Sfântul Efrem Sirul: Din Imnele Epifaniei Domnului

Крещение - Icoană rusească (c. 1430).

Coborâţi în apă, fraţii mei însemnaţi, îmbrăcaţi pe Domnul nostru şi amestecaţi-vă cu neamul Său! Căci este Fiul Celui de neam mare, cum a spus în parabola Sa.
Binecuvântat Cel ce în ape a şters păcate nenumărate!

Din înalt vine firea Lui şi din adânc Haina Lui legată pentru totdeauna de haina celui ce îşi dezbracă acum haina sa.
Binecuvântat Cel ce în ape a şters păcate nenumărate!

Şi voi să dobândiţi acum din ape de la El haină ce nu se învecheşte şi nici nu se strică, haină care pe cei ce o poartă îi îmbracă în veşnicie.
Binecuvântat Cel ce în ape a şters păcate nenumărate!

Cine e mare să se facă mic, ca, mic fiind, să crească prin El! Să se asemene Celui Preaînalt, Care S-a făcut cel mai mic; S-a făcut mic şi i-a făcut mari pe toţi.
Binecuvântat Cel ce în ape a şters păcate nenumărate!

Coborâţi, fraţilor, îmbrăcaţi-vă în scăldătoare în Duhul Sfânt şi uniţi-vă cu făpturile spirituale care slujesc Dumnezeirii.
Binecuvântat Cel ce a aşezat Botezul spre iertarea fiilor lui Adam!

Botezul e mai puternic decât Iordanul, micul pârâu, căci valurile lui de Apă şi Untdelemn spală păcatele fiecăruia.
Binecuvântat Cel ce a aşezat Botezul spre iertarea fiilor lui Adam!

Dintre toţi cei botezaţi de Ioan, Duhul S-a aşezat peste Unul. Iar acum S-a pogorât peste mulţi şi pluteşte dezmierdător peste tot cel ce iese din apă.
Binecuvântat Cel ce S-a botezat ca să vă boteze, pentru ca să vi se ierte datoria!

Minune! Cel ce curăţeşte toate S-a pogorât şi S-a cufundat în apă. Mările fericesc râul în care Te-ai botezat, şi apele văzduhului sunt pline de invidie că nu s-au învrednicit să fie scăldătoarea Ta.
Binecuvântat Cel ce S-a botezat ca să vă boteze, pentru ca să vi se ierte datoria!

Minune, Doamne, şi acum: că deşi izvoarele sunt pline de apă, numai Apa Botezului poate aduce iertare. Puternice sunt oceanele cu apele lor; dar prea slabe ca să aducă iertare.
Binecuvântat Cel ce S-a botezat ca să vă boteze, pentru ca să vi se ierte datoria!

Să se veselească turma lui Hristos şi să înconjoare fântâna Botezului, să se îmbrace în Apă întru asemănarea Crucii slăvite şi vii, spre care priveşte întreaga zidire întipărită toată de ea.
Binecuvântat Cel ce a iertat păcatele voastre, ca să primiţi Trupul Său în curăţie!

Uitaţi-vă şi cunoaşteţi cât de mult aţi fost cinstiţi! Că în locul sărmanului pârâu al Iordanului aici e slăvitul Botez, ale cărui aripi umbresc în pământ locuit trupurile voastre.
Ioan a botezat în pustie; în sânul curat al cristelniţei.
Binecuvântat Cel ce S-a pogorât şi a sfinţit apele ca să ierte păcatele fiilor lui Adam!

- fragmente din: Sfântul Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, trad. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2000. -
ca un comentariu explicativ la unele din aceste versuri, găsiţi pe acest blog predica lui Antonie de Suroj.

cer fiind peştera

Manuscris etiopian (sec. XVII).

Astăzi Se naşte din Fecioara
Cel ce are în mână toată făptura.
Cu scutece este înfăşat
Cel ce din fire este nepipăit.
În iesle este culcat Dumnezeu,
Cel ce a întărit cerurile de demult, întru început.
La sân cu lapte este hrănit
Cel ce a plouat în pustiu mană poporului.
Pe magi cheamă Mirele Bisericii.
Darurile acestora le primeşte Fiul Fecioarei.
Închinămu-ne Naşterii Tale, Hristoase.
Învredniceşte-ne să vedem şi
dumnezeiască Arătarea Ta.
(Anonim)

