Icoană rusească (sec. XV).
Pentru a explica sărbătoarea de astăzi şi pentru a înţelege adevărul, trebuie să începem chiar cu începutul Evangheliei de astăzi: după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte. (Matei XVII,1).
Mai întâi de toate, trebuie să ne întrebăm la ce se referă Evanghelistul Matei când vorbeşte de cele şase zile. Şase zile de la ce? Ce ne arată expresia anterioară, în care Mântuitorul, învăţându-i pe ucenici, le-a zis: Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi şi mai departe Amin zic vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa (Matei XVI, 27-28)? Cu alte cuvinte, Lumina viitoarei Sale Schimbări la Faţă, El o numeşte Slava Tatălui Său şi a Împărăţiei Sale.
Evanghelistul Luca arată acest lucru şi ni-l descoperă încă şi mai clar, spunând: Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage. Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. (Luca IX,28-29). Dar cum se pot împăca cele două, atunci când unul dintre ei vorbeşte clar despre intervalul de timp ca fiind de opt zile între spusele Domnului şi manifestarea Sa, în timp ce celelălt (spune): după şase zile?
Au fost opt pe munte, dar numai şase s-au văzut. Trei, Petru, Iacob şi Ioan, au urcat cu Iisus, şi i-au văzut pe Moise şi Ilie stând acolo si vorbind cu El, astfel încât avem şase dintre ei. Cu toate acestea, Tatăl şi Duhul Sfânt au fost în chip nevăzut cu Domnul: Tatăl, cu glasul Lui mărturisind că Acesta este Fiul Său iubit, şi Duhul Sfânt strălucind în depărtare cu El în norul de lumină. Astfel, cei şase sunt, de fapt, opt, şi nu există nici o contradicţie cu privire la numărul opt. În mod similar, nu există nici o contradicţie între Evanghelişti, atunci când unul spune după şase zile, iar altul spune după cuvintele acestea, ca la opt zile.
Dar aceste două ziceri, aşa cum sunt, prezintă o anumită înfăţişare de mister şi, împreună cu ea, misterul celor cu adevărat prezenţi pe Munte. Pare adevărat că - şi oricine cercetează cu raţiune în conformitate cu Scriptura ştie că - Evangeliştii sunt de acord unul cu altul. Luca a vorbit de opt zile fără a intra în contradicţie Matei, care a spus după şase zile. Nu e adăugată o altă zi la data în care aceste afirmaţii au fost rostite şi nici ziua în care Domnul S-a schimbat la Faţă nu s-a mutat (aşa cum o persoană raţională şi-ar putea imagina, în mod rezonabil, despre diferenţa de zile faţă de Matei).
Despre puterea Duhului dumnezeiesc, prin Care va să se descopere Împărăţia lui Dumnezeu, Domnul a spus mai înainte: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa (Matei XVI, 28). Oriunde şi în orice fel Împăratul va fi prezent, după cum pretutindeni va fi şi Împărăţia Lui, de vreme ce venirea Împărăţiei Lui nu înseamnă trecerea dintr-un loc într-altul, ci mai degrabă descoperirea puterii Duhului dumnezeiesc din ea. De aceea se spune: va veni cu putere. Iar această putere nu se manifestă pur şi simplu către oamenii obişnuiţi, ci către cei ce sunt pururi cu Domnul, cu alte cuvinte, cei care au afirmat credinţa lor în El, ca Petru, Iacob şi Ioan, şi mai ales către cei liberi de stricăciunea firii noastre. Prin urmare, şi tocmai din acest motiv, Dumnezeu Se arată pe Munte, pe de o parte pogorât din înălţime, pe de altă parte, ridicându-ne din adâncul stricăciunii, de vreme ce Unul Transcendent ia firea muritoare. Desigur, o astfel de teofanie depăşeşte cu totul limitele extreme ale puterii de înţelegere a minţii, fiind înfăptuită de puterea Duhului dumnezeiesc.
Astfel, Lumina Schimbării la Faţă a Domnului nu este ceva care vine şi apoi dispare, nici nu este subiectul facultăţilor senzoriale, cu toate că a fost contemplată de ochii trupeşti, pentru scurt timp, pe vârful unui munte oarecare. Dar iniţiaţii Tainei, (ucenicii) Domnului au trecut, în acel moment, dincolo de simpla carne în duh, printr-o transformare a simţurilor lor, înfăptuită în ei de către Duhul, în aşa fel încât ei priveau ceea ce, într-un anumit fel, Duhul dumnezeiesc lucra binecuvântat în ei spre a privi la inefabila Lumină.
Cei care nu înţeleg acest lucru spun că cei aleşi din rândul apostolilor au privit Lumina Transfigurării Domnului printr-o facultate senzorială creată, şi prin aceasta ei caută să reducă la nivel creatural (de exemplu, ca ceva "creat") nu numai această Lumină, care este Împărăţia şi slava lui Dumnezeu, ci şi puterea Duhului dumnezeiesc, prin Care are loc descoperirea tainelor dumnezeieşti. Se pare că asemenea persoane nu iau în seamă cuvintele Apostolului Pavel: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. (I Corinteni II, 9-10).
