icoana Sfintei Treimi

Devenită un soi de emblemă absolută, ba a triadologiei răsăritene, ba a Rusiei pravoslavnice, ba a artei bizantine, ba a iconografiei ortodoxe, ba a tuturor la un loc şi a încă te-miri-ce, icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov pare să se fi „clasicizat”, adică să se fi „clasat”- a se înţelege accepţiunea juridică a termenului. Nu stârneşte aceeaşi uimire ca unele tablouri mai puţin cunoscute ale lui Dalí, să zicem, sau unele icoane ale Maicii Domnului cu trei mâini. E în rând cu Gioconda, cu David al lui Michelangelo, cu Şcoala din Atena: perfecţiunea întruchipată şi punctum. Nu mă pricep, aşa o fi. În articolul de faţă n-am de gând să fac decât nişte mici observaţii şi mici speculaţii legate de subiect, care sper să nu vă plictisească prea tare.

Filoxenia lui Avraam
(Creta, sec. XV).

Mai întâi de toate, trebuie spus că icoana lui Rubliov este o reducere la esenţă a tradiţionalei icoane a Filoxeniei (Iubirii de străini) a lui Avraam, sau a Ospitalităţii lui Avraam. E vorba mai exact de un eveniment din Vechiul Testament:

Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său. Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum l-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. (Facerea XVIII, 1-2)

Scriptura îi numeşte pe cei trei când Oameni (άνδρες, viri sau אנשים - bărbaţi, Facerea XVIII, 2), când Îngeri (άγγελοι, angeli, מלאכים - Facerea XIX, 1). Strania lor vizită (Facerea XVIII) anunţă două lucruri importante: că Sarra, soţia cea stearpă a patriarhului, va avea un fiu pe nume Isaac şi că Dumnezeu va pierde Sodoma şi Gomora. Comparând cu reprezentările tradiţionale, vedem că Rubliov i-a înlăturat pe Avraam şi pe Sarra, lăsându-i doar pe divinii Musafiri.

Sfânta Treime
 (Skt. Petersburg, sec. XV).

Ne punem întrebarea dacă e normal ca misterul Sfintei Treimi să fie redat iconografic prin evocarea unei istorii din Vechiul Testament. Eliminarea patriarhului şi a soţiei sale e o dovadă că Rubliov însuşi era cam de părere că nu.

În plus, nu există o opinie unanimă că bărbaţii sau îngerii care s-au arătat lui Avraam sunt o înfăţişare protipică a Treimii. Se poate observa chiar o anumită prudenţă la unii autori patristici, datorită faptului că e o teofanie veterotestamentară. Sf. Iustin Martirul şi Filosoful (Dialog cu iudeul Tryphon, LVI), de exemplu, spune că doar unul dintre cei trei era Dumnezeu, cel care a şi stat de vorbă cu Avraam, ceilalţi doi fiind trimişi spre cercetarea Sodomei şi Gomorei. La fel, Eusebiu de Cezareea susţine că la stejarul Mamvri S-a arătat Mântuitorul însoţit de doi îngeri ş.a.m.d.

Ospitalitatea lui Avraam
(catacomba de pe Via Latina, sec. IV).

Mai curajos e Sfântul (sau Fericitul, pentru cei mai anticatolici decât Papa) Augustin, care remarcă simplu: cum tribus certe loquebatur Abraham et eum dominum singulariter appelauit (De trinitate, II, XII). Avraam a vorbit cu trei şi i-a numit: un singur Domn, şi de aici pleacă argumentaţia augustiniană întru susţinerea tezei că, la stejarul Mamvri, Avraam a făcut cunoştinţă, într-un clarobscur tipic veterotestamentar, cu misterul Treimii-Unime.

Rezervele celorlalţi Părinţi sunt generate de faptul că Taina Sfintei Treimi este miezul revelaţiei Noului Testament şi că ea nu a fost cunoscută de patriarhi; ăsta ar fi unul din motive. Al doilea ar fi acesta, că într-o formă vizibilă aparte, Tatăl nu S-a arătat nici în Noul Testament: la Botezul Domnului, teofania treimică prin excelenţă, Cel Neoriginat Se manifestă doar prin glasul Său. În plus, Însuşi Mântuitorul, prin cuvintele: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan XIV, 9), pune capăt conversaţiei cu Filip privind posibilitatea de a-L percepe pe Tatăl pe cale vizuală, arătând că Singurul Chip al Tatălui este Fiul.

Mozaic (Santa Maria Maggiore, sec. V).

