Învierea lui Lazăr

Învierea lui Lazăr (mozaic, Ravenna, c. 500 d.Hr.)
Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorul morţii cântăm: Osana, Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat Cel ce vii întru numele Domnului.

Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful: Buna Vestire

Icoană din sec. XIV (Ohrid, Macedonia).

După cum Eva, fiind fecioară şi fără de pată şi primind în sine cuvântul şarpelui, a născut neascultarea şi moartea, tot astfel şi Fecioara Maria, atunci când îngerul Gavriil i-a binevestit: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca I, 35), primind credinţa şi bucuria a zis: Fie mie după cuvântul tău (Luca I, 38). În felul acesta, S-a născut prin ea Acesta, despre Care am arătat că s-au spus atâtea în Scripturi şi prin Care Dumnezeu nimiceşte pe şarpe, ca şi pe îngerii şi oamenii cei asemănători cu el şi prin care liberează de moarte şi slobozeşte pe cei răi care se pocăiesc şi care cred în El. (Dialog cu iudeul Trifon, p. 210 sq.)


Icoană coptică.

S-a spus aşa: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Dumnezeu este cu noi (Isaia VII, 14). Căci cele socotite de către oameni de necrezut şi cu neputinţă, pe acestea Dumnezeu le-a vestit mai înainte, prin Duhul profetic, că se vor întâmpla,în aşa fel ca, atunci când se vor întâmpla, să nu fie necrezute, ci să fie crezute, datorită faptului că au fost spuse mai înainte. Pentru ca nu cumva unii, care nu înţeleg profeţia arătată, să ne reproşeze nouă ceea ce noi înşine am reproşat poeţilor care spun că Zeus s-a năpustit asupra femeilor împins de plăcerile afrodisiace, vom încerca să lămurim aceste cuvinte. Cuvintele Iată, Fecioara va lua în pântece nu înseamnă că Fecioara va concepe ca urmare a unei împreunări omeneşti; căci dacă ar fi avut loc o împreunare omenească, cu orişicine, ea ar mai fi fost Fecioară; ci puterea lui Dumnezeu venind asupra Fecioarei a umbrit-o şi a făcut-o, deşi era Fecioară, să poarte în pântece. Iar îngerul care a fost trimis de Dumnezeu în vremea aceea i-a binevestit, zicând: Iată, vei lua în pântece de la Duhul Sfânt şi vei naşte un Fiu, Care Se va chema Fiul al Celui Preaînalt şi-I vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcate (Luca I, 31 sq, Matei I, 20 sq.), aşa cum ne-au învăţat despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos cei ce ne-au păstrat toate memoriile în legătură cu El şi cărora am crezut, deoarece Duhul cel profetic a amintit şi prin Isaia, cel menţionat mai înainte, că Acesta Se va naşte. Prin Duhul, deci, şi prin puterea cea de la Dumnezeu, nu trebuie să înţelegem altceva decât pe Cuvântul, Care este Primul-Născut al lui Dumnezeu, aşa cum Moise, profetul cel mai înainte amintit, a arătat. Şi Acesta, venind asupra Fecioarei şi umbrind-o, a lăsat-o însărcinată, nu ca urmare a vreunei împerecheri omeneşti, ci prin puterea lui Dumnezeu.(Apologia I, p. 47 sq.)

Bibliografie: Apologeţi de limbă greacă, traducere Pr. Olimp Căciulă ş. a., Editura IBMBOR, Bucureşti 1980.

