Antonie de Suroj: Învierea lui Lazăr

Les Très Riches Heures du duc de Berry,

manuscris, sec. XV.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Suntem în pragul Săptămânii Mari, dar pe acest prag ne umplem inimile de o mare şi veselă nădejde prin învierea lui Lazăr. Domnul este mai puternic decât moartea, Domnul a învins-o; nu doar în sensul evident în care ni se arată în trup învierea lui Lazăr, ci în alt sens, care ne priveşte din zi în zi, tot mai direct. Dumnezeu l-a creat pe om ca pe un prieten de-al Său şi această prietenie devine mai strânsă şi mai profundă prin botezul nostru. Fiecare dintre noi este prietenul lui Dumnezeu, aşa cum a fost numit Lazăr, şi în fiecare dintre noi acest prieten al lui Dumnezeu a trăit odinioară; a trăit prin amiciţia cu Dumnezeu, prin speranţa că această prietenie va deveni mai profundă, mai puternică, mai luminoasă. La unii, asta s-a întâmplat în copilărie, la alţii, mai târziu, în tinereţe, dar în fiecare dintre noi acest prieten al lui Hristos a trăit. Apoi însă, în curgerea vieţii, aşa cum se ofileşte o floare, aşa cum descresc forţele vieţii, nădejdii, bucuriei, purităţii, tot astfel puterea prietenului Domnului se stinge şi de multe ori îl simţim ca şi cum s-ar afla într-un sicriu undeva înlăuntrul nostru. Nu putem să spunem chiar că se odihneşte, ci ar trebui să spunem că prietenul Domnului este mort de patru zile, lovit de o moarte oribilă, iar de sicriul său surorile sale se tem să se apropie, fiindcă trupul îi este deja în descompunere. Adeseori sufletul nostru se întristează pentru acest prieten, adeseori Marta şi Maria plâng la căpătâiul lui; acea parte a sufletului care, prin vocaţia sa, prin puterea şi abilităţile sale, este, ca şi Maria, capabilă să contemple, să stea în linişte la picioarele Domnului, ascultând fiecare cuvânt de viaţă dătător şi devenind vie şi mişcătoare; şi cealaltă parte, care ar putea fi capabilă să săvârşească lucrarea lui Dumnezeu cu inspiraţie, în adevăr şi puritate, precum Marta, ar putea fi nu un slujitor ingrijorat, ci unul în stare să transforme cele mai obişnuite lucruri, prin dragoste şi grijă, în Împărăţia lui Dumnezeu, manifestarea iubirii umane şi divine. Şi astfel aceste două elemente în noi, Maria şi Marta, puterea contemplativă şi cea creativă, se îndurerează de moartea lui Lazăr, prietenul Domnului.

La anumite momente, Domnul vine aproape de la noi, şi când Îl vedem suntem gata să strigăm cu Marta: „Doamne, dacă ai fi fost aici când disputa dintre viaţă şi moarte se decidea, atunci când Lazăr era încă în viaţă, deşi rănit de moarte, şi încă mai putea fi ţinut în această viaţă. Dacă ai fi fost aici, el nu ar fi murit.” Dar Domnul a fost aici, El a fost aici tot timpul atunci când sufletul nostru agoniza şi noi am auzit cuvintele Lui: „Nu crezi că el va învia din nou?” Cu Marta împreună, suntem gata să răspundem: „Da, Doamne, în Ziua de Apoi”. Dar Marta a vorbit cu atâta nădejde. A spus: „Eu întotdeauna am crezut că Tu eşti Domnul şi cred că va învia din nou în Ziua de Apoi”. Pentru că încuviinţăm cu tristeţe că el va învia din nou în Ziua de Apoi - dar atunci când, aşa cum spune Canonul cel Mare, sărbătoarea vieţii va fi trecut şi va fi prea târziu să mai luăm ceva de pe pământ, prea târziu să mai trăim în credinţă şi în nădejde şi în bucuria etern crescătoarei iubiri. Dar Domnul dă acelaşi răspuns şi deznădejdii noastre şi desăvârşitei ei nădejdi: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”

Mai e ceva. Marta nu ştia, în acel moment, că, doar cu câteva zile în urmă, Hristos le-a spus ucenicilor Săi că Lazăr e bolnav de moarte, nu ştia că i-a permis să moară pentru ca să se poată ridica, îmbogăţit de o astfel de experienţă, atât de plin de biruinţa Domnului că nimic nu l-ar putea vreodată descuraja; nu ştia că de aceea Domnul a venit şi a poruncit lui Lazăr să învieze din morţi.

Aici este imaginea pentru noi: în fiecare dintre noi Lazăr este mort, învins, înconjurat de doliul nostru adeseori dezădăjduit. Dar lectura Evangheliei, chiar înainte zilele Patimilor, are acest mesaj:  „Nu te teme, Eu sunt Învierea şi Viaţa. Prietenul Domnului, care este în tine, pe care-l credeai irevocabil mort, poate învia din nou, la un singur cuvânt de-al meu, şi într-adevăr, el va reînvia”. Aşa că haideţi să intrăm în zilele Patimilor cu nădejde, cu certitudinea că ne mutăm de la ceea ce e trecător la ceea ce e veşnic, de la moarte la viaţă, de la înfrângerea noastră la victoria lui Dumnezeu. Să intrăm în aceste zile ale Patimilor cu fiorul cunoaşterii iubirii lui Dumnezeu şi a preţului cu care ne-a răscumpărat. Să intrăm cu nădejde şi lumină în inimă, cu bucuria învierii viitoare.