Aşa stând lucrurile, exegeza patristică timpurie pare să încline a vedea doar o epifanie a Fiului în Filoxenia lui Avraam. Aici avem al treilea motiv. Vechiul Testament este călăuză - παιδαγωγός - către Hristos (Galateni III, 24), însă călăuza e Hristos Însuşi: „Înainte de venirea sa văzută şi în trup, Cuvântul lui Dumnezeu venea în chip spiritual la patriarhi şi la prooroci preînchipuind tainele venirii Lui” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, II, 29, trad. Stăniloae). Astfel interpretăm mozaicul de la Santa Maria Maggiore: Avraam îi întâmpină pe cei trei. Doar unul dintre ei, cel din mijloc, are mandorla, aureola în formă de migdală, aureolă în care este înfăţişat Hristos în slavă (vezi icoanele Învierii, Schimbării la Faţă, Înălţării etc.)

Avraam şi îngerii (mozaic,
San Vitale, Ravenna, sec. VI).

Cu toate astea, Filoxenia lui Avraam, într-o interpretare mai profundă, tinde către revelarea misterului trinitar. Până la urmă, evenimentul de la Stejarul Mamvri prefigurează Întruparea Mântuitorului şi, mai larg, descoperirea Tainei Sfintei Treimi. Întreaga Tradiţie vede în Isaac, fiul lui Avraam, vestit la Stejarul Mamvri, un chip sau un tip al Fiului lui Dumnezeu. Vizita îngerilor are ca antitip Bunavestire. Apoi, evenimentul trebuie citit în context, iar contextul luat per speculum, în oglindă, altfel spus: în revers. Imediat anterior, se vorbeşte despre încheierea legământului tăierii împrejur, prin care „Avraam a fost învăţat clar că la arătarea lui Hristos va răsări timpul tăierii împrejur în duh”:

Icoana Paternităţii
(şcoala de la Novgorod, s. XIV).

Tăierea împrejur s-a arătat de mai înainte chip al tăierii împrejur în duh şi în adevăr. Căci se săvârşea în ziua a opta, în care Hristos a revenit la viaţă dintre morţi şi a fost timpul să ne împărtăşim de Sfântul Duh... Căci, când a revenit Hristos la viaţă, desfiinţând stăpânirea morţii, a dat ucenicilor şi pârga Sfântului Duh. Căci a suflat, zice, peste ei, zicând: Luaţi Duh Sfânt (Ioan XX, 21). (Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III, 8).

Sfânta Treime
(Emmanuel Tzanes, sec. XVI).

Aşadar, vedem în acelaşi context, in ænigmate, în ghicitură, Cele Trei Persoane treimice: pe Tatăl ca fiind cel ce ne promite nu doar un fiu lui Avraam, ci un Prunc dat nouă (Isaia IX, 5), pe Fiul ca fiind Cel făgăduit şi pe Duhul, Cel ce repetă împlinirea făgăduinţei Tatălui în toţi credincioşii, prin legământul nou, al harului.

Nu putem încheia fără să aruncăm un ochi şi peste celălalt mod de a înfăţişa Sfânta Treime. „Pe Domnul Savaot (anume Tatăl) cu barbă albă şi pe Fiul Cel Unul-Născut în pântecele Lui, cu porumbelul între ei, este absurd şi foarte necuviincios a se picta în icoane” - spune marele Sinod moscovit din 1666-1667 (cit. de Savatie Baştovoi). E de notat că popularitatea unui asemenea gen de icoane avea să crească mai ales după această sentinţă.

Probabil că interdicţia are drept sursă de inspiraţie canonul LXXXII al Sinodului Trulan (691), care prevedea ca în biserici să nu fie zugrăvit Mântuitorul în chip de miel. Dacă este aşa, e demn de atenţie că motivaţia Sinodului din 691 era, ca să citez o cunoscută cântare bisericească: trecut-a umbra legii şi harul a venit. Mielul era doar un simbol care-L indica pe Mântuitorul, o prefigurare a cărei valabilitate înceta odată cu Întruparea. Paradoxal însă, pe un asemenea criteriu, ar fi trebuit să dispară nu doar imaginea cu porumbelul, ci mai ales icoana lui Rubliov.

Treimea-sânul lui Avraam
(alabastru, Anglia, sec. XV).

Şi totuşi, se pare că între cele două reprezentări există o mică legătură, pe care o aflăm prin intermediul aceluiaşi patriarh biblic. Icoana Paternităţii, care-L include şi pe Duhul Sfânt, în chip de porumbel, nu este altceva decât un comentariu vizual la versetul profetic: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! (Psalm II, 7) şi la cel evanghelic: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan I, 18). Aşadar, Dumnezeu cel invizibil ne este făcut cunoscut de către Fiul Său cel din sânul Tatălui.

Iar sânul Tatălui aminteşte de sânul lui Avraam. Există un gen iconografic singular, consacrat de aşa-numitul alabastru de Nottingham: aşa-numita Treime-Sân al lui Avraam. Sufletele mântuite, din sânul lui Avraam, sunt de fapt în sânul Tatălui, potrivit afirmaţiei ioaneice: celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut (Ioan I, 12-13). Locul porumbelului e luat de sfinţii din sânul Părintelui ceresc, cei la care se referă Apostolul Pavel când zice: cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El (I Corinteni VI, 17).