Scrisu-s-a oarecând în Betleem Maria
cu bătrânul Iosif,
ca cea din sămânţa lui David,
purtând în păntece sarcina cea fără sămânţă.
Dar a sosit vremea naşterii şi nici un loc
de sălăşluire nu era; ci ca un palat
frumos s-a arătat împărătesei peştera.
Hristos se naşte, ca să ridice
chipul cel mai înainte căzut.
(Anonim)

Îngereştilor puteri, mergeţi înainte!
Cei din Betleem, gătiţi ieslea! Căci Cuvântul Se naşte.
Biserică, primeşte îmbrăţişarea
Şi, spre bucuria Născătoarei de Dumnezeu, popoare să zicem:
Binecuvântat eşti, Cel ce vii, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!
(Sf. Roman Melodul)

Munţilor, picuraţi dulceaţă; neamuri plecaţi-vă;
Că Dumnezeu iată vine din Teman.
Bucuraţi-vă, prooroci! Patriarhi, săltaţi! Oameni, dănţuiţi dumnezeieşte!
Domnul Cel tare şi puternic, Hristos, Se naşte:
Împăratul cerurilor vine pe pământ.
(Sf. Roman Melodul)

Ziditorul vine înălţând de pe pământ pe oameni,
Înnoind iarăşi chipul cel pământesc.
Bucuraţi-vă împreună Puterilor de sus şi cântaţi.
(Sf. Roman Melodul)

Lui Dumnezeu Celui ce S-a născut din Fecioara,
I-a slujit toată făptura cu cutremur:
Cerurile cu steaua, pământul cu ieslea, muntele cu peştera,
Magii cu darurile, păstorii cu mirarea şi îngerii
Aducându-I cântarea.
(Sf. Cosma Melodul)

Betleeme, împăratul domnilor Iudeii, veseleşte-te;
că Cel ce paşte pe Israel şi stă pe umeri de heruvimi, Hristos,
din tine strălucitor a ieşit şi a înălţat fruntea noastră
şi peste toţi împărăţeşte.
(Sf. Cosma Melodul)

În taină Te-ai născut în peşteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit,
Punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule; şi a adus Ţie pe magi,
Care Ţi S-au închinat cu credinţă; împreună cu care, miluieşte-ne pe noi.
(Anonim)

Venit-ai la noi să întorci firea oamenilor
la păşunea înflorită din munţii pustiei,
Tu, ridicarea lumii;
şi să nimiceşti puterea vrăjmaşului arătându-Te Om,
Tu, veşnicule Stăpân.
(Ioan Monahul)

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte;
Şi pământul peşteră Celui neapropiat aduce.
Îngerii cu păstorii doxologesc
Şi magii cu steaua călătoresc; că pentru noi S-a născut,
Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai ’nainte de veci.
(Sf. Roman Melodul)

Taină minunată şi neobişnuită văd,
cer fiind peştera,
scaun de heruvimi, Fecioara,
ieslea, sălăşluire întru care
S-a culcat Cel neîncăput,
Hristos Dumnezeu,
pe Care lăudându-L Îl slăvim.
(Sf. Cosma Melodul)

Ce vom aduce Ţie, Hristoase,
Cel ce Te-ai arătat pe pământ ca un om pentru noi?
Fiecare din făpturile zidite de tine aduce Ţie mulţumire:
Îngerii lauda,
Cerurile steaua,
Magii darurile,
Păstorii mirarea,
Pământul peştera,
Pustiul ieslea;
Iar noi, pe Maica Fecioara Ţi-o aducem dar.
(Anonim)

Noaptea aceasta a Crăciunului a dăruit pace la toată lumea; nimeni deci să nu se răstească. Este noaptea Celui Blând; nimeni să nu se asprească. Este noaptea Celui Smerit; nimeni să nu se mândrească.
Acum e ziua bucuriei - să nu ne răzbunăm. Acum e ziua buneivoiri - să părăsim duşmănia. Mânia să nu ne cucerească în această zi a Păcii.
Astăzi Cel fără hotar a sărăcit pentru noi; deci, bogatule, invită săracii la masa ta. Astăzi primim Darul pe care nu l-am cerut, deci să-i miluim pe cei ce cerşesc şi ne roagă.
Ziua de astăzi deschide rugăciunilor noastre uşile cereşti; să ne deschidem uşile celor ce ne cer iertare.
Astăzi firea dumnezeiască a luat asupră-Şi pecetea omenităţii noastre, pentru ca omenirea să se împodobească cu Pecetea Dumnezeirii.
(Sf. Isaac Sirul)

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful: Buna Vestire

Icoană din sec. XIV (Ohrid, Macedonia).