- googletranslate şi radugo; link la traducerea în engleză: link -

Antonie de Suroj: Despre bogăție și sărăcie

Iisus și Tânărul bogat (autor: ?, sec. ?).

În Numele Tatălui și al Fiului şi al Sfântului Duh.

Domnul ne avertizează astăzi cât de dificil este pentru un om bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Înseamnă asta, oare, că Împărăția lui Dumnezeu este deschisă numai celor nevoiași, celor ce sunt săraci material, celor cu totul lipsiți de pe pământ? Nu. Împărăţia lui Dumnezeu este deschisă tuturor celor ce nu sunt robiți de posesiuni. Când citim prima Fericire: Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția Cerurilor, ni se oferă o cheie pentru această zicere: cei săraci cu duhul sunt cei care au înţeles că nu posedă nimic care să fie al lor. Am fost creați ca un act al lui Dumnezeu, dragostea Lui ne-a adus la existență, la viață; Dumnezeu ne-a dăruit comuniunea cu El, la care nu avem nici un „drept”; El ne-a descoperit voia Sa liberă atunci când am fost înfometați și disperați. Tot ce suntem, tot ceea ce posedăm nu este al nostru, în sensul că nu noi ne-am creat și nu noi am creat ceea ce este aparent al nostru - tot ceea ce suntem și tot ce avem este iubire, iubirea lui Dumnezeu şi iubirea de oameni. Și nu putem avea nimic, deoarece totul este un dar, care ne scapă din mâini oridecâteori vrem să spunem: „Este al meu”.

Pe de altă parte, Împărăția lui Dumnezeu este cu adevărat împărăția celor conștienți că sunt bogați în chip nelimitat, deoarece putem primi orice de la iubirea divină şi de la iubirea umană. Suntem bogaţi pentru că nu avem nimic, suntem bogați pentru că ne sunt dăruite toate. Astfel că este greu pentru cineva care îşi închipuie că pe merit este bogat, să participe la acea Împărăție în care toate sunt semne ale iubirii și sunt de neînsușit pentru că sunt primite de la alții; pentru că atunci când spunem că avem ceva care ni s-a dat, fie de Dumnezeu, fie de grija omenească, scădem din misterul iubirii.

În afară de aceasta, deîndată ce ne agățăm de câte ceva, devenim sclavii acelui ceva. Îmi aduc aminte cum, când eram tânăr, un om mi-a spus: Nu înțelegi oare că, în momentul în care ții o monedă de aramă în mână și nu ești gata să deschizi mâna și să-i dai drumul, acea mână e pierdută, nu mai poți folosi o mână și nici chiar corpul tău, deoarece toată atenția ți se concentrează doar asupra modului în care trebuie să procedezi pentru a nu pierde moneda - iar restul e uitat.

Și dacă suntem posesorii unui bănuț de aramă, și dacă ne simțim stăpâni peste alte bunuri - de ordin intelectual, emoțional, material - este irelevant, ceea ce contează e că nu ne mai putem folosi mădularele sau mintea sau inima, nu mai suntem liberi, iar Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție a libertăţii.

Și iarăși: cât de dificil este pentru cineva care nu e lipsit de nimic, care a posedat întotdeauna mai mult decât are nevoie, să înțeleagă nevoile altora: sărăcia lor materială, emoțională sau intelectuală sau de orice altă natură. Ni se cere o mare de înţelegere şi simpatie, ni se cere să învăţăm să fim atenţi la mișcările inimilor altor oameni si la nevoile lor materiale pentru a putea răspunde la ele. Este și un proverb: „Sătulul nu crede celui flămând”; și care dintre noi poate spune că este înfometat în toate privințele? Aceasta este și motivul pentru care noi nu înţelegem nevoile altora - ale unora de alții, sau ale celor ce nu fac parte din comunitatea noastră.

Să reflectăm la aceasta: că sărăcia nu înseamnă deposedare, sărăcia înseamnă libertate de înrobitoarea iluzie că suntem originali, că am creat tot ceea ce suntem și avem. Și înseamnă și eliberare de robia celor ce ni s-au dat de către Dumnezeu, spre a deveni casnici ai Săi și chivernisitori ai bunurilor pe care El ni le-a încredințat.

Să cugetăm astfel; iar dacă am învăţa aceasta, dacă vom învăța ceea ce Sfântul Pavel a spus, că şi în belşug şi în lipsă (Filipeni IV, 12) el este la fel de bogat pentru că bogăția lui este în dragostea lui Dumnezeu și a oamenilor pentru el - atunci vom fi capabili, fie că avem sau nu avuții materiale, să ne eliberăm de ele şi să dobândim Împărăția lui Dumnezeu, care este o împărăție a iubirii reciproce, a solidarității reciproce, a compasiunii unuia față de celălalt, a dăruirii libere către ceilalți a celor pe care le-am primit de la ceilalți. Amin.

traducere și adaptare: radugo, după textul rusesc și traducerea în engleză

Antonie de Suroj: Fratele Fiului risipitor

Luca XV, 11-32

Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.
Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Iarăşi şi iarăşi, am ocazia să vă vorbesc despre parabola Fiului risipitor, despre povestea Vameşului şi a Fariseului, şi de fiecare dată văd cât de uşor îmi este - nu în fapt, nu în realitate, ci cu imaginaţia - să mă identific cu păcătosul care şi-a găsit drumul spre Dumnezeu, cu vameşul care stătea cu inima zdrobită la poarta bisericii, neputând nici să păşească în spaţiul sfânt al lui Dumnezeu, sau cu fiul risipitor care, în ciuda amarnicei păcătoşenii, a incredibilei lipse de sensibilitate, a cruzimii sale, a găsit totuşi drumul spre casă.