Nikolaos Zias: Imaginea Naşterii Domnului în arta ortodoxă

Γέννηση (mozaic, Daphni, sec. XI).

Naşterea lui Hristos, acest eveniment major în istoria lumii, e celebrată de către Sfânta Biserică Ortodoxă cu doxologie şi căință (κατάνυξη), exprimate în chip minunat de imnografia melodioasă şi de pacifica iconografie.

Astfel, în biserică, dreptmăritorul creştin simplu trăieşte misterul Întrupării cu propriile simţuri, transfigurate spre a putea comunia cu inefabilul. Închinarea icoanei Naşterii „se vede” prin ochii teologiei Întrupării şi se simte cu bucuria Înomenirii. Dar și cel ce n-a gustat din mierea vieţii duhovnicești poate înţelege icoana în măreția ei spirituală, în adâncimile ei mistice şi în frumuseţea estetică a artei ortodoxe, căreia i se spune de obicei bizantină.

Icoana Naşterii în forma integrală (ὁλοκληρωμένη) se găseşte în principal în perioada de după iconoclasm. În Grecia a supravieţuit în cele două biserici din secolul XI, foste mănăstiri catolice, Sf. Luca si Daphni, în care, în mozaicuri, ni se prezintă scena Naşterii Domnului în formă autentică. Să rezumăm elementele cheie care compun imaginea.

Partea centrală este ocupată de stânca muntelui, „plină de har și îmbrăcată în lumină”, în pântecele căreia se deschide întunecimea peșterii; în iesle este Pruncul Hristos înfășat, Fecioara - Maică stând culcată într-o parte. Uneori, ea este arătată stând în genunchi. În spatele ieslei își ridică capetele două animale blânde, un bou și un asin care-L încălzesc pe Dumnezeiescul Copil cu suflarea lor. În afara peşterii, în partea de jos a imaginii, Iosif stă meditativ, poate totuși fără a avea poftă de îndoială în el. De cealaltă parte a imaginii este descrisă prima baie, pe care o face moașa Salomeea Neogenetului.

În dreapta şi în stânga muntelui se închină și doxologesc lui Hristos îngerii, cei ce aduc păstorilor care priveghează vestea îmbucurătoare. Un păstor stă pe două picioare cântând din fluier. Sunt zugrăviți și alți ciobani cu turmele lor. La celălalt capăt, îmbrăcaţi în costume exotice, cei trei magi aduc daruri împărătești. Steaua strălucitoare care i-a îndrumat stă deasupra peşterii, „ca un picur de rouă agățat deasupra capului lui Hristos”, cum scrie fericitul Fotis Kontoglou. Același hagiograf și scriitor completează descrierea reprezentării cu elementele simple, de decor: „Lauri sălbatici şi ierburi parfumate, mirt, cimbru şi altele împodobesc stânca umilă, cum nu s-a văzut în nici unul din munţii cei binecuvântați ai patriei noastre”.

Am spus la început că imaginea dezvăluie teologie, caracterul spiritual al Naşterii Domnului; înainte de a vedea simbolica fiecărui element al compoziţiei, să privim întreaga compoziţie şi stilul (τεχνοτροπία) ei. Datele configurate de realitatea istorică (muntele, peștera, ieslea etc.), cu componenta spirituală a cerului, simbolizat de fundalul auriu al imaginii, şi caracterul antirealist dimensionat al tabloului dau o vedere a sintezei dintre pământ şi cer, unirea umanului cu divinul; de aceea înfățișarea înomenirii nu e grosolană idolatrie în oglindă, iar istoricitatea elementelor pământești şi a celor corelative nu se reduce, ci se transformă. Compoziţia urmează îndeaproape - mai ales în detalii - tradiţia imnografică în legătură cu aşa-numitele Evanghelii apocrife. Astfel, este pictată peștera întunecată, ca lumea întunecată pre-creştină, luminată de Pruncul în scutece albe.

În pictura occidentală, micul Hristos este înfățișat gol, diferit de Evanghelia care spune: L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle (Luca II, 7).

Cele două vietăți ne reamintesc, oridecâteori ne închinăm acestei icoane, că boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe (Isaia I, 3).

Locul central în compoziție îl ocupă Preacurata împreună cu Hristos şi acest cerc central lasă impresia că indică nu importanţa Maicii Domnului în planul mântuirii omului, ci mai degrabă că prin Fecioara Maria s-a accentuat importanța neamului omenesc şi contribuţia sa la dumnezeiasca descindere. Iosif stă în stânga acestui cerc. Astfel, imediat, de la prima vedere, credinciosul îşi dă seama cât de neomenească e zămislirea, și că Iosif, stând ganditor, e cuprins de necunoaștere (ἄγνοιά), dar și de îndoieli cu privire la marele mister. Un tropar al Bisericii pare să amintească această îndoială:

„Acestea zice către Fecioara: Marie! Ce lucru este acesta, pe care îl văd întreu tine? Nu mă pricep și mă minunez; și cu mintea mă spăimântez... Nu voi mai putea suferi defăimarea oamenilor...». (Ceasul I, Ajunul Nașterii Domnului)

Atitudinea sceptică a lui Iosif dă curaj tuturor celor care suferă gânduri de îndoială cu privire la misterioasa naştere. Cei care nu pot accepta cu simplitatea inimii mesajul Evangheliei, cum au făcut-o bunii păstori, nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu pentru a depăşi îndoielile şi diferitele gânduri negre. Într-un alt imn Iosif va oferi răspunsul:

„Am cercetat proorocii şi de la înger înștiințare luând, m-am încredințat că Maria va naște pe Dumnezeu, în chip de netâlcuit (ἀνερμηνεύτως).”

Рождество Христово (Andrei Rubliov, 1405).

Magii - înţelepți ai vremii lor şi căutători binevoitori ai adevărului sunt reprezentați drept cei care parcurg drumuri lungi și caută să găsească adevărul întrupat, care este Hristos Cel ce S-a născut (τεχθεῖς).

A mai rămas detaliul plin de duioșie al primei băi a Copilului. Poate că scena pare ciudată unora dintre credincioşi, dar tradiţia a acceptat-o încă din secolul VI. Ea apare cu excepţii ocazionale. Evenimentul este tandru și poartă pecetea intimității, ceea ce i-a făcut pe unii teologi să vadă în el un sprijin mai mare pentru credinţa în Întruparea şi Înomenirea Cuvântului. Mai mult, ei simt că schița băii prefigurează Botezul Domnului.

Dacă facem o comparaţie cu iconografia occidentală, mai ales cea de după Renaştere, găsim mai multe deosebiri, care indică unele diferenţe de cultură dintre cele două tradiţii. Staulul din peșteră este văzut cu un ochi romantic, care înfrumuseţează toate. Preacurata este o țărăncuță frumoasă, iar Hristos un copil drăguţ și dolofan, arătat nud. Iosif stă pe lângă copil, într-o poziție egală cu a Fecioarei Maria. Adorația Magilor se transformă într-o paradă cu multiple faţete a nobilimii vremii în care a trăit pictorul. Emoţia cu conotaţii romantice şi uneori cu reminiscențe clasiciste eludează misterul, transformând reprezentarea lui simbolică într-o înregistrare plăcută a unui eveniment mitico-istoric în contextul amorfiei umaniste şi al unei bine gândite armonii.

Revenind la icoana ortodoxă a Naşterii, vedem lucruri care trec dincolo de logică și de aspectul prezentabil. Vedem lucruri de domeniul paradoxelor. Hristos, de exemplu, este arătat și în iesle şi, în acelaşi timp, și în baie. Magii sunt înfățișați de două ori.

Timpul e folosit de pictorul ortodox în mod liber, pentru că Hristos este în afara timpului. Chiar dacă S-a întrupat şi S-a născut într-un moment istoric, Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci (Evrei XIII, 8). Acest timp transcendent, timpul liturgic, în care totul este prezent, ne este înfățișat cu mijloacele picturii.

Icoana ortodoxă a Naşterii, după chipul teologiei Bisericii, găsind măsura dintre divin şi uman, doxologește prin culori si forme, cu sensibilitate, dar nu cu dulcegărie, Întruparea şi oferă credinciosului poarta spre a intra în mister, odată cu bucuria estetică și cu plăcerea artei adevărate.

- text tradus și adaptat de radugo -

George Florovsky: Sfintele Icoane

Imaginea: Deisis cu participare lărgită la Mânăstirea Voroneţ: Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul plus cetele Îngerilor şi Sfinţilor lui Dumnezeu.

Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, rânduită ca zi specială de comemorare a Sinodului de la Constantinopol din 843. Ea ne aduce aminte mai ales de victoria Bisericii împotriva ereziei iconoclaştilor: folosirea şi venerarea Sfintelor Icoane a fost restaurată. În această zi continuăm să cântăm Troparul Preacuratului Chip al lui Hristos: Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule...
La prima vedere, pare să fie o ocazie nepotrivită pentru a comemora gloria Bisericii şi pe toţi eroii şi martirii Credinţei Ortodoxe. Nu era mai bine să se facă acest lucru în zilele închinate memoriei marilor Sinoade ecumenice sau celei a Părinţilor Bisericii? Venerarea Icoanelor nu e mai degrabă un element al ritualului extern şi al ceremoniei? Zugrăvirea de icoane nu e doar o decorare, ce-i drept, foarte frumoasă şi de multe ori instructivă, iar nu un articol de credinţă? Aşa sună cugetarea curentă, răspândită, din nefericire, chiar între ortodocşii înşişi. Iar ea dă seamă de o tristă decădere a artei noastre religioase. În mod greşit, luăm de obicei icoanele drept „tablouri religioase“ şi de aceea nu avem probleme în a folosi cele mai nepotrivite picturi drept icoane, chiar în bisericile noastre. Adesea uităm pur şi simplu semnificaţia religioasă a Sfintelor Icoane. Uităm scopul adevărat şi ultim al Icoanelor.
Să ne întoarcem la mărturia Sfântului Ioan Damaschinul - unul dintre primii şi cei mai mari apărători ai Sfintelor Icoane în perioada luptei -, marele teolog şi poet devoţional al Bisericii noastre. Într-una din predicile sale în apărarea Icoanelor el spune: „Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi s-a mântuit sufletul meu“. E o formulare puternică şi emoţionantă. Dumnezeu este nevăzut şi locuieşte în lumină neapropiată. Cum poate omul slab să-L contemple sau să-L privească? Dar Dumnezeu S-a arătat în trup. Fiul lui Dumnezeu, Care este în sânul Tatălui, „S-a pogorât din ceruri“ şi „S-a făcut om“. El S-a sălăşluit între oameni. Aceasta a fost marea mutare a Iubirii Divine. Tatăl ceresc, mişcat de suferinţa omului, Şi-a trimis Fiul pentru că iubea lumea. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan I, 18). Icoana lui Hristos, Dumnezeu întrupat, este o mărturie continuă a acestei taine a Întrupării Sfinte, care e fundamentul şi substanţa credinţei şi nădejdii noastre. Hristos Iisus, Domnul nostru binecuvântat, este Dumnezeu întrupat. Înseamnă că de la Întrupare încoace, Dumnezeu este vizibil. Avem acum un chip adevărat al lui Dumnezeu.
Întruparea e o identificare intimă şi personală a lui Dumnezeu cu omul, cu nevoile şi suferinţa omului. Fiul lui Dumnezeu „S-a făcut om“, aşa cum spune Crezul, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“. El a luat asupra Sa păcatele lumii şi a murit pentru noi, păcătoşii, pe lemnul Crucii, făcând astfel din Cruce noul pom al vieţii pentru cei credincioşi. A devenit noul şi Ultimul Adam, Capul noii Umanităţi răscumpărate. Întruparea înseamnă o intervenţie personală a lui Dumnezeu în viaţa omului, o intervenţie a Dragostei şi Milei. Sfânta Icoană a lui Hristos este un simbol al acesteia, dar mai mult decât un simbol sau semn oarecare. Ea este şi un semn lucrător şi o mărturie a prezenţei neîntrerupte a lui Hristos în Biserică, Trupul Său. Chiar într-un portret obişnuit există ceva din persoana reprezentată. Un portret nu ne aminteşte doar de persoană, ci şi exprimă oarecum ceva din acea persoană, adică reprezintă persoana - „o face iarăşi prezentă“. Cu atât mai mult se întâmplă astfel cu Imaginea sfântă a lui Hristos. Aşa cum ne-au învăţat părinţii Bisericii - mai ales Sfântul Teodor Studitul, un alt mare mărturisitor şi apărător al Sfintelor Icoane -, într-un anumit sens, o Icoană ţine de însăşi personalitatea lui Hristos. Domnul este acolo, în „Imaginile Sfinte“ ale Sale.
De aceea nu este permis oricui să facă sau să picteze Icoane, dacă ele trebuie să însemne Icoane adevărate. Iconarul trebuie să fie membru credincios al Bisericii şi trebuie să se pregătească pe sine însuşi pentru această sarcină sfântă prin post şi rugăciune. Nu e vorba doar de artă, de măiestrie artistică sau tehnică. E un soi de mărturie, de profesiune de credinţă. Din acelaşi motiv, arta însăşi trebuie să se subordoneze din toată inima regulii credinţei. Există limite ale imaginaţiei artistice. Există anumite modele prestabilite care trebuie urmate. În orice caz, Icoana lui Hristos trebuie lucrată în aşa fel încât să redea concepţia adevărată despre persoana Sa, adică să mărturisească Dumnezeirea Sa, fie şi întrupată. Toate aceste reguli au fost păstrate cu stricteţe, veacuri de-a rândul, în Biserică, iar apoi au fost uitate. Chiar necredincioşilor li s-a permis să picteze icoanele lui Hristos în biserici şi de aceea anumite „icoane“ moderne nu sunt decât picturi care ne arată un simplu om. Aceste picturi nu pot fi „Icoane“ într-un sens propriu şi cu adevărat şi încetează să dea mărturia Întrupării. În unele cazuri, doar ne „împodobim“ bisericile.
Folosirea Sfintelor Icoane a fost mereu una din trăsăturile distincte ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Apusul Creştin, chiar înainte de Schismă, a înţeles destul de puţin din această substanţă dogmatică şi devoţională a zugrăvirii de Icoane. În Occident ea a însemnat doar decor. Şi, sub influenţa apuseană, pictarea de Icoane s-a deteriorat şi în Răsăritul Ortodox, în vremurile mai noi. Decăderea zugrăvirii de Icoane a fost un simptom al slăbirii credinţei. Arta Sfintelor Icoane nu e o chestiune neutră. Ea ţine de Credinţă.
Nu trebuie să existe întâmplare şi nici „improvizaţie“ în pictarea bisericilor noastre. Hristos nu e niciodată singur, susţinea Sfântul Ioan Damaschinul. El e mereu alături de sfinţii Săi, care Îi sunt mereu prieteni nedespărţiţi. Hristos e Capul, iar credincioşii adevăraţi sunt Trupul. În bisericile vechi, toată slava Bisericii Triumfătoare era reprezentată imagistic pe pereţi. Iarăşi, nu era simplu ornament, nici doar o poveste spusă prin linii şi culori, pentru cel necunoscător sau pentru neştiutorul de carte. Era mai degrabă o introducere în realitatea nevăzută a Bisericii. Întreaga companie a Cerului era reprezentată pe pereţi întrucât era prezentă acolo, chiar dacă în chip invizibil. Noi ne rugăm mereu la Dumnezeiasca Liturghie: „împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi“. Iar rugăciunea noastră este, fără îndoială, primită. Nu vedem îngeri, e-adevărat. Vederea noastră e slabă. Dar se spune că Sfântul Serafim îi vedea adesea, pentru că ei erau aievea acolo. Alesul Domnului îi vede pe ei şi vede Biserica Triumfătoare. Icoanele sunt semne ale prezenţei sale. „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta“.
Astfel, este cât se poate de firesc ca în Duminica Ortodoxiei să celebrăm nu doar restaurarea cultului Icoanelor, ci să comemorăm acel corp glorios al mărturisitorilor şi credincioşilor care şi-au profesat credinţa, chiar cu preţul siguranţei şi bunăstării lumeşti şi al vieţii lor. Este o zi măreaţă pentru Biserică. De fapt, în această Duminică sărbătorim Biserica lui Dumnezeu-Cuvântul Întrupat: sărbătorim Dragostea răscumpărătoare a Tatălui, Dragostea crucificată a Fiului şi Prietenia Duhului Sfânt, făcute vizibile în întreaga companie a credincioşilor care au ajuns la Odihna Cerească şi la Bucuria Veşnică a Domnului şi Stăpânului lor. Sfintele Icoane sunt mărturia nostră despre slava Împărăţiei ce va să vie şi care este deja prezentă.