După cum Eva, fiind fecioară şi fără de pată şi primind în sine cuvântul şarpelui, a născut neascultarea şi moartea, tot astfel şi Fecioara Maria, atunci când îngerul Gavriil i-a binevestit: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca I, 35), primind credinţa şi bucuria a zis: Fie mie după cuvântul tău (Luca I, 38). În felul acesta, S-a născut prin ea Acesta, despre Care am arătat că s-au spus atâtea în Scripturi şi prin Care Dumnezeu nimiceşte pe şarpe, ca şi pe îngerii şi oamenii cei asemănători cu el şi prin care liberează de moarte şi slobozeşte pe cei răi care se pocăiesc şi care cred în El. (Dialog cu iudeul Trifon, p. 210 sq.)

Icoană coptică.

S-a spus aşa: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Dumnezeu este cu noi (Isaia VII, 14). Căci cele socotite de către oameni de necrezut şi cu neputinţă, pe acestea Dumnezeu le-a vestit mai înainte, prin Duhul profetic, că se vor întâmpla,în aşa fel ca, atunci când se vor întâmpla, să nu fie necrezute, ci să fie crezute, datorită faptului că au fost spuse mai înainte. Pentru ca nu cumva unii, care nu înţeleg profeţia arătată, să ne reproşeze nouă ceea ce noi înşine am reproşat poeţilor care spun că Zeus s-a năpustit asupra femeilor împins de plăcerile afrodisiace, vom încerca să lămurim aceste cuvinte. Cuvintele Iată, Fecioara va lua în pântece nu înseamnă că Fecioara va concepe ca urmare a unei împreunări omeneşti; căci dacă ar fi avut loc o împreunare omenească, cu orişicine, ea ar mai fi fost Fecioară; ci puterea lui Dumnezeu venind asupra Fecioarei a umbrit-o şi a făcut-o, deşi era Fecioară, să poarte în pântece. Iar îngerul care a fost trimis de Dumnezeu în vremea aceea i-a binevestit, zicând: Iată, vei lua în pântece de la Duhul Sfânt şi vei naşte un Fiu, Care Se va chema Fiul al Celui Preaînalt şi-I vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcate (Luca I, 31 sq, Matei I, 20 sq.), aşa cum ne-au învăţat despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos cei ce ne-au păstrat toate memoriile în legătură cu El şi cărora am crezut, deoarece Duhul cel profetic a amintit şi prin Isaia, cel menţionat mai înainte, că Acesta Se va naşte. Prin Duhul, deci, şi prin puterea cea de la Dumnezeu, nu trebuie să înţelegem altceva decât pe Cuvântul, Care este Primul-Născut al lui Dumnezeu, aşa cum Moise, profetul cel mai înainte amintit, a arătat. Şi Acesta, venind asupra Fecioarei şi umbrind-o, a lăsat-o însărcinată, nu ca urmare a vreunei împerecheri omeneşti, ci prin puterea lui Dumnezeu.(Apologia I, p. 47 sq.)

Bibliografie: Apologeţi de limbă greacă, traducere Pr. Olimp Căciulă ş. a., Editura IBMBOR, Bucureşti 1980.