Sfântul Ioan Sinaitul: Scara

Dumnezeu este al tuturor; este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi al celor nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi al celor necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor.
I. Retragerea din lume
Cel necăsătorit în lume, fiind legat numai de lucruri, se aseamănă cu cel legat de fiare la mâini. De aceea, când voieşte să alerge la viaţa călugărească, nu se împiedică. Dar cel căsătorit se aseamănă cu cel legat şi de mâini, şi de picioare.
II. Despătimirea
Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare... nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot, de nimic pământesc, ci lepădând şi urând toată legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea şi trupul său, urmează gol şi fără griji lui Hristos, privind pururea spre cer şi aşteptând ajutorul de acolo.
III. Înstrăinarea
Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre.
IV. Ascultarea
Ascultarea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei.
Părinţii numesc cântarea armă, rugăciunea, zid, lacrima neprihănită, baie. Iar fericita ascultare au socotit-o mucenicie, fără de care nimeni din cei împătimiţi nu va vedea pe Domnul.
V. Pocăinţa
Pocăinţa este aducerea înapoi a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei... Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduitoarea deznădejdii.
VI. Aducerea-aminte de moarte
Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte este un suspin de fiecare ceas.
VII. Plânsul de-bucurie-făcător
Izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul.
Nu ajunge la frumuseţea plânsului cel ce plânge când voieşte, ci cel ce plânge pentru că se află în cele ce voieşte. Dar nici acesta nu se află în acelea când voieşte ceea ce voieşte el, ci când voieşte cum voieşte Dumnezeu.
Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit şi plin de har ca pe o haină de nuntă, acela a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului.
VIII. Blândeţea
Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.
IX. Neţinerea de minte a răului
Ţinerea de minte a răului este o tâlcuitoare a Scripturii, găsind în cuvintele Domnului înţelesuri străine, după pofta ei. Să o ruşineze rugăciunea lui Iisus pe care, dacă ţinem minte răul, nu o putem spune împreună cu el.
X. Nejudecarea aproapelui
Contabilii aspri şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu şi-au adus niciodată aminte, în chip nemincinos şi deplin, de greşelile lor.
XI. Tăcerea
Multa vorbire este catedra slavei deşarte.
Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, vorbind cu El fără să ştie cum, e luminat de Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus a ruşinat pe Pilat şi liniştea unui om duhovnicesc mistuie slava deşartă.
XII. Sinceritatea
Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorbă multă şi din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu.
XIII. Alungarea trândăviei (η ακηδία)
Fiecare din celelalte patimi e nimicită de o virtute. Dar trândăvia sufletească este moartea atotcuprinzătoare a călugărului.
XIV. Biruirea „pântecelui atotlăudat şi tiran”
[Patima lăcomiei pântecelui este] întâistătătoare a relelor care ne războiesc, uşa patimilor, căderea lui Adam, pierzarea lui Esau, nimicirea israeliţilor, ruşinea lui Noe, vânzătoarea Gomorei, ruşinătoarea lui Lot, nimicitoarea fiilor lui Eli, călăuzitoarea întinărilor.
XV. Neprihănirea
Neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor.
Vulpea se preface că doarme, iar dracul se preface că e neprihănit. Dar cea dintâi ca să înşele pasărea, iar cel din urmă ca să piardă sufletul.
XVI. Biruirea patimii iubirii de arginţi
Cel ce a dobândit dragostea va risipi banii.
Începutul iubirii de arginţi este motivul milosteniei. Capătul ei ultim e ura faţă de săraci.
XVII. Ferirea de nesimţire, adică de „moartea sufletului înainte de cea a trupului”
Nesimţitul e un filozof fără minte. E un tâlcuitor care se osândeşte pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, învăţător orb la vedere. Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează a o zgândări. Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează a mânca cele cel vatămă. Se roagă împotriva patimii şi porneşte îndată la lucrarea ei... „Fac răul”, strigă el, dar stăruie cu râvnă în a-l face... Filozofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte... Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. Mâniindu-se se amărăşte, dar iarăşi se mânie din pricină că s-a amărât; şi adăugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic. Citeşte despre judecată şi începe să zâmbească. Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea... Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici... Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbire... Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns.
