Mântuiește, Doamne, poporul Tău

აცხოვნე, უფალო, ერი შენი და აკურთხე სამკვიდრებელი შენი, ძლევა ჯვრითა ბარბაროზთა ზედა ღვთივ-დაცულსა ერსა ჩვენსა მოანიჭე, და საფარველსა შენსა ქვეშე ჯვრისა შენისა დაიცევ, რათა ვიტყოდეთ: უფალო, დიდება შენდა!

ενέδυσαν με χλαμύδα κοκκίνην

Εξέδυσαν με τα ιμάτιά μου και ενέδυσαν με χλαμύδα κοκκίνην.
Έθηκαν επί την κεφαλήν μου στέφανον εξ ακανθών
και επί την δεξιάν μου χείρα έδωκαν κάλαμον,
ίνα συντρίψω αυτούς ως σκεύη κεραμέως.

Dezbrăcatu-M-au pe Mine de hainele Mele și M-au îmbrăcat cu haină roșie.
Pus-au pe capul Meu cunună de spini
și Mi-au dat trestie in mâna Mea cea dreaptă,
ca să-i sfărâm pe ei ca [pe] vasele olarului.

Maria Skobţova: Suferinţă şi Cruce

Maica Domnului din Ravensbrück,
lagărul nazist în care a murit autoarea icoanei,
Sf. Maria Skobţova (Maria din Paris).

Suferinţa este inevitabilă în viaţă. Fiecare religie o tratează ca pe un fapt. Intensitatea maximă a suferinţei este moartea.

Atitudinea precreştină faţă de suferinţă şi moarte tindea să le surmonteze printr-o abordare exterioară, iar atunci când desigur nu le putea ignora, funcţiona o rezistenţă şi indiferenţă stoică faţă de suferinţă, prin care omul să se retragă din ea întru sine şi să o facă să devină, pe cât posibil, ceva exterior sieşi, să nu-i permită accesul în viaţa sa lăuntrică. Astfel era atitudinea misticilor hinduşi faţă de suferință, astfel era atitudinea stoicilor.

În creştinism, atitudinea faţă de suferinţă şi moarte este fundamentală şi definitivă.

Suferinţa este urmarea păcatului. La fel, moartea este urmarea păcatului. În afara păcatului, moartea ar fi o transfigurare. Omul poartă urmele păcatului - şi cu necesitate urmele suferinţei. Nu putem spune că Dumnezeu pedepseşte omul prin suferinţă, ci mai degrabă răul în sine pedepseşte printr-un soi de lege ireversibilă a logicii sale interne. Într-o epistolă a Sfântului Apostol Iacob, acest lucru este exprimat astfel: Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni (Iacob I, 13). Şi împreună cu aceasta: Fericit este bărbatul care rabdă ispita (Iacob I, 12).

Dumnezeu nu numai că nu pedepseşte prin suferinţă, ci prin mila Sa El îmbunătăţeşte chiar si puterea de a suferi. Iar manifestarea deplină a milei dumnezeieşti este jertfa de bunăvoie a lui Hristos pentru păcatele lumii. Acesta a fost întru răscumpărarea lor, în apărarea lor în faţa suferinţei inevitabile şi veşnice. Moartea pe Cruce a lui Hristos, Unul fără de păcat, este o judecare a lui Hristos de către logica inexorabilă a edificiului lumii. El Însuşi a fost părăsit de mila lui Dumnezeu, în aşa fel încât nimeni în afara Lui să nu fie părăsit la vreme de necaz. Supus suferinţei şi morţii, El a fost judecata şi condamnarea acestei logici, arătând-o nedreaptă faţă de om în general. Astfel a fost istoria biruinţei lui Hristos asupra suferinţei şi morţii.

Suferinţa a fost învinsă în proiecţia sa eternă, dar rămâne ca o experienţă a vieţii umane. Aici nu numai că nu e negată, dar Evanghelia tinde chiar să vorbească despre puterea sa purificatoare şi mântuitoare (Matei VII, 13): Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.

Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi (Matei X, 38-39). Şi încă, mai încolo: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi  (Matei XI, 28). Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând  şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară  (Matei XI, 29-30).

Atunci când învaţă adevărul lui Hristos, omul nu este eliberat de suferință. Sensul suferinţei în viaţa creştinului este clar exprimat de apostolul Pavel: pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni XII, 7-10).

Vreau să citez încă un alt text, care defineşte atitudinea corectă a creștinului față de suferinţă: Atunci Iisus le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei XXVI, 38-39).

Creștinismul învață într-un asemenea mod şi transformarea suferinței în om, cu acceptare, dacă Dumnezeu permite aceste suferințe. Este necesar să ne referim la ele cu umilință și cu sobrietate. Este complet inacceptabil să ne bucurăm de suferinţă, să ne lăudăm mândri de ea. Dumnezeu ne învață nu numai prin suferinţă, ci şi prin bucurie. Suferinţa cuiva nu trebuie să pretindă întâietate în faţa bucuriei. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu (Romani XIV, &).

Părintele stareţ al Optinei, Varsanufie, a spus: „Tu ţii postul, iar fratele tău mănâncă, prin ce eşti tu aşa de măreţ. Ai doar o doctorie sufletească. Ţii postul pentru ca, ajutat de acest tratament să te însănătoşeşti, dar fratele tău nu are nevoie de aceeaşi medicaţie”. Umilința și sobrietatea în acceptarea suferinței și chiar a morţii - Domnul a dat, Domnul a luat - este, fără îndoială, o viziune caracteristică a ascezei ortodoxe.

Catolicii au o atitudine uşor diferită față de suferință. Ei au un cult al suferinței - dorinţa Sfintei Tereza să sufere sau să fie pedepsită cu moartea. Ei numără loviturile cu care Hristos a fost lovit, consemnează toate instrumentele de tortură folosite de călăi şi cugetă la cruzimea lor rafinată.

Angele de Foligno: „L-am văzut pe Dumnezeu-omul, cum L-au dat jos de pe Cruce. Sângele curgea gros, proaspăt, roşu, curgea din răni deschise; și în trupul sfâșiat am privit fibrele batjocorite și oasele dezgolite”. Rugăciunea Sfintei Gertrude: „O, Doamne milostiv, însemnează cu sângele Tău urmele rănilor Tale sfinte pe inima mea, astfel încât amintirea suferințelor Tale să locuiască de-a pururi în ea și să pot suferi cu tine. Cu puterea inimii Tale străpunse străpunge inima Gertrudei de săgețile iubirii Tale”. Cultul sângelui sacru. Angele de Foligno: „Nu eram în somn. Hristos m-a chemat și a îngăduit buzelor mele să se atingă de rana din coasta Sa. Am pus acolo buzele mele și am băut sânge și în acest sânge, cald încă, am perceput că era o curățire”.

Din aceste stări de conştiinţă apare setea stigmatelor, o împărtăşire trupească a suferințelor lui Hristos.

Este cu anevoie de înțeles relaţia dintre aceste atitudini senzorial-exultante față de suferințele lui Hristos, față de trupul şi sângele Lui, şi credința în Taina Euharistiei. Până la urmă, una o exclude pe cealaltă. Fie este o comuniune genuină a Trupului lui Hristos, pe care o găsim la Angele de Foligno care bea sângele lui Hristos, făcând ca pentru ea Euharistia să fie inutilă, fie în această atitudine există o denaturare înşelătoare a misterului sacrificial al lui Hristos, denaturare a înţelesului autentic al Euharistiei.

