odihnim, ne vom duce acasă să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru ostenelile zilei următoare. Iar, în acest timp, Hristos va sta pe Cruce şi Se va pune în mormânt. Cât de îngrozitor e că, asemeni discipolilor în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, un ceas împreună cu El. Să ne gândim la acest lucru, iar dacă suntem incapabili să facem ceva, să realizăm cine suntem şi unde stăm şi, în ultimul ceas, să ne întoarcem la Hristos cu strigătul, cu chemarea tâlharului: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca XXIII, 42). Amin.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.

Antonie de Suroj: Sfânta Maria Egipteanca

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În cea de-a cincea Duminică a Postului ne amintim de Sfânta Maria Egipteanca, iar ea ne învaţă un lucru important pe care trebuie să-l ştim. Maria Egipteanca era o păcătoasă recunoscută în mod public, o ispită şi un scandal pentru bărbaţi. Cum a devenit păcătoasă - nu ştim; ori că răul era în ea, ori că a fost amăgită sau silită, nu vom şti niciodată cum a devenit prostituată. Ceea ce ştim sigur e că într-o zi a venit la o biserică a Maicii Domnului - icoana desăvârşutei plinătăţi - şi deîndată a simţit că nu poate intra acolo. Nu e nevoie să ne închipuim o forţă miraculoasă care o împiedica să treacă pragul; acea forţă era probabil - cu siguranţă - înlăuntrul ei. Simţea că domeniul e prea sacru şi că persoana Maicii Domnului e prea sfântă pentru ca să îndrăznească să meargă în prezenţa ei şi să stea în incinta bisericii.
A fost destul pentru ea să-şi dea seama că tot trecutul ei era întuneric şi că nu era decât o singură ieşire: să se scuture de tot răul şi să înceapă o nouă viaţă. Nu s-a dus să ceară sfat, nu s-a dus să se mărturisească; a plecat din oraş în deşert, în dogoarea deşertului unde nu găseşti altceva decât nisip şi căldură şi foame şi însingurare disperată.
De la ea putem învăţa un lucru măreţ. Cum a repetat Sfântul Serafim de Sarov, nu o dată, către cei care au venit să-l vadă, singura diferenţă dintre un păcătos pierdut şi un păcătos care află calea este fermitatea. Harul lui Dumnezeu este mereu prezent, nu şi răspunsul nostru. Dar Maria a răspuns; cu spaima noii sale percepţii despre sine a răspuns sfinţeniei, harului, desăvârşirii şi sfinţeniei Maicii lui Dumnezeu şi nimic, nici un efort nu era prea mare pentru ea, pentru a-şi schimba viaţa.
An după an, în post şi rugăciune, în arşiţa pârjolitoare, în singurătatea disperată a deşertului a luptat cu tot răul pe care l-a adunat în suflet; pentru că nu e de-ajuns să devii conştient de rău, nu e de-ajuns nici să-l respingi printr-un act al voinţei; el e prezent în amintirile noastre, în dorinţele noastre, în fragilitatea noastră, în putreziciunea pe care o aduce răul. Ea a avut de luptat o viaţă întreagă, dar la sfârşit a biruit; într-adevăr, a luptat lupta cea dreaptă, şi s-a curăţit de întinăciune şi a putut intra în împărăţia lui Dumnezeu: nu într-un templu sau un loc, ci în veşnicie.
Ea ne învaţă un lucru măreţ. Ne învaţă că dacă într-o zi devenim conştienţi că în biserică, un loc în care putem merge atât de liberi, sau fie şi în lumea creată de Dumnezeu şi care a rămas curată deşi subjugată, înrobită de rău din pricina noastră, e atâta sfinţenie încât nu avem loc în ea, trebuie să răspundem la acest sentiment prin căinţă, care care înseamnă să ne întoarcem la noi înşine cu frică şi împotriva noastră cu fermitate severă. Astfel îi putem urma exemplul.
Acest exemplu al ei ne este prezentat ca un moment de încoronare a acestei primăveri a vieţii care este Postul Mare. Cu o săptămână în urmă am auzit învăţătura şi numele Sfântului Ioan Scărarul, cel care a statornicit o întreagă scară a desăvârşirii care să ne ajute să biruim răul şi să ne îndreptăm. Iar astăzi o vedem pe cea care a ajuns din adâncimile cele mai de jos ale păcatului pe culmile sfinţeniei, şi, aşa cum spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul: Dumnezeu poate să albească şi să cureţe viaţa cea leproasă; nu te deznădăjdui dar, măcar că eşti lepros.
Iată de ce trebuie să vedem în Sfânta Maria Egipteanca o nouă încurajare, o nouă speranţă, cu-adevărat, o nouă bucurie, dar şi o schimbare, o chemare, pentru că în van cântăm laude către sfinţi dacă nu învăţăm de la ei şi nu îi urmăm. Amin.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.