Deci, în zorii celei de-a opta zile, Domnul, luându-i pe Petru, Iacob şi Ioan, a mers pe Munte să se roage. El Se ruga întotdeauna singur, retrăgându-se de către toată lumea, chiar şi de către Apostoli, cum s-a întâmplat după ce a hrănit cu cinci şi doi peşti cinci mii de bărbaţi, în afară de femei şi copii (Matei XIV, 19-23). Sau când, luându-i cu Sine pe ucenicii care-i întreceau pe ceilalţi, în preajma Patimilor Sale mântuitoare, a spus celorlalţi: Şedeţi aici, până ce Mă voi duce acolo şi Mă voi ruga (Matei XXVI, 36). Şi i-a luat cu El pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan. Dar de data aceasta, luându-i doar pe aceştia trei, Domnul i-a condus pe un munte înalt şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, ceea ce înseamnă chiar înaintea ochilor lor.
„Ce vrea să spună: S-a schimbat la faţă?“ se întreabă Teologul cu Gură de Aur (Sf. Ioan Hrisostomul). Şi răspunde zicând: „Le-a descoperit ceva din Dumnezeirea Sa, pe cât şi cum puteau ei s-o priceapă, şi le-a arătat că Dumnezeu sălăşluieşte în El“. Evanghelistul Luca spune: şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul (Luca IX, 29), iar la Evanghelistul Matei citim: şi a strălucit faţa Lui ca soarele (Matei XVII, 2). Dar Evanghelistul a spus acest lucru nu în sensul că această lumină poate fi percepută ca subzistenţă de către simţuri (lăsând deoparte orbirea minţii celor care nu pot concepe nimic mai măreţ decât ceea ce este cunoscut prin simţuri). Mai curând, se arată că Hristos Dumnezeu, pentru cei care trăiesc şi contemplă în Duhul, este ceea ce este soarele pentru cei care trăiesc în trup şi contemplă cu simţurile. Prin urmare, o altă Lumină pentru cunoaşterea Dumnezeirii nu este necesară pentru cei care s-au îmbogăţit cu darurile dumnezeieşti.
Acea Lumină Nepătrunsă le-a strălucit şi s-a arătat în chip tainic Apostolilor şi celor dintâi dintre profeţi, în acea clipă când (Domnul) Se ruga. Acest lucru arată că ceea ce a condus la această binecuvântată vedere a fost rugăciunea; şi că iradierea a avut loc şi s-a manifestat prin unirea minţii cu Dumnezeu; şi că vederea este dată tuturor celor care, prin exerciţiul constant al ostenelilor virtuţii si rugăciunii, se luptă cu mintea lor pentru Dumnezeu. Adevărata frumuseţe, în esenţă, poate fi contemplată doar cu mintea curată. A privi strălucirea ei presupune un fel de participare la ea, ca şi cum unele raze luminoase s-ar întipări pe faţă.
Chiar şi faţa lui Moise s-a luminat prin unire cu Dumnezeu. Nu ştiţi că Moise s-a schimbat la faţă când a urcat pe munte şi a privit acolo slava lui Dumnezeu? Dar nu el (Moise) a făcut aceasta, ci, mai degrabă, el a suferit o transfigurare. Însă Domnul nostru Iisus Hristos avea El Însuşi acea lumină. În acest sens, El nu avea, de fapt, nevoie de rugăciune pentru ca trupul Său să iradieze dumnezeiasca Lumină; dar a făcut-o pentru a arăta de unde coboară Lumina asupra sfinţilor lui Dumnezeu şi cum e ea contemplată. De aceea stă scris că şi sfinţii vor străluci ca soarele (Matei XIII, 43), ceea ce înseamnă că se vor pătrunde cu totul de Lumina dumnezeiască pe care au privit-o la Hristos, divin şi inexprimabil strălucind de Raza ei, ce porneşte din Natura sa divină. Pe muntele Tabor El S-a arătat şi în trup, datorită Unirii ipostatice (adică unirea celor două firi desăvârşite, divină şi umană, în Persoana dumnezeiască a lui Hristos, A Doua Persoană a Sfintei Treimi). Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon a definit această Unire ipostatică a celor două naturi ale lui Hristos, divină şi umană, ca fiind „fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire.“
Noi credem că la Schimbarea la Faţă El nu a arătat un alt fel de lumină, ci numai pe cea ascunsă îndărătul exteriorului Său trupesc. Această lumină era Lumina Firii divine şi, ca atare, era necreată şi divină. Aşa cum spun învăţăturile Părinţilor, Iisus Hristos S-a schimbat la Faţă în munte nu luând asupra Sa ceva nou şi nici schimbându-Se în ceva nou sau ceva ce nu avea mai înainte. Dimpotrivă, El le-a arătat ucenicilor ceea ce era deja, deschizându-le ochii şi aducându-i de la orbire la vedere. Pentru că nu vedeţi că ochii care pot percepe lucruri fireşti sunt orbi la acest Lumină?