În orice caz, emotivitatea specială a Sfinților catolici ar fi greu de conceput în Răsăritul ortodox.

- traducere după traducerea în engleză şi adaptare: radugo -

Stephanos Anagnostopoulos: Despre cuvintele Cuvântului răstignit

Răstignirea (Studenica, Serbia, 1202).

„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Părinte Ceresc, iartă-i, că nu ştiu ce fac.

(...) Mai întâi de toate, vedem cum în Evanghelie, Hristos, Domnul nostru, Mântuitorul nostru, Îl numeşte pe Dumnezeu Tatăl. Deci, pe Golgota, pironit pe cruce, îl imploră pe Dumnezeu Tatăl să-i ierte pe cei ce L-au răstignit. Pe cei ce L-au răstignit pe Fiul omului. Se înţelege că Acesta i-a iertat deja pe ucigaşii Lui.

„Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” înseamnă că îi apără pe şi devine avocat pentru persecutorii şi criminalii Săi, avocat al conducătorilor lor şi al poporului nemulţumitor. Astfel, Dumnezeul-Omul Se arată mijlocitor neîntrecut între Dumnezeu şi oameni. El nu-I îngăduite Tatălui să-i pedepsească pe căpetenii, pe arhierei, pe cărturari, pe farisei, pe bătrâni şi pe romani, pe soldaţii romani, nici pe Pilat şi pe oamenii nerecunoscători, fiindcă mulţi dintre ei se vor fi întors şi vor fi mărturisit credinţa lor şi vor primi martiriul în numele Lui, aşa cum s-a întâmplat cu Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cu evreii elenişti, cu Apostolul Pavel, cu sutaşul Longhin, şi cu mulţi alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care nu-i vom aminti.

Şi încă ceva. Când s-a adresat Tatălui, nici Tatăl nu nesocotea ceea ce dorea Fiul şi Cuvântul, şi nici Fiul nu ignora voinţa Părintelui Ceresc. De vreme ce una este Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, El a vrut să reveleze (αποκαλύψει) şi să dezvăluie pe Tatăl Său, mai înainte de toate conducătorilor şi a poporului, iar mai apoi întregii lumi. Acest lucru l-a făcut de mai multe ori; a procedat astfel şi în rugăciunea din Grădina Ghetsimani. Dar şi înainte de aşa-numita rugăciunea arhierească, şi cu alte ocazii. Şi Fiul a vrut să dezvăluie, să-L dezvăluie pe Tatăl, adică Treimea Dumnezeirii Sfinte, şi încă şi că El şi Tatăl au aceeaşi fire şi aceeaşi substanţă. Da. Şi suit pe Cruce, Hristos este „deofiinţă cu Tatăl”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Ca şi la Schimbarea la Faţă, S-a auzit glasul Tatălui mărturisind şi aratând mai întâi ucenicilor şi apoi oamenilor pe Fiul despre care a zis „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit”, repet: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi”, la fel cum a explicat şi la Botez, astfel încât şi acum, Fiul pe cruce Îl dezvăluie şi descoperă pe Tatăl.

Aşadar, în aceste cuvinte „Părinte, iartă-le lor” ale Domnul nostru Iisus Hristos Cel Răstignit, vedem teologic trei lucruri:

- în primul rând, mila nemăsurată a lui Dumnezeu Tatăl

- în al doilea rând, că Domnul este singurul avocat şi apărător şi mijlocitor al tuturor oamenilor şi

- în al treilea rând, revelarea Tatălui prin Fiul, ca Unul ce are aceeaşi fire şi substanţă.

Iar acum, în încheiere, despre un al doilea strigăt. Ne-am fi dorit să vorbim despre toate cele şapte cuvinte pe care le-a spus Domnul pe Cruce şi să le analizăm pe rând, dar stăruim doar asupra a două.

Al doilea cuvânt este „Eli, Eli Lama shabaqtani”, adică „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Strigătul acesta al Dumnezeului înomenit şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos a provocat multe discuţii teologice. Majoritatea acestora au dus la poziţionări la limita sau în afara Ortodoxiei, adică eretice. Astfel, cei mai mulţi dintre cei înşelaţi susţin că pentru câteva secunde firea dumnezeiască l-a abandonat pe om. Spun deci că Dumnezeu Tatăl L-a părăsit chiar şi puţină vreme pe Iisus Hristos, Fiul Său, ca Domnul să simtă ostensibil oroarea (φρίκη), durerea şi îngrijorarea faţă cu acest abandon. Şi aici este o greşeală, o eroare, o erezie.

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dumnezeu este apatic şi omul suferă. Teza ortodoxă este că prin cuvintele acestea s-a împlinit profeţia Psalmului XXI, versetul 2, care spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Psalmul XXI este unul mesianic, iar versetul este hristologic şi profetic. El dezvăluie suferinţa lui Hristos pe Cruce. Hristos nu a preluat mecanic acest strigăt, ci prin repetare se împlinea profeţia. La Evanghelistul Matei, este precedată de viziuni divine ale profeţilor şi urmată de lucrările lor (?). Faptele şi cuvintele Domnului adeveresc şi pecetluiesc profeţiile. Deci, nu L-a lăsat Tatăl pe Fiul şi Domnul şi Dumnezeu şi Omul. Nici nu putea. Cum ar fi putut să renunţe la unul de o fire, atâta vreme cât Fiul şi Tatăl sunt Una şi Aceeaşi Fiinţă, o singură fire, o singură substanţă, o singură voie, o singură dorinţă, o singură lucrare? Nici, iarăşi, firea dumnezeiască nu putea să abandoneze firea omenească, în Persoana lui Iisus Hristos, desigur, pentru că natura divină şi cea umană au fost unite, întru totul şi pentru totdeauna, în Persoana lui Iisus Hristos, în chip  neschimbat şi neamestecat, neîmpărţit şi nedespărţit, pentru veşnicie, în acord cu hotărârea celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

Aceasta înseamnă că nu se divid, nu se separă, nu sunt divizate, nici separate una de alta firile. Firea este una, indivizibilă, neschimbată, nestrămutată, aşa a fost înălţată (ανελήφθηκε) de Hristos la cer, pentru totdeauna, împreună cu natura umană, pe care El a îndumnezeit-o şi făcut-o să şadă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

Dar strigătul lui Hristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl a fost strigătul nostru, aşa cum a spus Sf. Chiril al Alexandriei. Strigăt al omenirii păcătoase de păcatul pe care Hristos l-a ispăşit cu sângele Lui şi jertfa Sa pe cruce. Sf. Chiril merge şi mai departe afirmând: „kenoza Cuvântului lui Dumnezeu prin întruparea Sa în Persoana lui Iisus Hristos a survolat punctul cel mai înalt, pe care mintea umană nu-l poate concepe”. Iar cel mai înalt punct este Jertfa Crucii. Cerul s-a golit. S-a făcut om în Persoana lui Iisus Hristos, S-a născut din Fecioara Maria, „de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”, a crescut ca Om fără a înceta să fie Dumnezeu, a suferit ca Om fără a înceta să fie şi Dumnezeu desăvârşit. De aici şi strigătul şi părăsirea exprimată cu acest strigăt.