Învierea lui Lazăr

Învierea lui Lazăr (mozaic, Ravenna, c. 500 d.Hr.)
Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorul morţii cântăm: Osana, Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului.

Parabola Fiului Risipitor

Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.
Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

(Luca XV, 11-32)

Părintele Galeriu: Vameşul şi Fariseul

Cei doi oameni s-au suit să se roage (Luca XVIII, 10), zice Domnul. Rugăciunea este un suiş - la Dumnezeu. Aceasta este „firea rugăciunii: ea înalţă pe om de pe pământ la cer” (Sf. Grigorie Palama). De aceea şi altarele, de la începuturi, se zideau pe înălţimi, semnificând suişul. Templul din Ierusalim era zidit pe muntele Moria, acolo unde odinioară Avraam a urcat împreună cu fiul său Isaac pentru jertfă.
Prin cei doi oameni - fariseul şi vameşul - Mântuitorul înfăţişează două lumi, două „aşezări” sufleteşti şi două feluri de rugăciune, în care noi înşine trebuie să ne privim, să ne judecăm. Precum arată Evanghelia, fariseul mai întâi mulţumeşte şi bine face, căci aşa trebuie să înceapă o rugăciune, cu preamărire şi mulţumire lui Dumnezeu. Mai observăm că în rugăciunea fariseului este prezent întregul, treimea existenţei: Dumnezeu, oamenii cu lumea lor, el însuşi. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I mulţumi că i s-a dat lui, fariseului, să nu fie ca ceilalţi oameni, care sunt păcătoşi; pe aproapele său îl pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a se proslăvi (...). Preamărirea lui în comparaţie cu cine? Cu un nefericit vameş. Nu s-a văzut cercetat în faţa unui drept cu adevărat, a unui sfânt ca Ilie. Nu s-a cercetat în faţa judecăţii lui Dumnezeu, după al cărui chip şi asemănare suntem. - Şi, cât de dreaptă este judecata faţă de vameş? De unde-i cunoaşte sufletul sau faptele lui mai tainice? (...) „Limba hulitorului e mai rea decât iadul; acesta osândeşte doar pe cei răi; hulitorul osândeşte şi pe cei răi şi pe cei buni.” (...)
Dar celălalt suflet din Evanghelie? Vameşul stă departe, în urmă. Nici ochii nu şi-i mai ridică. Îşi bate pieptul: el e cu mintea în inimă. Iar inima omului o aduce jertfă lui Dumnezeu. În ea îşi vede păcatele. Şi „cel ce-şi vede păcatul e mai mare decât cel ce înviază morţii”, pentru că înviază propriul lui suflet. Înviază, pentru că se deschide prin smerenie Dumnezeului celui viu. (...) S-a observat! Cuvântul umilinţă vine din latinescul humilitas, iar humilitas - din cuvântul-rădăcină: humus - pământ. Adânc înţeles! Ce e mai umil decât pământul? Toţi îl călcăm în picioare; dar el pe toţi ne ţine şi vai, când „ne fuge pământul de sub picioare”. De asemenea, îi dăm pământului să înghită toate gunoaiele şi necurăţiile noastre; iar el, printr-o tainică şi sfântă lucrare, alchimie, le transformă în holde şi flori. Aşa şi umilinţa duhovnicească,... sfânta smerenie, poartă harul îmbogăţirii nesfârşite... Se întreabă Sfântul Isaac Syrul: „ce este raiul?” şi răspunde: „adânc - prăpastie de smerenie”... „Cel smerit nu cade niciodată, pentru că nu are de unde să cadă”.

Acestea sunt fragmente dintr-o predică publicată într-un număr din 1992 al României libere.