Sfântul Ioan Sinaitul: Scara

Dumnezeu este al tuturor; este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi al celor nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi al celor necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor.
I. Retragerea din lume
Cel necăsătorit în lume, fiind legat numai de lucruri, se aseamănă cu cel legat de fiare la mâini. De aceea, când voieşte să alerge la viaţa călugărească, nu se împiedică. Dar cel căsătorit se aseamănă cu cel legat şi de mâini, şi de picioare.
II. Despătimirea
Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare... nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot, de nimic pământesc, ci lepădând şi urând toată legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea şi trupul său, urmează gol şi fără griji lui Hristos, privind pururea spre cer şi aşteptând ajutorul de acolo.
III. Înstrăinarea
Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre.
IV. Ascultarea
Ascultarea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei.
Părinţii numesc cântarea armă, rugăciunea, zid, lacrima neprihănită, baie. Iar fericita ascultare au socotit-o mucenicie, fără de care nimeni din cei împătimiţi nu va vedea pe Domnul.
V. Pocăinţa
Pocăinţa este aducerea înapoi a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei... Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduitoarea deznădejdii.
VI. Aducerea-aminte de moarte
Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte este un suspin de fiecare ceas.
VII. Plânsul de-bucurie-făcător
Izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul.
Nu ajunge la frumuseţea plânsului cel ce plânge când voieşte, ci cel ce plânge pentru că se află în cele ce voieşte. Dar nici acesta nu se află în acelea când voieşte ceea ce voieşte el, ci când voieşte cum voieşte Dumnezeu.
Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit şi plin de har ca pe o haină de nuntă, acela a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului.
VIII. Blândeţea
Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.
IX. Neţinerea de minte a răului
Ţinerea de minte a răului este o tâlcuitoare a Scripturii, găsind în cuvintele Domnului înţelesuri străine, după pofta ei. Să o ruşineze rugăciunea lui Iisus pe care, dacă ţinem minte răul, nu o putem spune împreună cu el.
X. Nejudecarea aproapelui
Contabilii aspri şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu şi-au adus niciodată aminte, în chip nemincinos şi deplin, de greşelile lor.
XI. Tăcerea
Multa vorbire este catedra slavei deşarte.
Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, vorbind cu El fără să ştie cum, e luminat de Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus a ruşinat pe Pilat şi liniştea unui om duhovnicesc mistuie slava deşartă.
XII. Sinceritatea
Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorbă multă şi din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu.
XIII. Alungarea trândăviei (η ακηδία)
Fiecare din celelalte patimi e nimicită de o virtute. Dar trândăvia sufletească este moartea atotcuprinzătoare a călugărului.
XIV. Biruirea „pântecelui atotlăudat şi tiran”
[Patima lăcomiei pântecelui este] întâistătătoare a relelor care ne războiesc, uşa patimilor, căderea lui Adam, pierzarea lui Esau, nimicirea israeliţilor, ruşinea lui Noe, vânzătoarea Gomorei, ruşinătoarea lui Lot, nimicitoarea fiilor lui Eli, călăuzitoarea întinărilor.
XV. Neprihănirea
Neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor.
Vulpea se preface că doarme, iar dracul se preface că e neprihănit. Dar cea dintâi ca să înşele pasărea, iar cel din urmă ca să piardă sufletul.
XVI. Biruirea patimii iubirii de arginţi
Cel ce a dobândit dragostea va risipi banii.
Începutul iubirii de arginţi este motivul milosteniei. Capătul ei ultim e ura faţă de săraci.
XVII. Ferirea de nesimţire, adică de „moartea sufletului înainte de cea a trupului”
Nesimţitul e un filozof fără minte. E un tâlcuitor care se osândeşte pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, învăţător orb la vedere. Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează a o zgândări. Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează a mânca cele cel vatămă. Se roagă împotriva patimii şi porneşte îndată la lucrarea ei... „Fac răul”, strigă el, dar stăruie cu râvnă în a-l face... Filozofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte... Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. Mâniindu-se se amărăşte, dar iarăşi se mânie din pricină că s-a amărât; şi adăugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic. Citeşte despre judecată şi începe să zâmbească. Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea... Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici... Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbire... Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns.