Încă o dată, subliniez caracterul declarativ pe care-l are acest strigăt al lui Hristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl, fiind strigătul propriei noastre îngrijorări că am pierdut prin păcat comuniunea cu Dumnezeu. Acum, dobândim comuniunea numai prin Sfânta Împărtăşanie. Fireşte, precedată de Sfântul Botez, Sfânta Mirungere, mijlocită de credinţa în unirea ipostatică a lui Iisus Hristos, în Treimea dumnezeiască, în temelia Bisericii, Sfintele Taine, Sfânta Tradiţie, Sfinţii Părinţi şi multe ce ţin de Predania Sfintei noastre Biserici, şi mai presus de toate prin Sfânta Împărtăşanie.

Deci, în această comuniune de un trup (συσσωματούμεθα) cu El, devenim şi noi părtaşi, de un sânge (σύναιμοι), ai dumnezeieştii firi. Aceasta arată şi proclamă şi participarea noastră la jertfa pe Cruce a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos - deci strigătul „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” este şi strigătul nostru. Strigăt mântuitor.

Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne.

- googletranslate & radugo; textul în greceşte: link -

Părintele Galeriu: Semnul Sfintei Cruci

Crucifix (Michelangelo Buonarotti,

lemn policrom, 1492).

Privind-o şi contemplând-o, ea ni se dezvăluie ca un semn, ca un simbol. Simbolul e un semn văzut care învăluie şi dezvăluie o semnificaţie, o prezenţă spirituală, nevăzută. Prin laturile ei, Crucea este  un simbol atotcuprinzător. Linia verticală uneşte cerul cu pământul, prin linia orizontală îmbrăţişează lumea.

Păcatul a aruncat blestem asupra ei: Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn, s-a  scris în Legea veche (Deuteronom XXI, 23). Propriu-zis, nu asupra lemnului era blestemul, ci asupra celui osândit pe el. Şi, mai adânc, nici asupra osânditului, ci asupra păcatului, a răului şi a stricăciunii din el.

Dacă în acea lume de sub osânda păcatului Crucea devine blestem şi instrument, unealtă atât de crudă a pătimirii umane, pe ea fiind executaţi sclavii, tâlharii, Fiul lui Dumnezeu, în smerenia Lui, a îmbrăţişat-o, în iubirea Lui supremă, precum învaţă Sfântul Pavel: S-a lipsit pe Sine de slavă, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor... S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce (Filipeni II, 7-8).

Şi aşa Hristos a făcut din Cruce altarul Său de jertfă: Avem altar – zice Apostolul – pe care Iisus, ca să sfinţească poporul cu sângele Său, a pătimit, a suferit Crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (cf. Evrei XII, 2; XIII, 10-12).

Înţelegem atunci precum ne învaţă Sfântul Atanasie cel Mare: „De aceea Iisus Hristos – Mântuitorul nostru – a ales să moară pe Cruce: pentru că este singurul fel de a sfârşi cu braţele deschise, îmbrăţişând lumea. Şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare”. Hristos voieşte să ne facă şi pe noi părtaşi binecuvântării Crucii Sale. În ea se descoperă chipul iubirii supreme. Hristos vrea şi pe noi să ne facă părtaşi iubirii Sale divine. Creştinul, făcând semnul Crucii, mărturiseşte şi credinţa şi nădejdea şi iubirea divină în plinătate rostind cuvintele: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, dă mărturie credinţei în Sfânta Treime – Dumnezeirea iubirii supreme; iar prin semnul însuşi al crucii dă mărturia iubirii şi în forma ei cea mai înaltă: a jertfei care poartă în ea puterea şi nădejdea învierii, deci biruirea răului, păcatului, stricăciunii şi morţii. Aşa şi preamăreşte Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne-ai dat-o nouă ... că – prin ea – morţii ai sculat şi moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale şi Învierii”.

1998

Sandu Tudor: Cele cinci opriri ale semnului crucii

Imaginea: crucifix sculptat în nichel, United States Air Force Academy Cadet Chapel, 1963.

Textul de mai jos este din Caietele preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor) - 3. Taina Sfintei Cruci, editura Christiana, Bucureşti, 2001, p. 24 sq. -

Drumul ocolit şi întors pe care pătrundem, îndrumaţi de mişcările celor trei degete unite ale dreptei noastre, trebuie să ne dăm seama că are V (cinci) opriri. Aceasta înseamnă că trebuie să ne însuşim pe rând cinci (V) centre de perspectivă diferite şi ierarhizate. Aceste cinci centre de perspectivă sunt şi cinci vămi care trebuie trecute, pentru ca din pragul lor să putem vedea dincolo şi să agonisim închinarea, hrana (euharistică) şi mulţămita euharistică necesară rodniciei semnului. Care sunt acele V (cinci) centre. În sine şi de fapt, ele nu sunt decât trei, care toate nu fac decât un sfânt Unic unu şi [indescifrabil] patru capete. Numărul V este de fapt într-o anume corespondenţă, într-o viziune triunitară cu numărul unu. Numărul patru e numărul realităţii noastre pământeşti: patru puncte cardinale, patru anotimpuri, patru vârste, patru elemente (sau stări), stihii etc.

Numărul V este numărul învierii, al întoarcerii la unul primordial. Şi de aici, din această întoarcere, el este numărul Aminului împlinitor al Crucii.

Numărul IV este un număr al cardinalităţii noastre pământeşti, dar el chiar din aceasta este şi numărul crucialităţii, adică în sine cuprinde o contradicţie. Luptă care descoperă Crucea, Agonia. Doi (2) care se luptă, se opune lui (2), dar 2 × 2 = 4. Nordul cu sudul sunt polare = prima doime. A doua doime. Răsăritul cu apusul sunt sinergetice. Linia polarităţii şi linia sinergiei sunt contradictorii, antitetice. Una e linia solidară de la frunte la tălpi, alta e linia lucrătoare şi mişcătoare a mâinilor, care colaborează, de la dreapta spre stânga. Unul e stâlpul de clepsidră al soarelui şi alta e linia de plutire deasupra apelor şi orizonturilor.

Polaritatea nu poate fi redusă la unitate, pentru că ea s-ar nimici. Sinergia e tocmai unirea, unitatea, ea poate fi redusă la munca dreptei, a braţelor.

De aceea închinarea semnului Crucii este în numele Sfintei Treimi: în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Raportul dintre Tată şi Fiu este o dualitate într-o unitate perfectă, dar o unicie duală, unime, adică polară. Duhul Sfânt este o unitate a pluralităţilor infinite, pe care numărul doi îl reprezintă, fiind cel dintâi multiplu.

Dualitatea Tatălui şi Fiului reprezintă o chenoză, o multiplicitate unică, de nezdruncinat, unitară şi unită, dar care se scoboară în iubire. Unicitatea Duhului Sfânt arată multiplicitatea treimică, care în sine este unitatea energetică a dumnezeirii, care suie în putere şi avânt de la unul la cât mai mulţi.

Îngerul, Boul, Leul şi Vulturul, şi Aminul Inimii, Locul Etimasiei (Tronului ceresc).