XVIII. Rugăciunea obştească
Tuturor le este cu putinţă să se roage împreună cu obştea, dar multora le este mai uşor numai cu unul înrudit sufleteşte. Numai puţinora însă le este uşoară rugăciunea de unul singur.
XIX. Privegherea
Monahul priveghetor e pescar de gânduri, putându-le descoperi şi pescui pe acestea cu uşurinţă în liniştea nopţii.
Somnul mult e pricinuitorul uitării; iar privegherea curăţeşte amintirea.
Când trâmbiţa din urmă va suna, morţii vor învia, şi când începe vorbăria se trezesc cei adormiţi.
XX. Curajul
Frica laşă este o primejdie mai înainte de frică... este lipsa încredinţării.
XXI. Ferirea de slava deşartă
Duhul deznădejdii se bucură văzând înmulţindu-se păcatul; duhul slavei deşarte, văzând înmulţindu-se virtutea.
Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părând că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor, şi nu lui Dumnezeu... Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui neavenită.
XXII. Biruirea mândriei
Mândria este mărul putred pe dinăuntru, dar pe dinafară strălucitor de frumuseţe. Călugărul mândru nu va avea nevoie de drac. Căci el însuşi îşi este sieşi drac şi vrăjmaş ce se războieşte cu sine.
XXIII. Alungarea „gândurilor negrăite ale hulei”
Să încetăm să judecăm şi să osândim pe aproapele şi să nu ne temem de gândurile de hulă. Căci lucrul dintâi este pricina şi rădăcina celui de-al doilea.
XXIV. Blândeţea şi simplitatea
În inimile celor blânzi se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat este scaunul diavolului.
Vicleanul este împreună vorbitor cu diavolul şi de un nume cu el. De aceea şi Domnul ne-a învăţat să-l numim pe el aşa, zicând: Şi ne izbăveşte de cel viclean (Matei VI, 13).
XXV. Smerita cugetare
Pocăinţa învie, plânsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide. Eu mărturisesc Treimea şi Unimea în Treime şi mă închin ei.
Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre.
Dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodată să cadă.
Dacă mândria a făcut pe unii din îngeri draci, negreşit smerenia poate face, din draci, îngeri. Drept aceea, să îndrăznească cei care au căzut.
XXVI. Discernământul
Puterea de a deosebi este în cei începători cunoaşterea adevărată a celor privitoare la ei înşişi. În cei de la mijloc, e simţirea înţelegătoare (η νοερά αίσθησις) care deosebeşte fără greşeală binele propriu-zis de binele natural şi de cel potrivnic. Iar în cei desăvârşiţi, e cunoştinţa sălăşluită în ei prin luminare dumnezeiască... Sau poate, puterea deosebirii este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii lui Dumnezeu în orice timp şi loc, şi lucru.
Prin doi ochi sensibili se luminează sufletul şi prin darul deosebirii celor văzute şi înţelegătoare ochii inimii.
XXVII. Isihia
Puterile înţelegătoare liturghisesc împreună şi se mişcă în cel ce se linişteşte. Dar despre lucrul dimpotrivă voi tăcea.
Liniştea e neîntrerupta închinare lui Dumnezeu şi starea în faţa Lui.
Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii.
XXVIII. Rugăciunea
Începutul rugăciunii alungă printr-un singur gând atacurile, de la începutul lor; la mijlocul ei, cugetarea se statorniceşte în cele spuse şi gândite; iar desăvârşirea ei este răpirea la Dumnezeu.
Nu zice că, zăbovind mult timp în rugăciune, n-ai dobândit nimic, căci, iată, ai şi dobândit. Căci ce bine mai înalt este acela de a fi fost lipit de El şi de a fi stăruit neîntrerupt în unirea cu El?
Nu refuza, când ţi se cere să te rogi pentru un suflet, chiar dacă n-ai dobândit rugăciunea. Căci credinţa celui ce o cerea pe aceasta a mântuit de multe ori pe cel ce se roagă cu zdrobire de inimă.
XXIX. Nepătimirea
Bolta cerească are ca frumuseţe stelele, iar nepătimirea, virtuţile. Căci eu n-am învăţat să fie nepătimirea altceva, decât cerul minţii în inimă, care socoteşte ca jucării uneltirile dracilor.
Fericita nepătimire înalţă de pe pământ mintea sărmană şi ridică pe cea săracă din patimi. Dragostea atotlăudată o face să şadă cu îngerii stăpânitori, cu căpeteniile poporului Israel.
XXX. Credinţa, nădejdea şi iubirea
Fericit cel ce are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care îl are îndrăgostitul nebun faţă de iubita lui.
Cel ce iubeşte cu adevărat îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează dulce înlăuntrul său. Unul a acesta nu se poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întâmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti.