XVIII. Rugăciunea obştească
Tuturor le este cu putinţă să se roage împreună cu obştea, dar multora le este mai uşor numai cu unul înrudit sufleteşte. Numai puţinora însă le este uşoară rugăciunea de unul singur.
XIX. Privegherea
Monahul priveghetor e pescar de gânduri, putându-le descoperi şi pescui pe acestea cu uşurinţă în liniştea nopţii.
Somnul mult e pricinuitorul uitării; iar privegherea curăţeşte amintirea.
Când trâmbiţa din urmă va suna, morţii vor învia, şi când începe vorbăria se trezesc cei adormiţi.
XX. Curajul
Frica laşă este o primejdie mai înainte de frică... este lipsa încredinţării.
XXI. Ferirea de slava deşartă
Duhul deznădejdii se bucură văzând înmulţindu-se păcatul; duhul slavei deşarte, văzând înmulţindu-se virtutea.
Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părând că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor, şi nu lui Dumnezeu... Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui neavenită.
XXII. Biruirea mândriei
Mândria este mărul putred pe dinăuntru, dar pe dinafară strălucitor de frumuseţe. Călugărul mândru nu va avea nevoie de drac. Căci el însuşi îşi este sieşi drac şi vrăjmaş ce se războieşte cu sine.
XXIII. Alungarea „gândurilor negrăite ale hulei”
Să încetăm să judecăm şi să osândim pe aproapele şi să nu ne temem de gândurile de hulă. Căci lucrul dintâi este pricina şi rădăcina celui de-al doilea.
XXIV. Blândeţea şi simplitatea
În inimile celor blânzi se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat este scaunul diavolului.
Vicleanul este împreună vorbitor cu diavolul şi de un nume cu el. De aceea şi Domnul ne-a învăţat să-l numim pe el aşa, zicând: Şi ne izbăveşte de cel viclean (Matei VI, 13).
XXV. Smerita cugetare
Pocăinţa învie, plânsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide. Eu mărturisesc Treimea şi Unimea în Treime şi mă închin ei.
Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre.
Dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodată să cadă.
Dacă mândria a făcut pe unii din îngeri draci, negreşit smerenia poate face, din draci, îngeri. Drept aceea, să îndrăznească cei care au căzut.
XXVI. Discernământul
Puterea de a deosebi este în cei începători cunoaşterea adevărată a celor privitoare la ei înşişi. În cei de la mijloc, e simţirea înţelegătoare (η νοερά αίσθησις) care deosebeşte fără greşeală binele propriu-zis de binele natural şi de cel potrivnic. Iar în cei desăvârşiţi, e cunoştinţa sălăşluită în ei prin luminare dumnezeiască... Sau poate, puterea deosebirii este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii lui Dumnezeu în orice timp şi loc, şi lucru.
Prin doi ochi sensibili se luminează sufletul şi prin darul deosebirii celor văzute şi înţelegătoare ochii inimii.
XXVII. Isihia
Puterile înţelegătoare liturghisesc împreună şi se mişcă în cel ce se linişteşte. Dar despre lucrul dimpotrivă voi tăcea.
Liniştea e neîntrerupta închinare lui Dumnezeu şi starea în faţa Lui.
Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii.
XXVIII. Rugăciunea
Începutul rugăciunii alungă printr-un singur gând atacurile, de la începutul lor; la mijlocul ei, cugetarea se statorniceşte în cele spuse şi gândite; iar desăvârşirea ei este răpirea la Dumnezeu.
Nu zice că, zăbovind mult timp în rugăciune, n-ai dobândit nimic, căci, iată, ai şi dobândit. Căci ce bine mai înalt este acela de a fi fost lipit de El şi de a fi stăruit neîntrerupt în unirea cu El?
Nu refuza, când ţi se cere să te rogi pentru un suflet, chiar dacă n-ai dobândit rugăciunea. Căci credinţa celui ce o cerea pe aceasta a mântuit de multe ori pe cel ce se roagă cu zdrobire de inimă.
XXIX. Nepătimirea
Bolta cerească are ca frumuseţe stelele, iar nepătimirea, virtuţile. Căci eu n-am învăţat să fie nepătimirea altceva, decât cerul minţii în inimă, care socoteşte ca jucării uneltirile dracilor.
Fericita nepătimire înalţă de pe pământ mintea sărmană şi ridică pe cea săracă din patimi. Dragostea atotlăudată o face să şadă cu îngerii stăpânitori, cu căpeteniile poporului Israel.
XXX. Credinţa, nădejdea şi iubirea
Fericit cel ce are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care îl are îndrăgostitul nebun faţă de iubita lui.
Cel ce iubeşte cu adevărat îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează dulce înlăuntrul său. Unul a acesta nu se poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întâmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti.