Antonie de Suroj: Drumul Crucii

Răstignirea (Nivardus din Milano, sec. XI).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Am ţinut, zilele acestea, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. E un pasaj din Evanghelie în care Domnul ne spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan XV, 13). Iar aceste cuvinte rezolvă antinomia dintre spaima Crucii şi slava acesteia, dintre moarte şi înviere. Nu există nimic mai măreţ, mai demn de veneraţie şi minunat decât să iubeşti şi să fii iubit. Şi să fim iubiţi de Dumnezeu cu toată viaţa şi moartea Fiului Unuia-Născut şi să ne iubim unii pe alţii cu preţul întregii noastre vieţi şi, dacă este necesar, şi al morţii noastre este şi tragic, dar este, mai ales, o izbândă. În rugăciunile de la Liturghie spunem: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli...
Aceasta este dragostea divină. Uneori ne putem da propria viaţă mai uşor decât să ne oferim până la moarte persoanei pe care o iubim mai presus de toate; e ceea ce Dumnezeu, Tatăl nostru, a făcut. Dar asta nu micşorează cu nimic jertfa Celui ce S-a dat morţii pentru mântuirea unei persoane sau a întregii lumi.
Astfel, atunci când ne gândim la Cruce, trebuie să ne gândim la această bizară şi misterioasă îngemănare de tragedie şi biruinţă. Crucea, instrument al morţii infame, al morţii punitive căreia criminalii îi erau sortiţi, devine biruinţă pentru că moartea lui Hristos a fost cea a unui nevinovat şi această moarte a fost dăruire de sine într-un act de iubire.
De aceea poate spune Sfântul Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni II, 20). Dragostea dumnezeiască l-a umplut cu totul şi, prin urmare, nu a existat nici o încăpere pentru alt gând sau alt sentiment, altă cale către altceva în afară de dragoste, o dragoste care s-a dăruit fără rezerve, dragoste plină de sacrificiu, dragoste răstignită, dar şi dragoste exultând de bucuria vieţii.
Şi când ni s-a spus în Evanghelia de astăzi: lepădaţi-vă de voi, luaţi crucea şi urmaţi-Mi (Marcu VIII, 34), n-am fost chemaţi către ceva întunecat şi înfricoşător, ci ni s-a spus de către Dumnezeu: Deschideţi-vă către iubire! Nu rămâneţi captivii propriului egocentrism. În cuvintele lui Teofan Zăvorâtul, nu fiţi ca aşchia copacului înconjurată de propria goliciune. Deschide-te şi priveşte: ai atât de multe să le iubeşti, ai atât de mult de iubit! Există o infinitate de moduri în care dragostea poate fi trăită, împlinită şi realizată. Deschide-te şi iubeşte pentru că asta e calea Crucii! Nu calea pe care au mers cei doi tâlhari împreună cu Hristos, spre a fi pedepsiţi pentru fărădelegile lor; ci calea minunată în care, oferindu-ne fără rezerve, lepădându-ne de noi înşine, existând doar pentru celălalt, iubind cu toată fiinţa noastră, ne aflăm doar de dragul celuilalt: iată Crucea şi slava Crucii.
Deci, când venerăm Crucea, când ne gândim la răstignirea lui Hristos, când auzim chemarea lui Hristos de a ne lepăda de noi înşine - şi aceste cuvinte înseamnă doar: leapădă-te de tine! ia-ţi crucea! - suntem chemaţi să ne deschidem către fluxul Dragostei dumnezeieşti, moarte faţă de noi înşine şi deschidere către Dumnezeu şi către fiecare şi către toate.
La începutul Evangheliei Sfântului Ioan ni se spune: Şi Cuvântul era la Dumnezeu; în greceşte: către Dumnezeu. Cuvântul, Fiul nu a avut nici o altă dragoste, nici o altă cugetare, nici o altă mişcare decât către Unul Iubit, dându-Se Celui ce I S-a dat în chip desăvârşit pe Sine Însuşi.
Să învăţăm slava dragostei răstignite, a dragostei pline de sacrificiu, care, în cuvintele Vechiului Testament, este mai puternică decât moartea (Cântarea Cântărilor VIII, 6), mai puternică decât iadul, mai puternică decât toate, pentru că este viaţa divină care ne cucereşte şi curge prin noi către toţi cei ce au nevoie să fie iubiţi, spre a veni la viaţă, spre a crede în dragoste şi spre a deveni înşişi copii ai dragostei, copii ai luminii şi moştenitori ai vieţii veşnice. Amin.

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci - textul în engleză: link.

Sfântul Andrei Criteanul: Înălţarea Sfintei Cruci

Icoană rusească (şcoala de la Novgorod).

Celebrăm astăzi sărbătoarea Crucii care a alungat întunericul şi ne-a adus lumina. Ţinând această sărbătoare, ne ridicăm cu Hristos Cel răstignit, lăsând în urmă lumea şi păcatul, ca să putem dobândi cele mai înalte. Atât de mare şi nemăsurată bogăţie este crucea, încât cel care o dobândeşte câştigă o comoară. Pe bună dreptate, putem numi această comoară drept cea mai slăvită dintre toate bunătăţile şi cea mai de preţ, în faptă ca şi în nume, căci pe ea şi prin ea şi pentru ea comorile mântuitoare pe care le-am pierdut odinioară ne-au fost restituite.
De n-ar fi fost crucea, Hristos n-ar mai fi fost răstignit. De n-ar fi fost crucea, viaţa însăşi nu s-ar fi străpuns pe lemn. Iar dacă viaţa nu s-ar fi străpuns pe ea, nu ar fi fost nici pâraiele nemuririi izvorând din coasta lui Hristos, sângele şi apa ce curăţit-au lumea. Zapisul păcatelor noastre nu s-ar fi rupt, n-am fi dobândit libertatea, nu ne-am fi bucurat de roadele pomului vieţii, iar porţile raiului nu ni s-ar fi deschis. De n-ar fi fost crucea, moartea nu ar fi fost călcată în picioare, iadul n-ar fi fost jefuit.
Prin urmare, crucea este un lucru minunat de măreţ şi de cinstit. Măreţ, pentru că prin cruce s-au desăvârşit cele mai multe dintre faptele nobile ale lui Hristos - foarte multe, într-adevăr, pentru că atât minunile cât şi suferinţele Sale şi-au aflat din plin răsplata victoriei. Crucea este cinstită pentru că este atât semnul suferinţei lui Dumnezeu, cât şi trofeul victoriei Sale. Este semnul suferinţei, pentru că, pe ea, El a pătimit de bunăvoie până la moarte. Dar este şi trofeul său pentru că a fost mijlocul prin care diavolul s-a rănit şi moartea s-a biruit; porţile zăvorâte ale iadului s-au doborât şi crucea a devenit mântuirea generală a întregii lumi.
Crucea este numită slava lui Hristos; e salutată ca triumful său. O recunoaştem ca paharul pe care a dorit să-l bea şi scara suferinţelor pe care le-a îndurat pentru noi. În ceea ce priveşte crucea ca fiind slava lui Hristos, să ascultăm cuvintele Sale: Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El... şi Dumnezeu Îl va preaslăvi întru El (Ioan XIII, 31-32). Şi iarăşi: preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, ...cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea (Ioan XVII, 5). Şi încă o dată: Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi (Ioan XII, 28). Aici El vorbeşte de slava care i-a venit prin cruce. Şi, dacă înţelegi de ce crucea este triumful lui Hristos, ascultă şi ceea ce el însuşi a spus: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan XII, 32). Acum poţi să vezi de ce crucea este slava şi triumful lui Hristos.

- traducere după traducerea în engleză -

...cu spini S-a încununat Împăratul îngerilor

Răstignirea (M-rea Sfânta Ecaterina, Sinai, sec. XII).



Astăzi S-a spânzurat pe lemn
Cel ce a spânzurat pământul pe ape.
Cu cunună de spini S-a încununat
Împăratul îngerilor.
Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat
Cel ce îmbracă cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat
Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane S-a pironit Mirele Bisericii.
Cu suliţa S-a împuns Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase.
Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!