Din Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.

Părintele Galeriu: Duminica Sfintei Cruci

Icoană coptică (Biserica Al Mu'allaqah, Cairo).

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu VIII, 34)
Sufletul creştin, dornic de tot mai mult adevăr dumnezeiesc, se întreabă: care este înţelesul acestui grav şi răscolitor cuvânt prin care se începe Evanghelia rânduită în această Duminică a Sfântului şi Marelui Post? Iisus Hristos Se află în al treilea an al slujirii Sale mântuitoare. Luând atunci pe ucenici într-un loc retras din preajma Cezareii lui Filip, spre izvoarele Iordanului, i-a întrebat: Cine zic oamenii că sunt Eu? Ei au răspuns: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci. El i-a întrebat din nou: Dar voi cine spuneţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. (Marcu VIII, 27-29; Matei XVI, 16). Numele Hristos este traducerea în greceşte a cuvântului ebraic Mesia şi care înseamnă: Unsul lui Dumnezeu. Mărturia Apostolului descoperea că El, Iisus, era Unsul lui Dumnezeu, Trimisul Lui ca Mântuitor al lumii. Astfel, ucenicii ştiu cu adevărat cine este El. Mai ales că, aşa precum descrie mai pe larg acest moment Sfântul Evaghelist Matei, Mântuitorul îl încredinţează pe Sfântul Apostol Petru: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. (Matei XVI, 17). Tatăl luminase duhul Apostolului, în Duhul Sfânt, ca să dea această mărturisire despre Fiul Său venit ca să izbăvească lumea: din păcat, stricăciune, moarte.
Dar cum trebuia înţeleasă această izbăvire? Domnul socoteşte că a sosit acum timpul să-i pregătească pe ucenici pentru Sfintele şi mântuitoarele Lui Patimi, care aveau drept cumpănă a dreptăţii: Crucea; iar cunună: Învierea. De aceea, ne spune Sfânta Evanghelie, că de atunci a început Iisus să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească mult, să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu VIII, 1). Prin Cruce şi Înviere avea să mântuiască Hristos lumea. Crucea îi uluia pe Apostoli ca şi pe mulţi dintre noi; dar numai Crucea duce la Înviere. Acum în mijlocul Postului Mare se înalţă Crucea. Ea este calea care ne duce şi pe noi la înviere. Aşa ne învaţă Mântuitorul: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Această chemare a Domnului cuprinde trei momente: lepădarea de sine, luarea crucii, urmarea lui Hristos. Deci, mai întâi, lepădarea de sine. Totuşi, să nu pierdem din vedere. Înainte de toate, Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine. Hotărârea lepădării de sine se face numai în desăvârşită libertate. Ţine de voinţa fiecăruia să răspundă la chemarea Domnului. Nici adevărul, nici iubirea divină nu siluiesc voinţa, pentru că, de altfel, adevărul şi iubirea nici nu au nevoie să se impună de-a sila. Dar Hristos este tocmai întruparea şi revelaţia adevărului şi a iubirii. El nu mă sileşte. Dar mă atrage. Mă atrage cu iubirea şi lumina adevărului. Şi lumina adevărului Său divin atrage irezistibil iubirea mea, pentru că adânc eu însumi nu pot trăi, nu mă pot împlini fără acest adevăr şi iubire. Iar lepădarea de sine este condiţia fundamentală a iubirii, inima ei de foc. De aceea, ştiind că Dumnezeu ne-a încununat cu arma bunei voiri (Psalm V, 12), noi toţi ne rugăm: „Doamne, încununează-ne cu această armă, încât cu întreaga noastră voinţă să înţelegem şi să luăm această hotărâre a lepădării de sine”.