Din Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.

Sfântul Grigorie Sinaitul: Din Capete după acrostih şi Alte capete

Despre SFÂNTA SCRIPTURĂ
Obiceiul Scripturii este să facă o afirmaţie simplă, fără multă iscodire, despre cele greu de înţeles.

Despre ORTODOXIE
Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte cele două dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea; Treimea a o privi în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ipostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu şi înainte de întrupare, şi după întrupare, dar după întrupare, slăvit în chip neamestecat în două firi şi în două voinţe, dumnezeiască şi omenească.

Despre ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR
Împărăţia cerurilor este asemenea unui cort făcut de Dumnezeu, ca cel arătat lui Moise, având două încăperi în veacul viitor. În cea dintâi vor intra toţi câţi sunt preoţi ai harului; în cea de-a doua, inteligibilă, numai cei care au liturghisit încă de aici Treimii ca nişte ierarhi în desăvârşire, în întunericul cunoştinţei de Dumnezeu. Ei au drept căpetenie în slujire şi ca prim ierarh înaintea Treimii pe Iisus, în cortul pe care l-a întemeiat El. Aceştia intrând acolo vor fi luminaţi mai limpede de razele luminii Lui.

Despre DRAGOSTE
Dragostea extatică în Duh este de două feluri: cea din inimă şi cea extatică. Cea dintâi e a celor care se luminează încă; cea de a doua e a celor desăvârşiţi în dragoste. Dar amândouă scot mintea lucrată de ele din simţire dacă dragostea dumnezeiască este beţia minţii fireşti în cele mai înalte ale Duhului, prin care e scoasă şi simţirea din toate legăturile.

Despre ROLUL SINESTETIC AL HARULUI
Omul se îmbolnăveşte când poartă în el neputinţa generală a patimilor, zăcând în bolniţa trândăviei. Căci simţurile privesc cele supuse lor, iar puterile sufleteşti văd limpede cele cunoscute prin înţelegere, ami ales când nu este vreo luptă drăcească în ele, care se împotriveşte legii minţii şi a Duhului. Dar când se unesc împreună, făcându-se unitare prin Duhul, atunci cunosc cele dumnnezeieşti şi cel omeneşti nemijlocit şi fiinţial, aşa cum le este firea; şi raţiunile lor privesc limpede şi curat pricina cea una a tuturor, adică Sfânta Treime, pe cât este cu putinţă.

Despre SMERENIE
Smerenia nu este nici vorbire smerită şi nu înfăţişează nici chip de smerenie; cel smerit nu se forţează să cugete smerit, nici nu se dispreţuieşte pe sine smerindu-se, chiar dacă acestea sunt pricini şi chipuri ale smereniei, ca înfăţişări deosebite ale ei. Ea este har şi dar de sus. Cum zic Părinţii, două sunt semnele smereniei: să te ai pe tine mai prejos decât toţi şi să pui în seama lui Dumnezeu isprăvile tale. Cel dintâi este începutul, iar cel de al doilea sfârşitul. Ea vine din cei ce o caută după ce cunosc şi socotesc acestea trei în ei: că sunt mai păcătoşi decât toţi, că sunt mai răi decât toate făpturile, ca unii ce sunt contrari firii, şi că sunt mai de plâns decât dracii, fiindcă sunt slugi dracilor.

Despre FILOZOFIE
Filozof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte şi vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungând şi numindu-se prieten al lui Dumnezeu, ca unul ce iubeşte Înţelepciunea primă, făcătoare şi adevărată, mai mult decât orice altă prietenie, înţelepciune şi cunoştinţă. Iar filolog şi filozof propriu-zis (chiar după părerea obştească, furând numele filozofiei a uitat aceasta, cum zice Marele Grigorie) e cel ce iubeşte şi cercetează înţelepciunea de aici a zidirii lui Dumnezeu ca ultimul ei ecou, dar nu se îndeletniceşte cu această filozofie cu mândrie pentru laudă şi slava omenească... ci e un iubitor al înţelepciunii lui Dumnezeu arătată în natură şi în mişcarea ei. Iar cărturar este cel ce a învăţat despre cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu, adică tot cel ce prin faptă se îndeletniceşte cu vederea lui Dumnezeu şi stăruieşte în linişte (isihie). Acesta scoate din vistieria inimii sale noi şi vechi (Matei XIII, 52), adică învăţături evanghelice şi prooroceşti.

Despre VIAŢA ÎN HRISTOS
Tot cel botezat în Hristos e dator să ajungă la toate vârstele lui Hristos. Căci a primit dinainte puterea pentru ele şi poate să le afle şi să le însuşească prin porunci. Arvuna Duhului este zămislirea; simţirea bucuriei este naşterea; puterea curăţitoare a focului Duhului este botezarea; vederea luminii dumnezeieşti este schimbarea la faţă; omorârea dinspre toate este răstignirea; sălăşluirea dragostei dumnezeieşti în inimă este îngroparea; trezvia de viaţă făcătoare a Duhului este învierea; extazul şi răpirea minţii către Dumnezeu sunt înălţarea.

Din Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. VII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 88 - 147.