traducere şi adaptare radugo, după textul în limba engleză şi cu menţiunea că am păstrat majusculele puse de autor, nu însă şi felul în care acesta orto-grafiază cuvântul icoană (cu kappa în loc de c).

icoana Sfinţilor Trei Ierarhi

Icoana Sfinţilor Trei Ierarhi ni-i arată, de la stânga la dreapta, pe Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi pe Sfântul Grigorie Teologul, cu înfăţişări sobre, distante şi tăcute. Alinierea celor trei mi se pare că reia, in ænigmate, aşezarea Celor Trei Persoane în celebra icoană a Treimii lui Rubliov. Sfântul Vasile stă pe locul Tatălui şi asta poate pentru că el a scris Omiliile la Hexaimeron, cel mai important comentariu patristic la Facerea lumii. Sfântul Ioan Gură de Aur ocupă locul Fiului, Logosul sau Cuvântul cum I Se spune în toată literatura teologică de la Evanghelia după Ioan încoace: ce poate fi gura de aur altceva decât o portavoce a Cuvântului dumnezeiesc? Iar Sfântul Grigorie Teologul, care a rămas vestit pentru cele cinci cuvântări teologice sau cele cinci cuvinte despre Dumnezeu - de unde şi supranumele -, stă pe locul pe care îl are, în icoana Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, Cel Care cercetează şi cunoaşte adâncurile lui Dumnezeu (I Corinteni, II, 10-11).
Fiecare ţine Evanghelia în mână, cei trei fiind mari dascăli ai Bisericii şi propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate astea, numai doi dintre cei trei ne binecuvintează. Să fie o greşeală a pictorului? Eu zic că nu.
Putem invoca un motiv de ordin istoric pentru care Sfântul Grigorie Teologul nu ne binecuvintează. El a fugit de preoţie şi a fost ales peste voinţa sa arhiepiscop al Constantinopolei şi pus să prezideze Sinodul II ecumenic din 381. Scârbit de certurile dintre episcopi şi de invidia celorlalţi [1], a demisionat şi s-a retras la Nazianz. Pe de altă parte însă, putem să ne gândim şi la o motivaţie teologică. Aşa cum am opinat, poziţionarea celor trei este o reflecţie a felului în care sunt poziţionate Persoanele Treimii. Sfântul Ioan Hrisostomul nu binecuvintează la fel ca Sfântul Vasile. Fiind pe locul Fiului, el ne transmite prin binecuvântarea sa, abrevierea numelui Iisus Hristos în greacă: IC XC (a se observa poziţia degetelor); oare nu Ioan Gură de Aur e cel care a zis: „Înviat-a Hristos şi iadul a fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor. Amin!“ [2]. La Sfântul Vasile, binecuvântarea, compusă dintr-o cruce şi împreunarea a trei degete, simbolizând Treimea, vrea să spună: Izvorul Treimii celei mai presus de fire, „Tatăl luminii celei adevărate, Cel ce a împodobit ziua cu lumină cerească, Cel ce a luminat noaptea cu strălucirile focului, Cel ce a pregătit odihna veacului ce va să fie cu lumină spirituală şi fără de sfârşit, să vă lumineze ininile voastre cu cunoştinţa Adevărului, să păstreze viaţa voastră fără poticneli, dându-vă să umblaţi ziua cu bun chip, să străluciţi ca soarele în strălucirea Sfinţilor spre laudă mie în ziua lui Hristos, Căruia slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin.“ [3]
Duhul Sfânt, prin Grigorie de Nazianz, binecuvintează şi El, dar fără un semn exterior: mâna aşezată pe carte indică pe Duhul Sfânt coborât la Botezul Domnului peste Iisus Hristos şi la Cincizecime peste Sfinţii Apostoli, imagini prototipice pentru modul în care Duhul învesteşte „apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători“, cum spune Sfântul Grigorie, citându-l pe Apostolul Pavel (Efeseni IV, 11). [4]
A mai rămas un singur aspect nelămurit, dar cred că v-aţi dat seama singuri: de ce Sfântul Ioan Gură de Aur este singurul a cărui mână stângă iese în evidenţă? Din simplul motiv că Iisus Hristos este Singurul Ipostas al Treimii Care are două firi: dumnezeiască şi omenească.
Aşadar, opinia mea este că intenţia iconarului a fost să-i zugrăvească pe cei trei mari teologi ca pe o oglindă a Treimii. Nu ştiu însă de ce părere sunt erminiile...