Ştim, nu este uşoară calea ei. Conştiinţa noastră simte că se află în faţa unei cerinţe radicale căreia trebuie să-i pătrundă adâncurile, pentru că schimbă mântuitor cursul vieţii. S-a observat, chemarea Domnului Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine este unică în gândirea şi literatura lumii. N-a mai rostit nimeni acest cuvânt până la Hristos. Nici nu puteau să-l rostească urmaşii lui Adam, căzuţi luciferic în iubirea idolatră narcisistică de sine. Trebuia să vină Fiul din sânurile iubirii Preasfintei Treimi să ne descopere lepădarea de sine, această lege de existenţă divină. Iisus Însuşi a atras atenţia asupra acestei legi. Înainte de a fi rostit chemarea la lepădarea de sine, se mai petrecuse un fapt. Petru, auzind pe Iisus că le vesteşte Patimile, Crucea, Moartea, Învierea Lui, în loc să le vorbească de vreo biruinţă şi cucerire omenească, pământească, Îl ia deoparte şi-L dojeneşte, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. Dar Domnul, întorcându-se, îi zice: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. (Marcu VIII, 32 sq., Matei XVI, 22 sq.) Mai ales acest din urmă cuvânt este semnificativ: nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Care sunt cele ale lui Dumnezeu? Care este legea de viaţă a lui Dumnezeu, a Preasfintei Treimi? Este, precum se ştie: iubirea, lepădarea de sine. Pentru că în iubire eu nu trăiesc în mine, pentru mine, ci în lepădare de sinea mea. Ori, aşa vieţuiesc Persoanele Preasfintei Treimi. Mântuitorul ne descoperă aceasta în rugăciunea Sa către Tatăl, zicând: Părinte, Mă rog... ca toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (Ioan XVII, 20 sq.) Aceasta este legea de existenţă divină, aceasta este definiţia iubirii. Tatăl e în Fiul şi Fiul e în Tatăl şi aşa una sunt.
Dar Dumnezeu a descoperit această lege a iubirii şi faţă de lume, faţă de făpturile Sale. Căci a ieşit Fiul din armonia, pacea divină şi a coborât la noi luând chip de rob şi moarte pe Cruce. Şi aşa ne învaţă pe noi: lepădarea de sine, ieşirea din sine, în întâmpinarea lui Dumnezeu, care coboară la noi, şi în întâmpinarea aproapelui, şi aşa suntem şi noi una. Astfel, când eu trăiesc egoist în mine şi pentru mine, iar tu în tine şi pentru tine, atunci între noi este dezbinare şi izvor a toată suferinţa în această lume. Despre acest fel de viaţă în egoism ucigător a voit să spună Domnul lui Petru prin cuvintele: nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, ale oamenilor căzuţi în iubire idolatră de sine, în vrăjmăşia unuia faţă de celălalt, până la moarte. Numai lepădarea de sine şi iubirea ne poate mântui.