Şi cât de rar, în schimb, m-au mişcat destinul fariseului, destinul fiului celui mare - deşi Dumnezeu nu i-a condamnat pe nici unul din cei doi. Despre vameş a spus: Acesta s-a întors mai îndreptat, mai binecuvântat decât acela. Nu a spus că fariseul a mers neînsoţit de dragostea lui Dumnezeu, că Dumnezeu i-a uitat credincioşia, simţul ascultării conştiincioase.

Iar astăzi, din nou, ne aflăm faţă în faţă cu fiul mai în vârstă. Toată viaţa lui a trăit alături de tatăl său, toată viaţa lui a făcut din interesele tatălui său o preocupare personală - a lucrat din greu, cu credinţă, uitând de sine, fără să-i pese de oboseală, fără să pretindă nici o recompensă, doar pentru că a simţit că e corect să facă aşa. Nu i-a lipsit cu adevărat nimic - nici căldura, nici sensibilitatea, nici bucuria tatălui său. Dar este un lucru care te impresionează mult la el - credincioşia lui; în ciuda faptului că inima lui nu era senină, el rămânea credincios. În ciuda faptului că nu primea nici o recompensă vizibilă şi nici o confirmare vizibilă, rămânea credincios, lucra sau, cum spune el, slujea.

Ce duri suntem atunci când ne gândim la el ca la unul care merită puţină simpatie din partea noastră; dar cât de puţini dintre noi putem fi la fel de credincioşi ca el, la fel de ascultători la datorie, în mod constant şi desăvârşit, atunci când nu întâlnim recunoaştere, când nu auzim vreun cuvânt de încurajare, când nu primim nici cea mai mică recompensă; pentru că lucrul pe care l-a făcut Tatăl cu fiul cel mare, este privit drept normal de cei care ne înconjoară, de cei pe care îi slujim, de cei cărora, poate, le suntem robi, de cei ale căror interese stau în centrul vieţii noastre. Oare nu e normal? Nu e fiul meu? Nu e tatăl meu? Nu e fratele meu? Nu e soţul meu? Nu e prietenul meu? Nu implică toate acestea devotamentul total, nelimitat, care-şi este sieşi recompensă?

Cât de cruzi suntem atât de des cu oamenii care ne înconjoară şi care sunt puşi de noi în poziţia fiului mai mare - niciodată recunoscut şi de la care aşteptăm întotdeauna să facă tot ce trebuie fără crâcnire şi fără cusur.

Într-adevăr, fiul risipitor a avut căldură şi s-a întors cu inima zdrobită, a fost gata să devină nou, în timp ce fiul celălalt putea doar continua să muncească din greu cu credincioşie statornică; doar în cazul în care - confruntat cu compasiunea tatălui său, ar fi înţeles ce înseamnă că fratele său mai mic a fost cu adevărat mort şi a venit la viaţă, a fost cu adevărat pierdut şi s-a găsit.

Să cugetăm la noi înşine. Cu toţii avem pe cineva în jurul nostru pe care îl tratăm cu aceeaşi răceală cu care ne gândim la fratele mai mare; dar, de asemeni, avem cu toţii pe cineva pe care îl tratăm cu dispreţ şi asprime, la fel ca fratele mai mare pe cel mai mic, proscriindu-l şi nemaisocotindu-l frate; necredincios tatălui lor, era de neiertat. Şi totuşi, l-am avut aici pe tată, victima respingerii, a orbirii minţii, a cruzimii fiului, cel ce a iertat din toată inima şi cu tandreţe.

Să ne găsim propriul loc în această tragică şi frumoasă parabolă, pentru ca astfel să ne găsim propria cale: fie ca fiu mai mare, deşi poate mult mai puţin conştiincioşi, mult mai puţin sinceri, mult mai puţin dedicaţi intereselor tatălui nostru, prietenilor, rudelor noastre; fie, altminteri, să găsim în inima noastră o simpatie creativă pentru fiul mai mic şi să învăţăm de la el în primul rând că în orice situaţie putem afla o cale care să ne ducă la pocăinţă cinstită şi de întoarcere şi că există cel puţin Unul - Dumnezeu - şi, probabil, o persoană sau mai multe care sunt gata să ne primească noi, să ne răscumpere, să ne restaureze şi să ne permită să începem o viaţă nouă, împreună - tată, frate mai mic şi frate mai în vârstă. Amin.

Antonie de Suroj: Adormirea Maicii Domnului

Adormirea Maicii Domnului
(Domenikos Theotokopoulos aka El Greco,
sec. XVI, Catedrala Adormirii, Ermoupolis).

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului - care combină două evenimente: moartea sa şi învierea sa cu trupul, în a treia zi - a fost realmente, vreme de secole, încă de la începutul existenţei Bisericii Ortodoxe Ruse, sărbătoarea ei, bucuria ei, gloria ei.