Înălţarea Sfintei Cruci, scara dumnezeiască

Răstignirea (icoană coptă, nedatat).

Din cântările sărbătorii:
Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu numele Tău, îndurările Tale daruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.

Înălţându-Te Tu, Stăpâne, pe Cruce, împreună ai înălţat toată firea lui Adam cea căzută; pentru aceasta înălţând preacurată Crucea Ta, Iubitorule de oameni, tăria Ta cea din înălţime cerem, grăind: Mântuieşte, Înalte, ca un Dumnezeu milostiv, pe cei ce cinstesc cinstită şi de lumină purtătoare dumnezeiască înălţarea Crucii Tale.

Ca psalmistul acum vedem aşternutul unde au stat picioarele tale cele preacurate, Stăpâne; astăzi, înălţând cu dreaptă credinţă cinstită Crucea Ta, cea cu dragoste înălţată, ne rugăm Ţie grăind: pe toţi cu dumnezeiască Crucea Ta sfinţindu-i, arată-i părtaşi milostivirii Tale celei negrăite şi Darului Tău, Preaînalte.

Ca unei arme nebiruite şi paveze de nesurpat, şi ca unui sceptru dumnezeiesc, ne închinăm preasfintei Crucii Tale, Hristoase, prin care lumea s-a mântuit şi dănţuieşte Adam. Adunările pământenilor, pe aceasta cu cântări bine lăudând-o, o cinstim şi dumnezeiască înălţarea ei săvârşind, cerem curăţire.

Tu eşti pentru mine acoperământul cel tare, Crucea lui Hristos cea în trei împărţită; sfinţeşte-mă pe mine cu puterea ta, ca să mă închin ţie şi să te slăvesc cu credinţă şi cu dragoste.

Astăzi Crucea lui Hristos se înalţă, lemnul cel de viaţă purtător, pe care cu trupul a fost pironit, pe toţi spre mântuire chemând.

Lemnul Crucii înălţat, văzându-l, să dăm laudă lui Dumnezeu, Celui ce s-a răstignit cu trupul, pentru bunătatea Sa.

Veniţi toţi cu veselie să sărutăm lemnul cel de mântuire, pe care a fost pironit Hristos, mântuirea lumii.

Cel ce până la al treilea cer a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte nespuse şi dumnezeieşti, care nu este cu putinţă de limbi omeneşti a fi grăite, scrie către galateni: Ca nişte râvnitori ai Scripturilor, aţi citit şi aţi cunoscut: Mie, zice, să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului, pe care pătimind a omorât patimile. Deci şi noi cu osârdie să ţinem Crucea Domnului, lauda tuturor: Lemnul ce ne este nouă dat spre mântuire, armă de pace, nebiruită biruinţă.

Crucea este păzitoarea a toată lumea; Crucea, podoaba Bisericii; Crucea, întărirea credincioşilor; Crucea, slava îngerilor, iar demonilor rană.

Crucea se înalţă astăzi, şi lumea se sfinţeşte. Că Cel ce şade împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, pe dânsa mâinile Şi-a întins; şi toată lumea ai tras-o la cunoştinţa Ta, Hristoase. Deci pe cei ce nădăjduiesc în Tine, învredniceşte-i de dumnezeiasca Ta slavă.

O, preamărită minune! Pomul cel de viaţă purtător, preasfânta Cruce, la înălţime ridicată se arată astăzi. Toate marginile o măresc; şi toţi demonii se îngrozesc. O, ce dar s-a dăruit pământenilor! Prin care, Hristoase mântuieşte sufletele noastre, ca un milostiv.

O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viaţă se înalţă astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toţi am fost traşi şi moartea de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtăşim de nemuritoarea haină, cea din Eden, pe Hristos mărind.

O, preamărită minune! Lăţimea şi lungimea Crucii cu a cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfinţeşte toate. În aceasta neamurile păgâne se biruiesc; întru aceasta sceptrurile împăraţilor se întăresc. O, dumnezeiască scară, prin care ne-am suit la ceruri, înălţând întru cântări pe Hristos Domnul.

Astăzi înainte merge Crucea Domnului, şi credincioşii o primesc pe ea cu dragoste şi câştigă tămăduiri sufletului şi trupului. Pe aceasta o sărutăm cu bucurie şi cu frică; cu frică pentru păcat, că nevrednici suntem; iar cu bucurie, pentru mântuirea pe care o dă lumii Cel ce a fost pironit pe ea, Hristos Domnul, Care are mare milă.

Veniţi credincioşii, să ne închinăm lemnului celui de viaţă făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-şi, ne-a înălţat la fericirea cea dintâi, pe noi care mai înainte fiind amăgiţi de vrăjmaşul prin dulceaţă, am fost goniţi de la Dumnezeu. Veniţi credincioşii să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele vrăjmaşilor nevăzuţi. Veniţi toate moştenirile neamurilor, să cinstim Crucea Domnului cu cântări. Bucură-te Cruce, mântuirea cea desăvârşită a lui Adam cel căzut. Întru tine dreptcredincioşii se laudă, căci cu puterea ta, biruiesc pe cei potrivnici. Pe tine acum cu frică creştinii sărutându-te, pe Dumnezeu, Cel ce a fost pironit pe tine Îl slăvim, grăind: Doamne, Cel ce Te-ai răstignit pe ea, miluieşte-ne pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni.

Veniţi popoare, preaslăvita minune văzând, puterii Crucii să ne închinăm: că lemnul în rai oarecând, moarte a odrăslit, iar aceasta, viaţă acum a înflorit, având pe Domnul cel fără de păcat răstignit pe ea. De la care toate neamurile, nestricăciune luând, grăim: Cel ce prin Cruce moartea ai surpat şi pe noi ne-ai mântuit, slavă Ţie.

S-a plinit, Dumnezeule, glasul proorocilor Tăi, al lui Isaia şi al lui David, care zice: Veni-vor toate neamurile, şi se vor închina înaintea Ta, Doamne; că iată poporul care s-a umplut de darul Tău, Bunule, în curţile Ierusalimlui Tău s-au adunat. Cel ce Crucea ai răbdat pentru noi şi cu învierea Ta ne-ai înviat, păzeşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.

Crucea Ta cea cu patru părţi înălţându-se astăzi, Hristoase Dumnezeul nostru, câte patru margini ale lumii le sfinţeşte; şi fruntea credincioşilor creştini împreună se înalţă sfărâmând într-însa coarnele vrăjmaşului.

Glasurile proorocilor, pe acest sfânt lemn mai înainte l-au vestit. Prin care s-a mântuit Adam din blestemul morţii cel de demult; şi fiind înălţată astăzi, înalţă glas împreună şi făptura, cerând de la Dumnezeu milă. Cel ce eşti Însuţi întru milă nemăsurată, Stăpâne, curăţire fii nouă şi mântuieşte sufletele noastre.

S-a plinit glasul proorocului Tău Moise, Dumnezeule, ce zice: Vedea-veţi Viaţa voastră spânzurată înaintea ochilor voştri. Astăzi Crucea se înalţă, şi lumea din înşelăciune se slobozeşte; astăzi învierea lui Hristos se înnoieşte şi marginile pământului se bucură, în chimvale ca David cântare Ţie aducând, şi zicând: Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Dumnezeule: Crucea şi Învierea; prin care ne-ai mântuit pe noi, Bunule, Iubitorule de oameni, Atotputernice, Doamne, slavă Ţie.