Când sufletul credincios a învăţat lepădarea de sine, atunci poate trece la o treaptă mai înaltă a scării raiului, la luarea crucii. În vremea petrecerii Domnului pe pământ, osândiţi la răstignire pe Cruce erau mai ales sclavii. Mântuitorul, luând Crucea, S-a făcut asemenea unui sclav. Dar Crucea are un înţeles şi mai adânc: cele două braţe cuprind şi unesc întreaga existenţă; cel vertical uneşte cerul cu pământul; cel orizontal îmbrăţişează lumea. Sfântul Atanasie cel Mare spune că Mântuitorul a ales anume acest fel de moarte - pe Cruce - pentru că e singurul fel de moarte cu braţele deschise, deci îmbrăţişând lumea. - Astfel, Crucea este semnul şi calea îmbrăţişării lumii. Definiţia Crucii este iubirea. Pe ea se întemeiază mântuirea. Aşa precum Cerurile spun slava lui Dumnezeu (Psalm XVIII, 1), Crucea spune Iubirea lui Dumnezeu. Pe ea, pe Cruce, se întemeiază şi Creaţia, zidirea lumii. În cartea Apocalipsei, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan contemplă: Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8) - lumea e întemeiată, e zidită pe jertfă, pe Cruce, pe Iubirea divină. E mântuită prin Cruce şi se va împlini printr-un „cer nou şi pământ nou” tot prin Cruce, pentru că se va arăta atunci pe cer semnul Fiului Omului (Matei XXIV, 30).
Atunci Crucea, jertfa, iubirea divină constituie legea de existenţă a lumii. Întreaga existenţă şi viaţă se sprijină pe purtarea Crucii. Prin ea, prin crucea mea purtată cu Hristos, eu iubesc cu iubirea Lui; îmbrăţişez lumea cu îmbrăţişarea Lui şi particip la durerile şi bucuriile oamenilor cu purtarea Lui. Şi, toată viaţa mea în Hristos: rugăciunea mea pentru aproapele; postul; milostenia; purtarea de grijă a bolnavilor, a năpăstuiţilor, a celor lepădaţi de lume; purtarea durerii, asemeni Domnului răstignit; în toate eu răsădesc crucea mea în Crucea lui Hristos.
Şi aşa, luând Crucea împreună cu El, eu încep să merg pe calea Lui, împlinesc astfel cea d-a treia chemare: urmarea lui Hristos. - Care sunt semnele după care eu cunosc într-adevăr că Îi urmez Lui? Esenţial, eu sunt încredinţat prin harul Duhului Sfânt că Îi urmez atunci când gândirea mea începe să fie gândirea lui Hristos (I Corinteni II, 16). Când cuvintele mele sunt cele ale lui Dumnezeu (I Petru IV, 11). Când, asemenea oamenilor sfinţi, inima mea se preschimbă în dragoste. Când iubirea lui Hristos e iubirea mea. Când, aşa precum a mărturisit Apostolul, Hristos este viaţa mea (Filipeni I, 21). Dar o asemenea vieţuire este şi arvuna învierii. Eu Îi urmez lui Hristos prin Cruce la Înviere. Noi, credincioşii ortodocşi, observăm că totdeauna semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci are şi raze. Acestea dezvăluie taina şi purtarea Crucii, care este învierea şi viaţa, e poarta învierii începută în botez, pogorâtă în celelalte Taine şi virtuţi. Creştinul simte în el, prin Cruce, puterea Învierii. Privind-o acum în mijlocul bisericii, noi ne rugăm: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Amin.