Maica Domnului n-a fost un instrument pasiv al Întrupării; fără Amin-ul ei, Întruparea ar fi fost la fel de imposibilă cum ar fi fost fără voia lui Dumnezeu. Ea este răspunsul întregii creaţii la dragostea lui Dumnezeu şi la dăruirea de sine a lui Dumnezeu, nu numai către omenire, ci către întregul cosmos pe care El l-a creat. Şi de aceea ne bucurăm, întrucât cuvântul său este cuvântul nostru. Cuvântul său a fost desăvârşit, aşa cum i-au fost încrederea, credinţa, devoţiunea. Al nostru e imperfect, şi înseşi vocile noastre răsună în cuvântul său slab, ezitant uneori, dar cu credinta şi, de asemeni, cu dragoste.

Ea este gloria întregii Creaţii; Maica lui Dumnezeu: ne-am fi aşteptat ca moartea să nu o poată atinge; dar, dacă moartea şi o moarte atât de crudă L-a putut atinge pe Fiul său divin, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul lui Mariei, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului - desigur, ea a trebuit să plătească datoria întregului pământ din pricina păcatului omului şi să moară şi ea. Dar, după tradiţia ortodoxă, moartea nu a putut s-o ţină captivă. Ea s-a dat fără rezerve, în chip desăvârşit, lui Dumnezeu, şi lui Dumnezeu, iar nu pământului i-a aparţinut. Şi a treia zi, când Apostolii au venit şi i-au redeschis mormântul, pentru ca unul dintre ei, care n-au fost prezent la înmormântarea ei, să-i poată aduce omagiul, mormântul a fost găsit gol: Ea înviase, pentru că legăturile morţii nu puteau s-o ţină şi stricăciunea nu putea atinge un trup ce a fost trup al Întrupării. Ce minunată bucurie să te gândeşti că acum, alături de Hristos Cel Înviat şi Înălţat, se aşează pe tronul ceresc cineva din rândul nostru, al oamenilor, o femeie din carne şi sânge, şi că în ea putem vedea slava care va fi, după cum credem, a noastră dacă suntem credincioşi lui Dumnezeu, astfel cum ea a fost.

Să ne bucurăm aşadar şi nu numai aici, în biserica noastră închinată de la începutul secolului al optsprezecelea Adormirii Maicii Domnului, ci în toată Biserica Rusă şi cu toţi cei care îi aparţin şi sunt împrăştiaţi pe faţă pământului, împreună cu Biserica mamă şi cu Născătoarea de Dumnezeu, slăvindu-L pe Dumnezeu cu toate cele dinlăuntrul nostru şi contemplând în ea icoana întregii Creaţii în adorare către Dumnezeul cel Viu. Amin.

- traducere din engleză -

Antonie de Suroj: Epifania

← Крещение (Andrei Rubliov - oare?, c. 1410).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ziua de Bobotează este ziua în care întregul cosmos este reînnoit şi devine participant la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, este ziua în care Hristos începe drumul Golgotei.
El a venit la Ioan Botezătorul, la Iordan, dar nu spre a Se curăţi, întrucât era fără păcat, atât ca Dumnezeu şi cât şi în omenitatea purificată de-a lungul istoriei lui Israel de către acei strămoşi care şi-au dăruit vieţile lui Dumnezeu şi a căror sfinţenie a culminat cu atotcurăţia Maicii Domnului, atât de pură şi de neîntinată încât a putut fi adusă în Sfânta Sfintelor, unde nici marele preot nu îndrăznea să pătrundă decât o dată pe an şi doar atunci după o sfinţire specială.
Hristos nu are nevoie să fie curăţit. Dar aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului. Este o zi în care ne minunăm de dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Dar, ca în orice altă ocazie, omul trebuia să participe în chip desăvârşit la mântuirea pe care I-a dăruit-o Dumnezeu. Şi de aceea Hristos vine şi devine părtaş la mortalitatea noastră, pentru a ne mântui. Punctul culminant va fi pe Golgota, atunci când El va spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Acesta va fi momentul în care El, Dumnezeu Cel Înomenit, va pierde comuniunea cu Tatăl prin participare la destinul umanităţii. Este actul ultim al iubirii divine.
E, prin urmare, momentul să ne mirăm şi să ne minunăm şi să slăvim această dragoste a lui Dumnezeu şi să învăţăm de la El, pentru că El a spus în Evanghelie: v-am dat vouă pildă, urmaţi-o (cf. Ioan XIII, 15). Suntem chemaţi, în limitele păcătoşeniei şi omenităţii noastre, să purtăm fiecare greutăţile celuilalt, în viaţă şi în moarte. Să învăţăm din asta. Ni se pare atât de dificil să purtăm chiar greutăţile celor pe care îi iubim şi, practic, imposibil să le luăm pe umăr pe ale celor pe care nu-i iubim, cu sensibilitate firească şi directă. Să învăţăm asta, pentru că altfel vom trece peste cea dintâi lecţie pe care ne-o dă Hristos, la intrarea în ministeriul Său. Amin.

- traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză -

Antonie de Suroj: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

De timpuriu Biserica a dat Maicii Domnului titluri de sfinţenie mai mari decât cele pe care le-a dat oricărui sfânt. Ea e numită Atotsfânta, Panagia. O venerăm ca pe ceea ce este mai mărită şi mai sfântă decât Heruvimii şi Serafimii, mai mare decât îngerii lui Dumnezeu, care, înzestraţi cu vedere, pot privi, contempla şi adora, mai mare decât îngerii lui Dumnezeu, care sunt, cum se zice, Tronul Celui Preaînalt. Pentru că şi unii, şi alţii Îl văd, I Se închină şi Îl slujesc pe Dumnezeu ca Domn al lor, ca Stăpân al lor, însă rămân oarecum mai departe de El decât ea, care în sfinţenia ei fără margini s-a făcut rudă a lui Dumnezeu, devenind mama Cuvântului întrupat, ea, care este Mireasa, revelaţia perfectă a tot ceea ce creaţia este chemată să fie şi să devină.
Sărbătoarea prezentării Maicii Domnului la Templu ridică, în mod destul de evident, probleme istorice. Ştim că în Israel nimănui nu-i era permis să intre în Sfânta Sfintelor şi că Marele Preot intra doar o dată pe an, după ce a săvârşit curăţirea prin sângele jertfei. Semnificaţia sărbătorii este explicată pentru prima dată, pe larg, într-o predică despre rugăciune, scrisă în secolul al XIX-lea de către Teofan Zăvorâtul. Sfânta Sfintelor, spune el, este inima inimilor închinării omului. Acesta este locul în care oamenii din Vechiul Testament Îl pot întâlni pe Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu poate fi cunoscut. Este inima misterului lui Israel. Este, de asemenea, punctul care este oarecum dincolo de punctul jertfei. Sacrificiul deschide uşa către el. Sacrificiul rămâne cumva în partea ceastălaltă. Iar a intra în Sfânta Sfintelor înseamnă mai întâi de toate a intra în adâncul adorării, în adâncul rugăciunii care te face prezent înaintea Dumnezeului celui viu, care te face să stai faţă în faţă cu Dumnezeul cel viu. Prezentarea Maicii Domnului, dincolo de trăsăturile istorice, este preamărită de Biserică pentru că ne arată unde a stat Ea în toată viaţa ei, în prezenţa divină, în renunţarea la toate, în adorare desăvârşită.
Tradiţia zice că ea a fost adusă de către Ioachim şi Ana. Pe icoane puteţi vedea tinere cu lumânări aprinse, aducând-o la templu. Ea fu predată marelui preot, care a luat-o în locul în care el însuşi nu avea acces. Acum, nu cred că există nici un folos în discutarea posibilei istoricităţi a unui eveniment de acest fel. Dintr-un punct de vedere pur istoric este puţin probabil să se fi întâmplat aşa ceva. Dar ceea ce contează este semnificaţia momentului, un moment când, ajunsă la maturitatea unui copil, dar a unuia care se poate închina, poate sluji, poate da ascultare, poate să fie gata să răspundă şi să asculte, Ea a ales toate acestea şi a intrat în adâncimea supunerii, ascultării, atenţiei la ceea ce era voia lui Dumnezeu. Prin ceea ce am spus nu se înţelege că faptele s-au întâmplat sau nu. Dar ceea ce contează în privinţa ei este, evident, acest aspect, mult mai mult decât istoricitatea evenimentului, aşa cum este descris în icoane sau în tradiţiile folclorice.

