Naşterea Maicii Domnului

Sfinţii dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, împreună cu Maica Domnului (mozaic, fosta biserică, fosta moschee, astăzi muzeu, Chora din Constantinopol, sec. XIV).

Protoevanghelia lui Iacob:
În cronicile celor douăsprezece triburi ale lui Israel se spune că trăia odată un om pe nume Ioachim din cale-afară de avut, care aducea mereu la Templu daruri îndoite zicând: „Prisosul darurilor va fi pentru întreg poporul, iar ceea ce se cuvine pentru iertarea păcatelor mele voi dărui Domnului ca să mă aibă în pază”. Iată, sosi şi ziua cea mare a Domnului. Fiii lui Israel au început să aducă daruri, după cum era obiceiul. Atunci Ruben a stat înaintea lui Ioachim şi i-a zis: „Nu ţi-e îngăduit s-aduci tu, primul, daruri, căci n-ai născut vlăstar în Israel”. S-a întristat Ioachim foarte tare şi s-a dus la tablele celor douăsprezece triburi zicând: „Am să caut în cele douăsprezece triburi să văd, oare numai eu n-am născut vlăstar în Israel?”. Şi a căutat şi a găsit că toţi drepţii ridicaseră câte o seminţie în Israel. Apoi şi-a amintit de patriarhul Avraam căruia, spre sfârşitul vieţii, i-a dat Dumnezeu fiu pe Isaac. S-a întristat Ioachim foarte tare şi nu s-a mai arătat femeii sale. Ci s-a dus în pustiu, şi-a pus acolo cortul şi a ţinut post patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi zicând în gândul lui: „Nu voi coborî în casa mea după mâncare şi băutură până când Domnul şi Dumnezeul meu nu se va uita la mine; până atunci rugăciunea îmi va ţine de foame şi de sete”... (apasă aici pentru continuare)

Sfântul Maxim Mărturisitorul:
...şi Ana cea stearpă a născut pe Maria, luminătoarea a toate, căci aşa se tălmăceşte numele Mariam: „luminătoarea”. Atunci cinstiţii părinţi ai fericitului şi sfântului prunc au avut mare bucurie şi Ioachim a făcut ospăţ şi a chemat pe toţi vecinii, ştiutori de carte sau nu, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, Care a făcut pentru ei o asemenea minune, şi astfel chinul Anei s-a prefăcut într-o slavă mai înaltă, adică [a devenit] uşa uşii lui Dumnezeu, uşă a vieţii şi început al slăvitei sale petreceri.
(Fericitul Părintele nostru Maxim Filozoful şi Mărturisitorul, Cânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, şi însemnare cu privire la viaţa sa neprihănită şi fericită, de la naştere şi până la moarte, în Trei Vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Traducere şi postfaţă de Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 81)

Sfântul Ioan Damaschinul:
Dar pentru ce din cea stearpă s-a născut Fecioara? Pentru că se cădea ca întâi-născută să se nască cea care a născut pe Cel Întâi Nascut decât toată zidirea, întru Care toate stau şi se ţin. O, fericită însoţire Ioachime şi Ana, datoare vă este toată zidirea pentru că prin voi S-a adus Ziditorului un dar mai ales decât toate darurile, Maică cinstită, singură vrednică de Ziditorul! O, coapse preafericite ale lui Ioachim, din care a ieşit sămânţa prea fără prihană! O, pântece prealăudat al Anei, întru care a crescut puţin câte puţin şi, închipuindu-se, s-a născut Prunca cea Preasfântă. O, pântece care ai purtat în tine cerul cel neînsufleţit, mai desfătat decât înălţimea cerului. O, arie care ai adus Stogul de grâu cel de viaţă făcător, precum Însuşi Hristos a zis: „De nu va cădea grăuntele de grâu în pământ, să moară, el singur rămâne”. O, sân care ai alăptat pe ceea ce a hrănit pe Hrănitorul lumii! O, minune a minunilor şi mărire a celor preaslăvite!
(întreg cuvântul Sfântului Ioan Damaschinul aici)

Sfântul Maxim Mărturisitorul: Despre Turnul Babel

Turnul Babel (Pieter Bruegel cel Bătrân, c. 1563).

Q: Către cine a spus Dumnezeu: „Veniţi să ne coborâm şi să amestecăm limbile lor?“ (Facerea XI, 7)