Duminica Sf. Grigorie Palama

• Vederea [lui Dumnezeu] nu e numai o vedere ce ar consta într-o negaţie a tuturor (κατα αποφασον), căci vede mintea ceva; şi apoi Cel ce este atotdivin şi cu totul deosebit de altceva, e mai presus şi de vederea prin negaţie, Dumnezeu fiind mai presus nu numai de cunoaştere, ci şi de necunoaştere, fiind în realitate ascunsă chiar şi manifestarea Sa. Căci apariţiile divine, chiar dacă sunt simbolice, cuprind în ele necunoscutul, în sensul de depăşire.
• N-a numit nimeni lumină ştiinţa ce ne vine prin simţuri, cu toate că şi aceasta e cunoştinţă, uneori chiar foarte sigură, ci numai pe cea raţională şi care vine prin minte.
• [Dumnezeu] Se arată în mintea curată ca într-o oglindă, rămânând după ceea ce e în Sine, nevăzut. Căci acesta e caracterul formei din oglindă: că arătându-se nu se vede şi e cu neputinţă să priveşti şi în oglindă, dar şi în sine, aceea ce produce forma din oglindă. În timpul de acum aşa Se arată Dumnezeu în inimile curăţite. Atunci însă, cum se spune, faţă către faţă (I Corinteni XIII, 12). Cei care nu cred că Dumnezeu poate fi văzut ca o lumină mai presus de lumină, pentru că n-au experiat şi n-au văzut cele dumnezeieşti, ci afirmă că poate fi contemplat numai raţional, se aseamănă orbilor, care simţind căldura soarelui, nu cred celor cu vedere când spun că soarele e şi luminos.
• Orice raţionament... e răsturnat de alt raţionament, viaţa însă, cine o răstoarnă?...
• Cum poate fi văzut Cel nevăzut? Dacă leapădă cineva duhul lumii, pe care Părinţii îl numesc întuneric spiritual aşezat pe inimile necurăţite, şi se purifică de toată voinţa proprie, dacă se desface cineva de orice tradiţie omenească, ... dacă în sfârşit îşi concentrează pe cât posibil toate puterile sufletului şi îşi înfrânează toată atenţia cugetării - dacă, ajuns în starea aceasta, petrece mai întâi cu mintea în contemplările potrivite cu firea şi plăcute lui Dumnezeu, apoi, depăşindu-se pe sine, primeşte înăuntrul său Duhul de la Dumnezeu, care cunoaşte cele ce sunt ale lui Dumnezeu precum duhul omului cunoaşte cele ce sunt ale omului (I Corinteni II, 11), şi Îl primeşte pentru a cunoaşte, cum zice Pavel, cele dăruite lui mistic de Dumnezeu, „pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi le inima omului nu s-au suit” (I Corinteni II, 9), cum nu va vedea acela prin Duhul primit lumina nevăzută?... Cei ce le văd primesc ochi duhovniceşti şi au mintea lui Hristos, cu ajutorul cărora văd ce nu se poate vedea şi înţeleg ce nu se poate înţelege. Doar nu este Sieşi nevizibil Dumnezeu, ci celor ce-L privesc şi-L cugetă cu ochi şi cugetări create şi naturale.

Din Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, cu patru tratate traduse, Editura Scripta, Bucureşti, 1993.

Duminica Ortodoxiei

Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşelilor noastre, Hristoase Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu Trupul pe Cruce, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit; pentru aceasta, cu mulţumire strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.