Antonie de Suroj: Drumul Crucii

Răstignirea (Nivardus din Milano, sec. XI).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Am ţinut, zilele acestea, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. E un pasaj din Evanghelie în care Domnul ne spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan XV, 13). Iar aceste cuvinte rezolvă antinomia dintre spaima Crucii şi slava acesteia, dintre moarte şi înviere. Nu există nimic mai măreţ, mai demn de veneraţie şi minunat decât să iubeşti şi să fii iubit. Şi să fim iubiţi de Dumnezeu cu toată viaţa şi moartea Fiului Unuia-Născut şi să ne iubim unii pe alţii cu preţul întregii noastre vieţi şi, dacă este necesar, şi al morţii noastre este şi tragic, dar este, mai ales, o izbândă. În rugăciunile de la Liturghie spunem: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli...
Aceasta este dragostea divină. Uneori ne putem da propria viaţă mai uşor decât să ne oferim până la moarte persoanei pe care o iubim mai presus de toate; e ceea ce Dumnezeu, Tatăl nostru, a făcut. Dar asta nu micşorează cu nimic jertfa Celui ce S-a dat morţii pentru mântuirea unei persoane sau a întregii lumi.
Astfel, atunci când ne gândim la Cruce, trebuie să ne gândim la această bizară şi misterioasă îngemănare de tragedie şi biruinţă. Crucea, instrument al morţii infame, al morţii punitive căreia criminalii îi erau sortiţi, devine biruinţă pentru că moartea lui Hristos a fost cea a unui nevinovat şi această moarte a fost dăruire de sine într-un act de iubire.
De aceea poate spune Sfântul Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni II, 20). Dragostea dumnezeiască l-a umplut cu totul şi, prin urmare, nu a existat nici o încăpere pentru alt gând sau alt sentiment, altă cale către altceva în afară de dragoste, o dragoste care s-a dăruit fără rezerve, dragoste plină de sacrificiu, dragoste răstignită, dar şi dragoste exultând de bucuria vieţii.
Şi când ni s-a spus în Evanghelia de astăzi: lepădaţi-vă de voi, luaţi crucea şi urmaţi-Mi (Marcu VIII, 34), n-am fost chemaţi către ceva întunecat şi înfricoşător, ci ni s-a spus de către Dumnezeu: Deschideţi-vă către iubire! Nu rămâneţi captivii propriului egocentrism. În cuvintele lui Teofan Zăvorâtul, nu fiţi ca aşchia copacului înconjurată de propria goliciune. Deschide-te şi priveşte: ai atât de multe să le iubeşti, ai atât de mult de iubit! Există o infinitate de moduri în care dragostea poate fi trăită, împlinită şi realizată. Deschide-te şi iubeşte pentru că asta e calea Crucii! Nu calea pe care au mers cei doi tâlhari împreună cu Hristos, spre a fi pedepsiţi pentru fărădelegile lor; ci calea minunată în care, oferindu-ne fără rezerve, lepădându-ne de noi înşine, existând doar pentru celălalt, iubind cu toată fiinţa noastră, ne aflăm doar de dragul celuilalt: iată Crucea şi slava Crucii.
Deci, când venerăm Crucea, când ne gândim la răstignirea lui Hristos, când auzim chemarea lui Hristos de a ne lepăda de noi înşine - şi aceste cuvinte înseamnă doar: leapădă-te de tine! ia-ţi crucea! - suntem chemaţi să ne deschidem către fluxul Dragostei dumnezeieşti, moarte faţă de noi înşine şi deschidere către Dumnezeu şi către fiecare şi către toate.
La începutul Evangheliei Sfântului Ioan ni se spune: Şi Cuvântul era la Dumnezeu; în greceşte: către Dumnezeu. Cuvântul, Fiul nu a avut nici o altă dragoste, nici o altă cugetare, nici o altă mişcare decât către Unul Iubit, dându-Se Celui ce I S-a dat în chip desăvârşit pe Sine Însuşi.
Să învăţăm slava dragostei răstignite, a dragostei pline de sacrificiu, care, în cuvintele Vechiului Testament, este mai puternică decât moartea (Cântarea Cântărilor VIII, 6), mai puternică decât iadul, mai puternică decât toate, pentru că este viaţa divină care ne cucereşte şi curge prin noi către toţi cei ce au nevoie să fie iubiţi, spre a veni la viaţă, spre a crede în dragoste şi spre a deveni înşişi copii ai dragostei, copii ai luminii şi moştenitori ai vieţii veşnice. Amin.

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci - textul în engleză: link.

Antonie de Suroj: Taina Sfintei Treimi

Ospitalitatea lui Avraam (mozaic, Italia, sec. VI).

Sfântul Grigore de Nazianz a spus că, dacă am pune laolaltă toate cele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit despre El Însuşi în Sfintele Scripturi, toate cele pe care bărbaţii şi femeile dumnezeieşti le-au cunoscut prin experienţă despre El, dacă am încerca să facem din aceasta o imagine concludentă, completă, compactă, ne-am afla nu în faţa lui Dumnezeu, ci a unui idol, pentru că Dumnezeu rămâne dincolo de cele cognoscibile care se descoperă, taină necunoscută care poate fi împărtăşită; şi, de asemeni, în fiinţa Lui ultimă, necunoscut creaturilor Sale altfel decât prin manifestările Sale, prin ceea ce făptuieşte şi prin modul în care El ajunge la noi.
Este un lucru foarte important, deoarece, dacă am avea de oferit o imagine despre cum putem concepe principiile învăţăturii ortodoxe, ale teologiei Bisericii Ortodoxe, ar trebui să o comparăm cu vederea cerului, noaptea, când cerul este clar şi când în ciuda întunecimii negre a tăriei vedem stelele scânteindu-ne înaintea ochilor cu strălucirea lor. Dacă am putea aduna toate aceste stele într-o masă de foc, am avea totalitatea luminii cerului, dar nu vom rămâne cu cerul, şi n-ar mai fi într-adevăr vreo constelaţie care să ne permită să ne găsim calea pe pământ. Şi pentru că între toate stelele, toate constelaţiile, există spaţii vaste care par să fie goale, noi putem distinge formele constelaţiilor, le putem numi, le putem cunoaşte - şi încă foarte intim - şi putem găsi calea noastră, graţie strălucirii lor şi poziţiei lor.
Şi acest lucru se aplică pentru fiecare afirmaţie a credinţei, pentru tot ceea ce putem spune despre Dumnezeu, despre Hristos, despre lucrurile dumnezeieşti, ba încă şi despre lumea creată. Există un punct dincolo de care nu putem înţelege sau şti esenţa ultimă a vreunui lucru din cele create, fie a noastră înşine sau a altcuiva sau a materiei din care suntem făcuţi şi care ne înconjoară.
Astfel că, atunci când vorbim despre tainele ultime final, cum e Sfânta Treime, trebuie să fim conştienţi de faptul că putem avea o frântură, putem percepe ceva, dar în final ne vom confrunta cu tainele plini de uimire, de adorare şi închinare în tăcere adâncă, ascultând cu toată fiinţa noastră, inima noastră şi mintea noastră şi voinţa noastră şi mădularele noastre, spre a auzi şi a percepe.
Întorcându-ne mai precis la învăţătura Sfintei Treimi, trebuie, de asemeni, să înţelegem că, oricât de mare ar fi misterul, el este totuşi dincolo de imaginatia noastra - nu am fi putut inventa un Dumnezeu precum Acela pe care îl venerăm în credinţa creştină; este tot ceea ce suntem în stare să pricepem. În afară de aceasta, nu e decât un adânc nesfârşit, infinit pe care Grigore de Nyssa îl numea întunericul divin. Nu că există întuneric în Dumnezeu - Evanghelia ne învaţă că în El nu e întuneric - dar misterul este atât de adânc, pentru că lumina (în cuvintele Sfântului Grigore) este atât de orbitoare că atunci când ne uităm la ea nu vedem nimic.
<…> Dar Dumnezeu nu S-a revelat pe Sine Însuşi şi n-a descoperit nimic despre el şi despre lumea creată doar pentru a ne satisface curiozitatea. Dacă Dumnezeu ne descoperă ceva, o face cu scopul de a ne învăţa câte ceva despre fiecare dintre noi înşine şi despre noi ca organism, umanitatea. Şi într-adevăr, Feodorov, scriitor rus, care a trăit, a murit şi a scris cele mai ciudate scrieri ale sale în secolul al XIX-lea, spunea că Sfânta Treime este singurul prototip al societăţii umane perfecte. Şi în acest punct, el se întâlneşte cu ceea ce Sfântul Grigore de Nazianz a spus cu secole înaintea sa, că, pentru că Dumnezeu este iubire, El este Unul în trei, şi pentru că Dumnezeu este Unul în Trei că El este iubire adevărată şi desăvârşită, neînfrântă şi biruitoare...

traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză.

Antonie de Suroj: Intrarea Domnului în Ierusalim

Icoană rusească (sec. XVI).

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Astăzi Hristos începe calea nu doar a suferinţelor Lui, ci a acelei singurătăţi cumplite care L-a învăluit pe parcursul tuturor zilelor din Săptămâna Patimilor. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie procesiunea triumfătoare a unui conducător politic, a unui conducător care vrea să elibereze pe poporul său de oprimare, de robie, de ceea ce consideră ei că e fără de Dumnezeu - pentru că orice păgânism sau idolatrie este negarea Dumnezeului celui viu. Singurătatea va creşte mai apoi către cumplitul moment în care nu va mai fi înţeles nici măcar de ucenicii Săi. La Cina de pe urmă, când Mântuitorul le va vorbi pentru ultima oară, ei se vor nedumeri constant de înţelesul cuvintelor Lui. Iar mai târziu, când va merge în Grădina Ghetsimani înaintea înfricoşatei morţi care-L va înfrunta, ucenicii Săi cei mai apropiaţi, Petru, Ioan şi Iacob - pe care i-a ales să vină cu El, au adormit, deprimaţi, obosiţi, deznădăjduiţi. Această singurătate va culmina cu strigătul lui Hristos pe Cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei XXVI, 46) Părăsit de oameni, respins de poporul lui Israel, El Se vede abandonat cu totul şi moare lipsit de Dumnezeu şi de lume, singur, numai cu dragostea Lui pentru Dumnezeu şi pentru umanitate, murind de dragul ei şi spre slava lui Dumnezeu.
Începutul Patimilor lui Hristos este procesiunea triumfală de astăzi. Oamenii aşteptau un rege, un lider - şi Îl găsiră pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte pe cineva atât de mult ca o speranţă pierdută, o dezamăgire; şi asta explică de ce poporul, care L-a putut primi astfel, care a mărturisit Învierea lui Lazăr, care a văzut minunile lui Hristos şi I-a auzit învăţăturile, care I-a admirat fiecare cuvânt şi care a fost gata să-L urmeze ori de câte ori a adus biruinţă, S-a lepădat de El, I-a întors spatele şi, după doar câteva zile, a strigat: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! (Luca XXIII, 21). Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, părăsit de toţi în afară de Maica Domnului, care I-a stat în preajmă, tăcută, aşa cum a făcut-o de-a lungul întregii ei vieţi, participând la tragica Lui înălţare pe Cruce; ea, care a primit Buna Vestire, Vestea cea Bună, dar care a primit în taină şi profeţia lui Simeon că prin sufletul ei va trece sabie (Luca II, 35).
În zilele următoare, nu numai ne vom aminti, ci vom fi chiar prezenţi înaintea Patimilor Domnului. Vom face parte din mulţimea care-i înconjoară pe Hristos şi pe ucenicii Lui şi pe Maica lui Dumnezeu. Când auzim citirile Evangheliei, când ascultăm rugăciunile Bisericii, când înaintea ochilor noştri trec una după alta imaginile acestor zile ale Patimii, să ne punem fiecare dintre noi întrebarea: „Unde sunt eu, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un cărturar? Un trădător, un laş? Cine? Sau fac parte dintre Apostoli?“ Dar şi ei erau prea copleşiţi de frică. Petru s-a lepădat de trei ori, Iuda l-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit chiar atunci când Hristos avea nevoie de cea mai mare dragoste şi susţinere omenească; ceilalţi Apostoli au fugit; nici unul n-a rămas, în afară de Ioan şi de Maica Domnului, care au fost legaţi de El printr-un soi de dragoste care nu se teme de nimic şi care e gata să se împărtăşească în toate.
Încă o dată să ne cercetăm pe noi înşine, cine suntem şi unde stăm, care este locul nostru în această mulţime. Stăm cu speranţă, cu disperare, sau în ce fel? Dacă stăm indiferenţi, suntem şi noi parte din acea mulţime înspăimântătoare care-L înconjura pe Hristos, îmbulzindu-se să-L asculte, iar apoi plecând de la El; aşa cum plecăm noi din Biserică. Crucea va fi aşezată aici în seara de joi şi vom citi Evangheliile despre Cruce, Răsignire şi moarte - iar apoi, ce se va întâmpla? Crucea va rămâne în mijlocul bisericii, iar noi vom merge să ne odihnim, ne vom duce acasă să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru ostenelile zilei următoare. Iar, în acest timp, Hristos va sta pe Cruce şi Se va pune în mormânt. Cât de îngrozitor e că, asemeni discipolilor în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, un ceas împreună cu El. Să ne gândim la acest lucru, iar dacă suntem incapabili să facem ceva, să realizăm cine suntem şi unde stăm şi, în ultimul ceas, să ne întoarcem la Hristos cu strigătul, cu chemarea tâlharului: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca XXIII, 42). Amin.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.