Astfel, această lumină nu este o lumină sensibilă, iar cei ce o contemplă nu o văd pur şi simplu cu ochii sensibili, ci mai degrabă ei sunt preschimbaţi de către puterea Duhului dumnezeiesc. Ei au fost preschimbaţi, şi numai în acest fel văd transformarea care are loc în ciuda asumării perisabilităţii noastre, cu îndumnezeirea, prin unire cu Cuvântul lui Dumnezeu, în locul ei.
Tot astfel şi cea care a zămislit şi a născut în chip minunat a recunoscut că Unul născut din ea este Dumnezeu Întrupat. La fel a fost şi cu Simeon, care L-a primit pe Prunc în braţele sale, şi cu bătrâna Ana, venind în [Templul din Ierusalim] pentru Întâmpinare, o dată ce au fost luminaţi, ca printr-o fereastră de sticlă, de Puterea divină, cea care dăruieşte lumină pentru cei cu ochii inimii curaţi.
Şi de ce i-a ales Domnul, înainte de începutul Schimbării la Faţă, pe cei dintâi dintre Apostoli şi i-a dus până pe Munte cu el? Sigur, pentru a le arăta ceva măreţ şi tainic. Ce ar fi fost atât de măreţ sau de tainic în a arăta o lumină sensibilă, pe care nu numai cei dintâi, ci şi toţi ceilalţi Apostoli o aveau deja din plin? De ce ar fi fost nevoie de o transformare a ochilor lor de către puterea Duhului Sfânt pentru a contempla această lumină, dacă ea nu e decât creată şi sensibilă? Cum s-ar putea proiecta Slava şi Împărăţia Tatălui şi Duhului Sfânt într-o astfel de lumină sensibilă? Într-adevăr, în ce fel de Slavă şi Împărăţie ar veni Domnul Hristos la sfârşitul veacurilor, când nu va mai fi nimic necesar în văzduh, sau pe faţa pământului sau în alte cele, ci, potrivit cuvântului Apostolului, Dumnezeu va fi toate în toţi (I Corinteni XV, 28)? Altfel spus, El va schimba totul în toate? Dacă da, atunci urmează că şi lumina.
Deci este limpede că Lumina Taborului a fost Lumină dumnezeiască. Şi Evanghelistul Ioan, inspirat de Revelaţia divină, afirmă desluşit că viitoarea cetate veşnică şi vecuitoare nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul (Apocalipsa XXI, 23). Nu e clar că el arată aici că [Mielul] este Iisus, Cel dumnezeieşte schimbat la Faţă, acum, pe Tabor, Cel al Cărui Trup străluceşte, şi că El este făclia care arată Slava Dumnezeirii pentru cei urcaţi în munte cu El?
Ioan Teologul spune, de asemeni, despre locuitorii acestei cetăţi: nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor (Apocalipsa XXII, 5). Ne-am putea întreba însă cum este ceastălaltă lumină, la care nu este schimbare sau umbră de mutare (Iacob I, 17)? Ce lumină este cea necontenită şi neapusă, decât numai Lumina lui Dumnezeu? Mai mult decât atât, ar putea Moise şi Ilie (şi mai ales primul, care în mod evident a fost prezent doar în spirit, nu şi în trup [Ilie fiind ridicat trupeşte la cer într-un car de foc]) să strălucească cu vreun fel de lumina sensibilă, şi să fie astfel văzuţi şi cunoscuţi? Mai ales din moment ce s-a scris despre ei: arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim (Luca IX, 30-31). Şi cum altfel i-ar fi putut recunoaşte Apostolii pe cei pe care recunosc nu i-au văzut niciodată mai înainte, altfel decât prin puterea tainică a Luminii dumnezeieşti, care le-a deschis ochii minţii?
Dar să nu obosim atenţia noastră cu mai multe interpretări ale cuvintelor Evangheliei. Noi credem că este astfel, ca şi cei ce ne-au învăţat, care înşişi au fost luminaţi de Domnul Însuşi, în măsura în care ei ştiau prea bine aceasta: tainele lui Dumnezeu, în cuvintele unui profet, sunt cunoscute doar lui Dumnezeu singur şi celor ce sunt pururi cu El. Să ne străduim, cugetând la Taina Schimbării la Faţă a Domnului potrivit cu învăţăturile lor, înşine să ne luminăm de această Lumină şi să încurajăm în noi dragostea şi lupta pentru Slava şi Frumuseţea neveştejită, curăţindu-ne ochii spirituali de cugetarea lumească şi înfrânându-ne de la plăcerile trecătoare şi fugare ce întunecă haina sufletului şi duc către focul gheenei şi întunericul veşnic. Să ne eliberăm de acestea prin luminare şi prin cunoaşterea Luminii netrupeşti şi pururi-fiitoare a Mântuitorului nostru, Celui schimbat la Faţă pe Tabor, întru Slava Sa şi a Tatălui Său Celui dinainte de veac şi a Duhului Celui de viaţă Făcător, Cărora e Raza cea Una, Dumnezeirea cea Una, şi Slava şi Împărăţia şi Puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Traducere (din engleză) şi adaptare: radugo.