Rugăciune a Sfântului Clement Romanul

Ca să nădăjduim în numele Tău, Începutul întregii Creaţii, Cel ce ai deschis ochii inimilor noastre, ca să Te cunoaştem pe Tine, Singurul preaînalt în cele preaînalte, Cel Sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce umileşti trufia celor mândri, Cel ce risipeşti sfaturile neamurilor, Cel ce risici pe cei smeriţi la înălţime şi smereşti pe cel înalt, Cel ce îmbogăţeşti şi faci sărac, Cel ce ucizi şi faci viu, Singurul binefăcător al duhurilor şi Dumnezeul oricărui trup, Cel ce priveşti în adâncuri, Cel ce vezi faptele omeneşti, ajutorul celor în primejdii, mântuitorul celor deznădăjduiţi, Făcătorul şi Ocrotitorul oricărui duh, Cel ce înmulţeşti neamurile pe pământ şi din toate ai ales pe cei ce Te iubesc pe Tine, prin Iisus Hristos, Fiul Tău iubit, prin Care ne-ai învăţat, ne-ai sfinţit şi ne-ai cinstit,
pe Tine Te rugăm, Stăpâne, fii apărătorul şi sprijinitorul nostru. Mântuie dintre noi pe cei ce sunt în strâmtorare, pe cei smeriţi miluieşte-i, pe cei căzuţi ridică-i, celor din nevoi arată-Te, pe cei bolnavi vindecă-i, pe cei rătăciţi din poporul Tău întoarce-i; satură pe cei flămânzi, slobozeşte pe cei legaţi dintre noi, ridică-i pe cei slabi, mângâie pe cei slabi la suflet, ca toate neamurile să Te cunoască pe Tine, că Tu eşti singurul Dumnezeu şi Iisus Hristos, Fiul Tău, iar noi poporul Tău şi oile păşunii Tale.
Tu, prin lucrările puterii Tale, ai făcut cunoscută alcătuirea veşnică a lumii. Tu, Doamne, ai zidit lumea, Tu Cel ce eşti credincios în toate neamurile, drept în judecăţile Tale, minunat în putere şi măreţie, înţelept în a zidi şi priceput în a întemeia cele zidite de Tine, bun în cele văzute şi credincios celor ce cred în Tine. Milostive şi îndurate, iartă-ne nouă fărădelegile, nedreptăţile, păcatele şi greşelile noastre. Nu socoti păcatele robilor şi roabelor Tale, ci curăţă-ne cu curăţenia adevărului Tău şi îndreaptă paşii noştri ca să mergem în sfinţenia inimii şi să facem cele bune şi bineplăcute înaintea Ta şi înaintea conducătorilor noştri.
Da, Stăpâne, arată faţa Ta peste noi, spre cele bune în pace, ca să ne acoperi pe noi cu mâna Ta cea puternică, să ne izbăveşti de tot păcatul cu braţul Tău înalt şi să ne scapi de cei ce ne urăsc pe nedrept. Dă-ne înţelegere şi pace, nouă şi tuturor celor ce locuiesc pământul, precum ai dat părinţilor noştri, când Te chemau cu evalvie, în credinţă şi în adevăr, ca să ne supunem atotputernicului şi sfântului Tău nume, conducătorilor şi stăpânitorilor noştri de pe pământ.
Tu, Stăpâne, le-ai dat lor stăpânirea împărăţiei prin puterea Ta mare şi nespusă, ca noi, cunoscând slava şi cinstea dată lor de Tine, să ne supunem lor, întru nimic împotrivindu-ne voinţei Tale. Dă-le lor, Doamne, sănătate, pace, înţelegere, bună rânduială, ca să conducă fără piedică stăpânirea dată lor de Tine. Că Tu, Stăpâne, cerescule Împărat al veacurilor, Cel ce dai oamenilor slavă, cinste şi stăpânire peste cele ce sunt pe pământ, Tu, Doamne, îndreptează gândul lor spre ce este bun şi bineplăcut înaintea Ta, ca ei, conducând în pace şi blândeţe, şi cu cuvioşie stăpânirea dată lor de Tine, să aibă parte de îndurarea Ta.
Pe Tine, Care eşti Singur puternic a face cu noi acestea şi alte mai multe bunătăţi, Te lăudăm prin Iisus Hristos, Arhiereul şi apărătorul sufletelor noastre, prin Care Ţie slava şi măreţia acum şi din neam în neam şi în vecii vecilor. Amin.

Din Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere şi note de Preot Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 76-78.