Antonie de Suroj: Sfânta Maria Egipteanca

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În cea de-a cincea Duminică a Postului ne amintim de Sfânta Maria Egipteanca, iar ea ne învaţă un lucru important pe care trebuie să-l ştim. Maria Egipteanca era o păcătoasă recunoscută în mod public, o ispită şi un scandal pentru bărbaţi. Cum a devenit păcătoasă - nu ştim; ori că răul era în ea, ori că a fost amăgită sau silită, nu vom şti niciodată cum a devenit prostituată. Ceea ce ştim sigur e că într-o zi a venit la o biserică a Maicii Domnului - icoana desăvârşutei plinătăţi - şi deîndată a simţit că nu poate intra acolo. Nu e nevoie să ne închipuim o forţă miraculoasă care o împiedica să treacă pragul; acea forţă era probabil - cu siguranţă - înlăuntrul ei. Simţea că domeniul e prea sacru şi că persoana Maicii Domnului e prea sfântă pentru ca să îndrăznească să meargă în prezenţa ei şi să stea în incinta bisericii.
A fost destul pentru ea să-şi dea seama că tot trecutul ei era întuneric şi că nu era decât o singură ieşire: să se scuture de tot răul şi să înceapă o nouă viaţă. Nu s-a dus să ceară sfat, nu s-a dus să se mărturisească; a plecat din oraş în deşert, în dogoarea deşertului unde nu găseşti altceva decât nisip şi căldură şi foame şi însingurare disperată.
De la ea putem învăţa un lucru măreţ. Cum a repetat Sfântul Serafim de Sarov, nu o dată, către cei care au venit să-l vadă, singura diferenţă dintre un păcătos pierdut şi un păcătos care află calea este fermitatea. Harul lui Dumnezeu este mereu prezent, nu şi răspunsul nostru. Dar Maria a răspuns; cu spaima noii sale percepţii despre sine a răspuns sfinţeniei, harului, desăvârşirii şi sfinţeniei Maicii lui Dumnezeu şi nimic, nici un efort nu era prea mare pentru ea, pentru a-şi schimba viaţa.
An după an, în post şi rugăciune, în arşiţa pârjolitoare, în singurătatea disperată a deşertului a luptat cu tot răul pe care l-a adunat în suflet; pentru că nu e de-ajuns să devii conştient de rău, nu e de-ajuns nici să-l respingi printr-un act al voinţei; el e prezent în amintirile noastre, în dorinţele noastre, în fragilitatea noastră, în putreziciunea pe care o aduce răul. Ea a avut de luptat o viaţă întreagă, dar la sfârşit a biruit; într-adevăr, a luptat lupta cea dreaptă, şi s-a curăţit de întinăciune şi a putut intra în împărăţia lui Dumnezeu: nu într-un templu sau un loc, ci în veşnicie.
Ea ne învaţă un lucru măreţ. Ne învaţă că dacă într-o zi devenim conştienţi că în biserică, un loc în care putem merge atât de liberi, sau fie şi în lumea creată de Dumnezeu şi care a rămas curată deşi subjugată, înrobită de rău din pricina noastră, e atâta sfinţenie încât nu avem loc în ea, trebuie să răspundem la acest sentiment prin căinţă, care care înseamnă să ne întoarcem la noi înşine cu frică şi împotriva noastră cu fermitate severă. Astfel îi putem urma exemplul.
Acest exemplu al ei ne este prezentat ca un moment de încoronare a acestei primăveri a vieţii care este Postul Mare. Cu o săptămână în urmă am auzit învăţătura şi numele Sfântului Ioan Scărarul, cel care a statornicit o întreagă scară a desăvârşirii care să ne ajute să biruim răul şi să ne îndreptăm. Iar astăzi o vedem pe cea care a ajuns din adâncimile cele mai de jos ale păcatului pe culmile sfinţeniei, şi, aşa cum spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul: Dumnezeu poate să albească şi să cureţe viaţa cea leproasă; nu te deznădăjdui dar, măcar că eşti lepros.
Iată de ce trebuie să vedem în Sfânta Maria Egipteanca o nouă încurajare, o nouă speranţă, cu-adevărat, o nouă bucurie, dar şi o schimbare, o chemare, pentru că în van cântăm laude către sfinţi dacă nu învăţăm de la ei şi nu îi urmăm. Amin.

traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.