Alte minunate stihiri din Minei găsiţi în postul de anul trecut.

Părintele Galeriu: Cruce şi Înălţare

Răstignirea (Dionisie, c. 1600).

Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan III, 13). Se cuvine să ştim că aceste cuvinte le adresează Mântuitorul lui Nicodim, membru al Sinedriului, dar şi ucenic de taină al Domnului. Nicodim Îl iubea pe Iisus, I-a luat apărarea înaintea fariseilor (Ioan VII, 50sq.) şi, împreună cu Iosif din Arimateea, I-a ridicat trupul Domnului şi L-au aşezat în mormânt nou (Ioan XIX, 41). Lui Nicodim, căruia îi vorbise despre „naşterea de sus... din apă şi din Duh” (Ioan III, 3-5), îi descoperă acum această negrăită taină spunându-i: nimeni nu s-a suit în cer. De bună seamă, Nicodim Îl socotea pe Mântuitorul un „Învăţător”, cum Îl şi numeşte, poate chiar un profet. Domnul, însă, îi atrage atenţia: nimeni, nici chiar un profet, nu s-a suit în cer, şi nimeni dintre oameni nu poate descoperi cele cereşti. Dar, arată Domnul imediat, cele cereşti le poate descoperi „Cel Care S-a coborât din cer”, adică El - Hristos, prin Care şi dobândim „naşterea cea de sus”. Aşa tâlcuieşte şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur, învăţând ca şi cum Domnul ar grăi despre Sine: „Eu vin din cer. Nici unul din profeţi nu s-a urcat în cer; pentru Mine, cerul este locaşul Meu”.
În acest verset, mai este încă o dezvăluire în cuvântul ce urmează: „Fiul Omului, Care este în cer”. Ştim că Mântuitorul numai arareori Se descoperea vădit ca Fiu al lui Dumnezeu. În mod obişnuit, Se numea, cu smerenie, „Fiul Omului”. Totuşi, mărturia „Fiul Omului, Care este în cer” ne spune ceva negrăit de profund, anume că obârşia, paradigma, rădăcina noastră harică este în cer; este, propriu-zis, în Protochipul nostru, Fiul lui Dumnezeu, după al Cărui Chip am şi fost zidiţi.
Dar, cuvântul Evangheliei merge din descoperire în descoperire: Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului (Ioan III, 14). Mântuitorul evocă, în aceste cuvinte, mai întâi, un moment de încercare a poporului Israel, după ieşirea din Egipt. Ajungând prin pustie în ţinutul Edomului, s-au ivit şerpi veninoşi, care muşcau şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. Moise s-a rugat şi Domnul a zis: Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi (Numeri XXI, 6-8).
Plecând însă de la acest fapt din Vechiul Testament, Iisus înalţă privirea lui Nicodim şi a noastră la Cruce, arătând că „precum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului”. Mântuitorul prevedea cât de greu vor crede şi înţelege oamenii că pot fi mântuiţi de „un răstignit pe cruce”. Nu va spune oare şi Sfântul Pavel că Hristos cel răstignit este pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie (I Corinteni I, 23)? Pentru iudei era sminteală fiindcă chiar Moise spusese: blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn (Deuteronom XXI, 23). Dar Mântuitorul arată acum că, aşa precum iudeii muşcaţi de şerpi, privind la şarpele de aramă întins pe un stâlp - răstignit - scăpau de moarte, la fel şi cei ce vor privi la Hristos Cel răstignit pe Cruce vor trăi. Şi cum? Aici Domnul, îndrăznind a spune, ne dezvăluie o şi mai mare taină. Căci evocând această preînchipuire din Vechiul Testament: „după cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, rosteşte descoperind: „aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului”. Deci numeşte Jertfa de pe Cruce înălţare: o înălţare la viaţă.
Mai trebuie arătat că şarpele de aramă din pustie preînchipuia şi şarpele de demult, care se cheamă diavolul şi satana, precumn îl numeşte Apocalipsa (XII, 9), care a ispitit pe Protopărinţii noştri în Rai şi a semănat moartea în lume. Şi aici este locul să spunem cu tărie cuvântul adevărului: moartea nu e de la Dumnezeu, e nefirească, de aceea o refuzăm şi ne luptăm împotriva ei. Sfânta Scriptură învaţă limpede: Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare... iar nedreptatea aduce moarte. (Înţelepciunea lui Solomon I, 13-14). În acest sens învaţă şi Sfântul Pavel că moartea este plata păcatului (Romani VI, 23); şi arată că Părintele Ceresc a trimis pe Fiul Său în lume tocmai cu scopul să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul (Evrei II, 14). Deci autorul morţii este diavolul; de aceea şi cel ce ucide, săvârşeşte această faptă în numele diavolului. Or, Mântuitorul, prin Cruce, desfiinţează lucrul demonului, desfiinţează moartea. O desfiinţează prin Cruce, adică prin jertfă. Căci crucea descoperă marea taină a jertfei, iar jertfa descoperă taina vieţii, a existenţei înseşi. Prin jertfă, prin iubire, s-a zidit lumea; pentru care Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan contemplă Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8). Prin jertfă s-a mântuit lumea. Şi tot prin jertfă se va înnoi, după cum descoperă Mântuitorul că atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului, deci Crucea (Matei XXIV, 30), şi aşa se va săvârşi trecerea pascală a lumii la un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa XXI, 1).
Or, dacă în jertfă îşi arată obârşia: existenţa, mântuirea şi înnoirea lumii, atunci în starea de jertfă, de oferire, de dăruire, altfel spus de iubire, stă viaţa cea adevărată. De altfel, viaţa nu poate fi concepută decât în relaţie, pentru că este rodul relaţiei, al iubirii, al comuniunii: cu Dumnezeu, cu aproapele, cu lumea. De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „la Dumnezeu nu se poate intra decât în stare de jertfă”. Această stare de jertfă a fost dată lui Adam drept chip de vieţuire de la început şi în aceasta era viaţa. Precum şi spune Sfântul Vasile cel Mare că „Dumnezeu făgăduieşte lui Adam întru paza poruncilor Sale viaţa fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi” (Sfânta Liturghie). Iar Sinodul din Cartagina previne: „cel ce zice că Adam a fost creat muritor să fie anatema”.
Dar Protopărinţii noştri şi urmaşii lor, la ispita demonului, au călcat porunca lui Dumnezeu, gustând din fructul otrăvit al pomului cunoaşterii binelui şi răului; au ieşit din ascultare, din comuniunea iubirii cu Izvorul vieţii; şi căzând - din trufie - în adorarea de sine, în egocentrism (ca şi când ar fi avut obârşia şi totul în ei înşişi) au cunoscut tragismul morţii. Şi odată cu ei, şi noi; căci prin această necredinţă orgolioasă, te închizi, te îngropi ca într-un mormânt în tine însuţi.
Mântuitorul prin Cruce a zdrobit capul şarpelui, S-a înălţat la înviere şi viaţă. Iar dacă Adam, prin păcătuire, a transformat jertfa purtătoare de viaţă în moarte, Iisus Hristos, pe Cruce, transformă moartea în jertfă care duce la Înviere, la viaţă.
Şi precum continuă Sfânta Evanghelie, El Se înălţa pe Cruce ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 15). Crucea, Jertfa, nu e purtătoare a morţii, ci a vieţii. Crucea este mărturia supremă a iubirii lui Dumnezeu, precum şi spune Domnul mai departe: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi întăreşte cuvântul: Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea. (vs. 16-17). Să se mântuiască prin jertfa Lui şi făcându-ne şi pe noi părtaşi jertfei Lui; pentru că în stare de iubire, de jertfă, moartea e învinsă.
Aşa primind fiecare săvârşirea acestei vieţi ca jertfă, se transformă şi moartea noastră. Căci dacă moartea în păcat e închidere în deznădejde, în prăbuşire şi întuneric, purtarea crucii cu Hristos o schimbă în conştiinţă şi libertate, în ofrandă a iubirii, ne deschide în acel final hotărâtor, prin credinţă şi nădejde, Luminii divine. Aşa se săvârşesc şi trec de aici dincolo sfinţii. Aşa se ruga Sfântul Ignatie la martiriul lui să fie: „o jertfă lui Dumnezeu”, învăţând: „bun lucru este a apune din lume spre Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu”. Amin.

Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (România liberă, 1991).

Părintele Galeriu: Duminica Sfintei Cruci

Icoană coptică (Biserica Al Mu'allaqah, Cairo).

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu VIII, 34)
Sufletul creştin, dornic de tot mai mult adevăr dumnezeiesc, se întreabă: care este înţelesul acestui grav şi răscolitor cuvânt prin care se începe Evanghelia rânduită în această Duminică a Sfântului şi Marelui Post? Iisus Hristos Se află în al treilea an al slujirii Sale mântuitoare. Luând atunci pe ucenici într-un loc retras din preajma Cezareii lui Filip, spre izvoarele Iordanului, i-a întrebat: Cine zic oamenii că sunt Eu? Ei au răspuns: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci. El i-a întrebat din nou: Dar voi cine spuneţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. (Marcu VIII, 27-29; Matei XVI, 16). Numele Hristos este traducerea în greceşte a cuvântului ebraic Mesia şi care înseamnă: Unsul lui Dumnezeu. Mărturia Apostolului descoperea că El, Iisus, era Unsul lui Dumnezeu, Trimisul Lui ca Mântuitor al lumii. Astfel, ucenicii ştiu cu adevărat cine este El. Mai ales că, aşa precum descrie mai pe larg acest moment Sfântul Evaghelist Matei, Mântuitorul îl încredinţează pe Sfântul Apostol Petru: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. (Matei XVI, 17). Tatăl luminase duhul Apostolului, în Duhul Sfânt, ca să dea această mărturisire despre Fiul Său venit ca să izbăvească lumea: din păcat, stricăciune, moarte.
Dar cum trebuia înţeleasă această izbăvire? Domnul socoteşte că a sosit acum timpul să-i pregătească pe ucenici pentru Sfintele şi mântuitoarele Lui Patimi, care aveau drept cumpănă a dreptăţii: Crucea; iar cunună: Învierea. De aceea, ne spune Sfânta Evanghelie, că de atunci a început Iisus să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească mult, să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu VIII, 1). Prin Cruce şi Înviere avea să mântuiască Hristos lumea. Crucea îi uluia pe Apostoli ca şi pe mulţi dintre noi; dar numai Crucea duce la Înviere. Acum în mijlocul Postului Mare se înalţă Crucea. Ea este calea care ne duce şi pe noi la înviere. Aşa ne învaţă Mântuitorul: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Această chemare a Domnului cuprinde trei momente: lepădarea de sine, luarea crucii, urmarea lui Hristos. Deci, mai întâi, lepădarea de sine. Totuşi, să nu pierdem din vedere. Înainte de toate, Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine. Hotărârea lepădării de sine se face numai în desăvârşită libertate. Ţine de voinţa fiecăruia să răspundă la chemarea Domnului. Nici adevărul, nici iubirea divină nu siluiesc voinţa, pentru că, de altfel, adevărul şi iubirea nici nu au nevoie să se impună de-a sila. Dar Hristos este tocmai întruparea şi revelaţia adevărului şi a iubirii. El nu mă sileşte. Dar mă atrage. Mă atrage cu iubirea şi lumina adevărului. Şi lumina adevărului Său divin atrage irezistibil iubirea mea, pentru că adânc eu însumi nu pot trăi, nu mă pot împlini fără acest adevăr şi iubire. Iar lepădarea de sine este condiţia fundamentală a iubirii, inima ei de foc. De aceea, ştiind că Dumnezeu ne-a încununat cu arma bunei voiri (Psalm V, 12), noi toţi ne rugăm: „Doamne, încununează-ne cu această armă, încât cu întreaga noastră voinţă să înţelegem şi să luăm această hotărâre a lepădării de sine”.
Ştim, nu este uşoară calea ei. Conştiinţa noastră simte că se află în faţa unei cerinţe radicale căreia trebuie să-i pătrundă adâncurile, pentru că schimbă mântuitor cursul vieţii. S-a observat, chemarea Domnului Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine este unică în gândirea şi literatura lumii. N-a mai rostit nimeni acest cuvânt până la Hristos. Nici nu puteau să-l rostească urmaşii lui Adam, căzuţi luciferic în iubirea idolatră narcisistică de sine. Trebuia să vină Fiul din sânurile iubirii Preasfintei Treimi să ne descopere lepădarea de sine, această lege de existenţă divină. Iisus Însuşi a atras atenţia asupra acestei legi. Înainte de a fi rostit chemarea la lepădarea de sine, se mai petrecuse un fapt. Petru, auzind pe Iisus că le vesteşte Patimile, Crucea, Moartea, Învierea Lui, în loc să le vorbească de vreo biruinţă şi cucerire omenească, pământească, Îl ia deoparte şi-L dojeneşte, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. Dar Domnul, întorcându-se, îi zice: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. (Marcu VIII, 32 sq., Matei XVI, 22 sq.) Mai ales acest din urmă cuvânt este semnificativ: nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Care sunt cele ale lui Dumnezeu? Care este legea de viaţă a lui Dumnezeu, a Preasfintei Treimi? Este, precum se ştie: iubirea, lepădarea de sine. Pentru că în iubire eu nu trăiesc în mine, pentru mine, ci în lepădare de sinea mea. Ori, aşa vieţuiesc Persoanele Preasfintei Treimi. Mântuitorul ne descoperă aceasta în rugăciunea Sa către Tatăl, zicând: Părinte, Mă rog... ca toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (Ioan XVII, 20 sq.) Aceasta este legea de existenţă divină, aceasta este definiţia iubirii. Tatăl e în Fiul şi Fiul e în Tatăl şi aşa una sunt.
Dar Dumnezeu a descoperit această lege a iubirii şi faţă de lume, faţă de făpturile Sale. Căci a ieşit Fiul din armonia, pacea divină şi a coborât la noi luând chip de rob şi moarte pe Cruce. Şi aşa ne învaţă pe noi: lepădarea de sine, ieşirea din sine, în întâmpinarea lui Dumnezeu, care coboară la noi, şi în întâmpinarea aproapelui, şi aşa suntem şi noi una. Astfel, când eu trăiesc egoist în mine şi pentru mine, iar tu în tine şi pentru tine, atunci între noi este dezbinare şi izvor a toată suferinţa în această lume. Despre acest fel de viaţă în egoism ucigător a voit să spună Domnul lui Petru prin cuvintele: nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, ale oamenilor căzuţi în iubire idolatră de sine, în vrăjmăşia unuia faţă de celălalt, până la moarte. Numai lepădarea de sine şi iubirea ne poate mântui.
Când sufletul credincios a învăţat lepădarea de sine, atunci poate trece la o treaptă mai înaltă a scării raiului, la luarea crucii. În vremea petrecerii Domnului pe pământ, osândiţi la răstignire pe Cruce erau mai ales sclavii. Mântuitorul, luând Crucea, S-a făcut asemenea unui sclav. Dar Crucea are un înţeles şi mai adânc: cele două braţe cuprind şi unesc întreaga existenţă; cel vertical uneşte cerul cu pământul; cel orizontal îmbrăţişează lumea. Sfântul Atanasie cel Mare spune că Mântuitorul a ales anume acest fel de moarte - pe Cruce - pentru că e singurul fel de moarte cu braţele deschise, deci îmbrăţişând lumea. - Astfel, Crucea este semnul şi calea îmbrăţişării lumii. Definiţia Crucii este iubirea. Pe ea se întemeiază mântuirea. Aşa precum Cerurile spun slava lui Dumnezeu (Psalm XVIII, 1), Crucea spune Iubirea lui Dumnezeu. Pe ea, pe Cruce, se întemeiază şi Creaţia, zidirea lumii. În cartea Apocalipsei, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan contemplă: Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8) - lumea e întemeiată, e zidită pe jertfă, pe Cruce, pe Iubirea divină. E mântuită prin Cruce şi se va împlini printr-un „cer nou şi pământ nou” tot prin Cruce, pentru că se va arăta atunci pe cer semnul Fiului Omului (Matei XXIV, 30).
Atunci Crucea, jertfa, iubirea divină constituie legea de existenţă a lumii. Întreaga existenţă şi viaţă se sprijină pe purtarea Crucii. Prin ea, prin crucea mea purtată cu Hristos, eu iubesc cu iubirea Lui; îmbrăţişez lumea cu îmbrăţişarea Lui şi particip la durerile şi bucuriile oamenilor cu purtarea Lui. Şi, toată viaţa mea în Hristos: rugăciunea mea pentru aproapele; postul; milostenia; purtarea de grijă a bolnavilor, a năpăstuiţilor, a celor lepădaţi de lume; purtarea durerii, asemeni Domnului răstignit; în toate eu răsădesc crucea mea în Crucea lui Hristos.
Şi aşa, luând Crucea împreună cu El, eu încep să merg pe calea Lui, împlinesc astfel cea d-a treia chemare: urmarea lui Hristos. - Care sunt semnele după care eu cunosc într-adevăr că Îi urmez Lui? Esenţial, eu sunt încredinţat prin harul Duhului Sfânt că Îi urmez atunci când gândirea mea începe să fie gândirea lui Hristos (I Corinteni II, 16). Când cuvintele mele sunt cele ale lui Dumnezeu (I Petru IV, 11). Când, asemenea oamenilor sfinţi, inima mea se preschimbă în dragoste. Când iubirea lui Hristos e iubirea mea. Când, aşa precum a mărturisit Apostolul, Hristos este viaţa mea (Filipeni I, 21). Dar o asemenea vieţuire este şi arvuna învierii. Eu Îi urmez lui Hristos prin Cruce la Înviere. Noi, credincioşii ortodocşi, observăm că totdeauna semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci are şi raze. Acestea dezvăluie taina şi purtarea Crucii, care este învierea şi viaţa, e poarta învierii începută în botez, pogorâtă în celelalte Taine şi virtuţi. Creştinul simte în el, prin Cruce, puterea Învierii. Privind-o acum în mijlocul bisericii, noi ne rugăm: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Amin.