1. Încă înainte să fie făcut preot zicea: „Nu mă tem de războiul ce ni-l dau duşmanii din afară, nici de fiara care s-a ridicat acum împotriva Bisericilor“ (metaforă care îl desemna pe Iulian Apostatul)... „Dar împotriva războiului dintre creştini nu ştiu ce să fac, ce ajutor să găsesc, ce cuvânt înţelept, ce har!“ (Despre fuga din Pont, în Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Sfântul GRIGORIE DE NAZIANZ, Sfântul EFREM SIRUL, Despre preoţie, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Editura Σοφια, Bucureşti, 2004). Sau, în altă parte: „Înjuraţi-mă, fiţi bucuroşi, bateţi din picioare, înţelepţilor: cântaţi eşecurile mele în adunările voastre, în beţiile şi de la tribunele voastre” (Pr. Eduard-William Fărtan, Grigorie şi depresiile roditoare).
2. Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Predica de Paşti.
3. Sfântul VASILE cel MARE, Omilii la Hexaimeron, Traducere şi note de Pr. D. Fecioru, Editura Σοφια, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 58-59.
4. Sfântul GRIGORIE de NAZIANZ, Cele cinci cuvântări teologice, Traducere de Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 115.

Duminica Ortodoxiei

Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit; pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.

Rugăciune la Icoana Mântuitorului

Unsprezece argumente pentru venerarea Sfintelor Icoane

1. Persoana Fiului lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este icoana vie, naturală şi întru totul asemenea Dumnezeului celui nevăzut, Care poartă El Însuşi pe Tatăl în întregime (Sf. Ioan Damaschinul, †753). Acest lucru reiese şi din conversaţia pe care a avut-o Mântuitorul cu Apostolul Filip, când a zis acestuia: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan XIV, 9). Sf. Irineu al Lyonului (†202) spune că Tatăl este invizibilul din Fiul, iar Fiul este vizibilul din Tatăl.

2. Icoana ne aduce aminte că Mântuitorul, întrupându-Se, a luat chip de rob (Filipeni II, 7) făcându-Se în toate privinţele, mai puţin păcatul, asemenea nouă: Întru veşnica aducere-aminte a vieţii trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, a patimilor Sale şi a morţii Sale mântuitoare, al cărei rod este răscumpărarea lumii acesteia, ne-a fost transmisă datina să-L reprezentăm în forma Sa omenească, adică în teofania Sa văzută, înţelegând că prin aceasta preamărim smerenia Cuvântului lui Dumnezeu (Sf. Gherman al Constantinopolei, †733).