Rugăciune la Icoana Mântuitorului

Unsprezece argumente pentru venerarea Sfintelor Icoane

1. Persoana Fiului lui Dumnezeu, a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este icoana vie, naturală şi întru totul asemenea Dumnezeului celui nevăzut, Care poartă El Însuşi pe Tatăl în întregime (Sf. Ioan Damaschinul, †753). Acest lucru reiese şi din conversaţia pe care a avut-o Mântuitorul cu Apostolul Filip, când a zis acestuia: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (Ioan XIV, 9). Sf. Irineu al Lyonului (†202) spune că Tatăl este invizibilul din Fiul, iar Fiul este vizibilul din Tatăl.
2. Icoana ne aduce aminte că Mântuitorul, întrupându-Se, a luat chip de rob (Filipeni II, 7) făcându-Se în toate privinţele, mai puţin păcatul, asemenea nouă: Întru veşnica aducere-aminte a vieţii trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, a patimilor Sale şi a morţii Sale mântuitoare, al cărei rod este răscumpărarea lumii acesteia, ne-a fost transmisă datina să-L reprezentăm în forma Sa omenească, adică în teofania Sa văzută, înţelegând că prin aceasta preamărim smerenia Cuvântului lui Dumnezeu (Sf. Gherman al Constantinopolei, †733).
3. Cuvântul icoană (εἰκών) apare pentru prima oară în Sf. Scriptură în referatul Creării omului (Geneza I, 26), unde se spune: ποιήσωμεν ἄνθρωπον κατ᾿ εἰκόνα ἡμετέραν καὶ καθ᾿ ὁμοίωσιν (să facem om după chipul şi după asemănarea noastră). De aici rezultă că Adam, cel de dinainte de cădere, este icoană autentică a Divinităţii. Faptul că pe Icoană este zugrăvit un chip omenesc ne aduce aminte, iarăşi, că omul este chipul lui Dumnezeu. Icoana reîmprospătează memoria noastră ontologică, ne aduce aminte de demnitatea nostră de rudenii ale Celui de sus. Părintele Galeriu spune că, văzându-L pe Mântuitorul, Apostolii şi-au adus aminte de propria lor origine, ştiau acum cine sunt ei, de unde vin, care este sensul existenţei lor. Chipul lui Dumnezeu din om fusese restaurat, căci Apostolii ştiau acum care este originea lor: Cuvântul, devenit trup, a refăcut chipul şi asemănarea, deoarece El Însuşi a devenit ceea ce exista deja după chipul Său, gravând în profunzime asemănarea, făcându-l pe om, prin văzutul Cuvântului, asemeni Tatălui celui nevăzut (Sf. Irineu al Lyonului).
4. Mântuitorul Însuşi ne-a lăsat câteva icoane vizibile ale Sale: năframa Sfintei Veronica, (posibil) giulgiul de la Torino; vezi şi legenda regelui Abgar al Edesei, înfăţişată în imaginea care însoţeşte acest articol (Egipt, sec. X).
5. Cinstirea Icoanei urcă la prototip (Sf. Vasile cel Mare, †380). Hotărârea Sinodului VII ecumenic din 787 spune: cu cât mai des sunt văzute acestea, prin icoane, cu atât mai mult cei care privesc la ele sunt aduşi a-şi aminti şi a iubi prototipurile şi a le da cuvenita sărutare şi închinare.
6. Prima icoană a fost pictată, potrivit Tradiţiei, în perioada apostolică, de către Sf. Evanghelist Luca.
7. Icoana este, pentru neştiutorul de carte, o Evanghelie în imagini. Pe ea sunt zugrăvite principalele evenimente din istoria mântuirii neamului omenesc.
8. Privindu-i pe Sfinţii reprezentaţi pe icoane, credincioşii îşi aduc aminte de faptele lor şi se străduiesc pe cât posibil să îi imite. Potrivit filozofului danez Søren Kierkegaard, vederea Mântuitorului răstignit de către un copil îl va face să se gândească mai târziu cum să se războiască împotriva lumii în care iubirea este răstignită şi oamenii se roagă pentru tâlhar.
9. Experienţa istoriei Creştinismului ne învaţă că de multe ori Sfintele Icoane au făcut miracole, întorcând păcătoşii la dreptate şi ereticii sau necredincioşii la credinţă, cum arată o povestire din Limonariu.
10. Cultul icoanelor a fost stabilit ca dogmă a credinţei creştine de un Sinod ecumenic – cel de la Niceea (787).
11. Pictarea icoanelor este o mărturie a vocaţiei creatoare şi a setei de frumos cu care a fost dăruit omul de la Dumnezeu. Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662), lumea este chip şi arătare a luminii nevădite, oglindă preacurată, limpede, întreagă, neîntinată, neumbrită, primind, dacă e îngăduit să se spună, toată splendoarea primei frumuseţi.

Parabola Fiului Risipitor

Un om avea doi fii.
Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea.
Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.
Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.
Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea.
Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos.
Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat.
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
(Luca XV, 11-32)