Cruce preacinstită, căreia îţi stau împrejur cetele îngereşti

Stihiri la Vecernia şi la Utrenia Înălţării Sfintei Cruci

Răstignirea (Dionisie, m-rea Pavlo-Obnorskii, Moscova, c. 1500)

Crucea înălţându-se,
toată făptura îndeamnă a lăuda
preacurată Patima Celui ce S-a înălţat pe dânsa;
că întru aceasta, ucigând pe cel ce ne-a ucis pe noi,
pe cei omorâţi i-a înviat şi i-a înfrumuseţat,
şi în ceruri a locui i-a învrednicit,
ca un milostiv, pentru mulţimea bunătăţii.
De aceea, bucurându-ne, să înălţăm numele Lui
şi să mărim sfinţenia Lui preaînaltă.

Răstignirea (Hildesheim, Germania, c. 1170).

Moise mai înainte te-a închipuit,
mâinile întinzându-şi spre înălţime
şi biruind pe tiranul Amalic,
Cruce cinstită,
lauda credincioşilor,
întărirea nevoitorilor,
frumuseţea Apostolilor,
biruinţa drepţilor,
mântuirea tuturor cuvioşilor.
Pentru aceasta, pe tine văzându-te înălţată,
făptura se veseleşte şi prăznuieşte slăvind pe Hristos,
Cel ce prin tine a adunat cele risipite,
cu bunătatea cea preaînaltă.

Răstignirea (William Morris, St. James, Staveley, 1864).

Cruce preacinstită,
căreia îţi stau împrejur cetele îngereşti bucurându-se,
astăzi înălţată fiind cu dumnezeiască voie,
înalţă pe toţi cei goniţi prin amăgirea mâncării
şi [care] au alunecat spre moarte.
Pentru aceasta, cu inima şi buzele,
pe tine credincioşii sărutându-te,
sfinţenie luăm, strigând:
Înălţaţi pe Hristos,
pe preabunul Dumnezeu,
şi să ne închinăm aşternutului
picioarelor Lui dumnezeieşti.

Hristos galben (Gauguin, 1889).

Veniţi toate neamurile, binecuvântatului lemn
să ne închinăm, prin care s-a făcut
veşnica dreptate.
Că acel ce a amăgit pe strămoşul Adam prin lemn,
prin Cruce se amăgeşte;
şi fiind surpat, cade cădere cumplită
cel ce a ţinut prin tiranie
împărăteasca zidire.
Cu sângele dumnezeiesc, veninul şarpelui se spală;
şi blestemul s-a dezlegat
prin osândirea cea după dreptate,
cu nedreaptă judecată Cel Drept fiind osândit;
că prin lemn se cădea să se vindece lemnul
şi cu Patima Celui fără de patimă
să se dezlege patimile cele venite prin lemn
ale celui osândit.
Ci slavă, Hristoase Împărate,
înfricoşatei Tale rânduieli pentru noi,
prin care ai mântuit pe toţi,
ca un bun şi de oameni iubitor.

Hristos al Sfântului Ioan al Crucii (Dali, 1951)

Astăzi, Pomul vieţii
din sânurile pământului fiind scos,
adeverează Învierea lui Hristos,
Celui ce S-a pironit pe el,
şi înălţată fiind prin mâinile preoţilor,
vesteşte înălţarea Lui la ceruri,
prin care firea omenească,
din căderea pe pământ înălţându-se,
în ceruri vieţuieşte.
Pentru aceasta, cu mulţumire strigăm:
Doamne, Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce
şi împreună ne-ai înălţat şi pe noi,
bucuriei Tale celei cereşti învredniceşte
pe cei ce Te laudă pe Tine.


Din Mineiul lunii septembrie

Fiul Omului, Care este în cer

EVANGHELIA DUMINICII DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI
(Ioan, III, 13-17)

Nimeni nu s-a suit în cer,
decât Cel ce S-a coborât din cer,
Fiul Omului, Care este în cer.
Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie,
aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,
ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Fiindcă Dumnezeu aşa a iubit lumea,
încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat,
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume
ca să judece lumea,
ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.