3. Cuvântul icoană (εἰκών) apare pentru prima oară în Sf. Scriptură în referatul Creării omului (Geneza I, 26), unde se spune: ποιήσωμεν ἄνθρωπον κατ᾿ εἰκόνα ἡμετέραν καὶ καθ᾿ ὁμοίωσιν (să facem om după chipul şi după asemănarea noastră). De aici rezultă că Adam, cel de dinainte de cădere, este icoană autentică a Divinităţii. Faptul că pe Icoană este zugrăvit un chip omenesc ne aduce aminte, iarăşi, că omul este chipul lui Dumnezeu. Icoana reîmprospătează memoria noastră ontologică, ne aduce aminte de demnitatea nostră de rudenii ale Celui de sus. Părintele Galeriu spune că, văzându-L pe Mântuitorul, Apostolii şi-au adus aminte de propria lor origine, ştiau acum cine sunt ei, de unde vin, care este sensul existenţei lor. Chipul lui Dumnezeu din om fusese restaurat, căci Apostolii ştiau acum care este originea lor: Cuvântul, devenit trup, a refăcut chipul şi asemănarea, deoarece El Însuşi a devenit ceea ce exista deja după chipul Său, gravând în profunzime asemănarea, făcându-l pe om, prin văzutul Cuvântului, asemeni Tatălui celui nevăzut (Sf. Irineu al Lyonului).

4. Mântuitorul Însuşi ne-a lăsat câteva icoane vizibile ale Sale: năframa Sfintei Veronica, (posibil) giulgiul de la Torino; vezi şi legenda regelui Abgar al Edesei, înfăţişată în imaginea care însoţeşte acest articol (Egipt, sec. X).

5. Cinstirea Icoanei urcă la prototip (Sf. Vasile cel Mare, †380). Hotărârea Sinodului VII ecumenic din 787 spune: cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile şi a le da cuvenita sărutare şi închinare.

6. Prima icoană a fost pictată, potrivit Tradiţiei, în perioada apostolică, de către Sf. Evanghelist Luca.

7. Icoana este, pentru neştiutorul de carte, o Evanghelie în imagini. Pe ea sunt zugrăvite principalele evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc.

8. Privindu-i pe Sfinţii reprezentaţi pe icoane, credincioşii îşi aduc aminte de faptele lor şi se străduiesc pe cât posibil să îi imite. Potrivit filozofului danez Søren Kierkegaard, vederea Mântuitorului răstignit de către un copil îl va face să se gândească mai târziu cum să se războiască împotriva lumii în care iubirea este răstignită şi oamenii se roagă pentru tâlhar.

9. Experienţa istoriei Creştinismului ne învaţă că de multe ori Sfintele Icoane au făcut miracole, întorcând păcătoşii la dreptate şi ereticii sau necredincioşii la credinţă, cum arată o povestire din Limonariu.

10. Cultul icoanelor a fost stabilit ca dogmă a credinţei creştine de un Sinod ecumenic – cel de la Niceea (787).

11. Pictarea icoanelor este o mărturie a vocaţiei creatoare şi a setei de frumos cu care a fost dăruit omul de la Dumnezeu. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662), lumea este chip şi arătare a luminii nevădite, oglindă preacurată, limpede, întreagă, neîntinată, neumbrită, primind, dacă e îngăduit să se spună, toată splendoarea primei frumuseţi.

Sfântul Ioan Damaschinul: Contra iconoclaştilor

- Dacă din cauza Legii interzici icoanele, atunci trebuie să ţii şi sâmbăta şi să te tai împrejur. Ia aminte însă că dacă ţineţi Legea, Hristos la nimic nu vă va folosi (Galateni V, 2). Cei care vă îndreptaţi din Lege aţi căzut din har (Galateni V, 4). Vechiul Israel n-a văzut pe Dumnezeu, dar noi privim ca într-o oglindă cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu (II Corinteni III, 18).
- Corpul a ajuns, prin participarea ipostatică la firea dumnezeiască, fără să se schimbe, Dumnezeu; n-a fost consacrat prin energia lui Dumnezeu, cum a fost cazul cu fiecare dintre profeţi, ci prin prezenţa totală a Celui Care consacră.
- Demonii s-au temut de Sfinţi şi au fugit de umbra lor; icoana este tot o umbră, şi eu o fac sperietoare pentru demoni.
- Diavolul nu voieşte să fie puse la privelişte înfrângerea şi ruşinea lui şi nici să fie zugrăvite slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi.
- Dacă am face icoana Dumnezeului nevăzut, într-adevăr am păcătui, deoarece este cu neputinţă să fie înfăţişat în icoane ceea ce este fără de corp, nevăzut, necircumscris şi fără de formă. Şi iarăşi, dacă am face icoanele oamenilor şi le-am socoti dumnezei, şi le-am adora ca pe nişte dumnezei, negreşit am fi necredincioşi. Dar nu facem nimic din acestea. Nu greşim însă când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în corp şi a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătăţii Lui nespuse, firea, grosimea, forma şi culoarea corpului. Dorim să vedem chipul Lui, căci, după cum spune dumnezeiescul Apostol, acum vedem ca în oglindă şi în ghicitură (I Corinteni XIII, 12), iar icoana este o oglindă şi o ghicitură adecvată grosimii corpului nostru, căci mintea, deşi se forţează mult, nu poate ieşi din cele corporale.

Din Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998.