A: Sfânta Scriptură închipuie pe Dumnezeu după dispoziţia aflătoare în cei cărora le poartă de grijă. Astfel e numit şi leu şi pardos şi panteră şi om şi bou şi oaie şi soare şi stea şi duh şi alte lucruri nenumărate, Dumnezeu nefiind nici una din acestea, dar fiind cugetat potrivit cu forţa şi cu însuşirea pe care o reprezintă fiecare din acestea. Arătându-se de pildă lui Avraam, care era desăvârşit în cunoştinţă, Dumnezeu l-a învăţat că în raţiunile unităţii se cuprinde raţiunea imaterială a Treimii. Acestea pentru faptul că Avraam ieşise cu mintea total din materie şi din formele ei. De aceea i S-a arătat ca trei şi i-a vorbit ca unul. (Facerea XIX, 1) Iar lui Lot, care nu-şi curăţise încă mintea de compoziţia corpurilor alcătuite din materie şi formă şi credea că Dumnezeu este numai Făcătorul lumii văzute, i S-a descoperit în chip de doime, nu de treime, indicând, prin formele în care S-a îmbrăcat, că mintea pe care voieşte să o înveţe încă n-a ieşit din materie şi formă. Astfel, dacă ai pătrunde cu pricepere raţiunile fiecărui loc în care Scriptura înfăţişează în chip felurit pe Dumnezeu, ai afla drept cauză a schimbării continue a înfăţişărilor Lui, dispoziţia celor cărora le poartă de grijă.

În cazul de faţă, cei ce zideau turnul porniseră mai înainte din ţara de la răsărit a luminii, adică de la cunoştinţa unică şi adevărată despre Dumnezeu, şi veniseră în pământul Senaar, care se tălmăceşte „dinţii blestemaţi“, căzând în tot felul de păreri despre dumnezeire. Aici adunând toate părerile, ca pe nişte cărămizi, se apucaseră să zidească, asemenea unui turn, necredinţa politeistă. Din această pricină, pe drept cuvânt Dumnezeu, Care risipeşte unitatea conglăsuirii păcătoase a oamenilor rătăciţi, Se numeşte aici pe Sine plural, dupa dispoziţia lor, care era împărţită şi împrăştiată în nesfârşite păreri. Prin aceasta arată că, fiind unul, în ei s-a împărţit în mulţi. Acestea o arată şi în cazul lui Adam, zicând: Iată Adam s-a facut ca unul din noi (Facerea III, 22). Aşadar, potrivit cu starea de fiecare dată a omului, Dumnezeu e înfăţişat de Scriptură sau la plural sau ca unitate.

Iar la întrebarea, cu cine stă de vorbă Dumnezeu, se poate răspunde că este obiceiul Scripturii să înfăţişeze sfaturile negrăite şi ascunse ale lui Dumnezeu în chip trupesc, ca noi să putem înţelege cele dumnezeieşti cu ajutorul cuvintelor şi glasurilor care ne sunt familiare, căci în Sine Dumnezeu este Minte necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţă necuprinsă; El nici nu grăieşte, nici nu se lasă grăit, fiind Însuşi Cuvântul si Însuşi după fiinţă. Dacă vom înţelege astfel graiurile dumnezeieştilor Scripturi nu ne vom poticni în nici un cuvânt din cele scrise, pe motiv de întunecime.

Dar cineva ar putea spune că în nici un caz numărul plural în legatură cu Dumnezeu nu se află în Scriptură într-un sens ireproşabil. Şi spre întărirea părerii sale ar putea aduce cuvântul: Şi a zis Dumnezeu: Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră (Facerea I, 26), declarând că prin acest cuvânt nu putem să înţelegem că Scriptura introduce ideea politeistă. La aceasta răspundem: Când Sfânta Scriptură vorbeşte de Dumnezeu la plural, adresându-se în chip evlavios celor evlavioşi, o face pentru a indica cele trei ipostasuri; ea înfăţişeaza adică în chip tainic modul existenţei Treimii atotsfinte, fără de început şi de o fiinţă, dat fiind că atotslăvita, închinata şi atotlăudata Treime a ipostasurilor este cea mai deplină unitate după fiinţă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime şi Treime în unitate. Când însă vorbeşte despre Dumnezeu la plural către cei necredincioşi, osândeşte falsa idee despre dumnezeire a acestora, căci aceştia socotesc că deosebirea caracteristicilor personale este fiinţială, nu ipostatică. Iar gândind astfel dumnezeirea, a vădit că susţin rătăcirea politeistă.

Iar daca nu-i vom convinge spunând aceasta, vom face pe placul Duhului şi a celor ce iubesc pe Duhul, ocolind vrajba şi înţelegând Sfânta Scriptură în acord cu dânşii. Vom zice deci şi noi că ea înfăţişează pe Preasfânta Treime, Să facem pe om (căci existenţa celor create este opera Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt), alteori ca răsplatitoare a celor ce vieţuiesc întru evlavie ascultând de legile ei, sau ca providenţiatoare a celor ce au primit existenţa de la ea, precum S-a arătat lui Avraam ca trei şi i-a vorbit ca unul, şi alteori ca pedepsitoare, sau ca judecătoare a celor ce au călcat legile firii, ca atunci când zice: Coborându-ne, să amestecăm limbile lor. Căci Treimea cea sfântă şi de o fiinţă nu a creat numai făpturile, le şi susţine şi împarte fiecăreia darurile Sale dupa vrednicie. Pentru că, fiind ea un singur Dumnezeu, creator după fire, este şi providenţiatoarea şi judecătoarea celor făcuţi de ea. Căci precum este comun Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt a crea, tot aşa le este comun şi a judeca şi providenţia cele create.

Din Răspunsuri către Talasie, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. III, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 119-122.