vineri, ianuarie 23

Interviu cu mitropolitul Japoniei

Mitropolitul Daniel al Tokyo-ului şi a toată Japonia, în vârstă de 70 de ani, era azi dimineaţă în pole-position în sondajul iniţiat de saitul За Патриарха printre internauţi. Este însă foarte greu de crezut că numele său va fi luat în considerare între atâţia competitori experimentaţi care au în plus avantajul naţionalităţii (dacă vreţi o informaţie mai clară: noul patriarh va fi Kiril de Smolensk şi Kaliningrad, actualul locţiitor de patriarh).
Interviul de faţă e preluat de pe Православие.Ru / Pravoslavie.Ru. Poza: Catedrala Sfintei Învieri (supranumită Nikorai-do) din Tokyo, vedere din 1929.


- Eminenţa Voastră, sunteţi de patru ani încoace capul Bisericii Japoniei. Înainte de asta aţi slujit ca preot timp de mai mulţi ani. Cum s-a schimbat percepţia voastră asupra Ortodoxiei japoneze de când aţi devenit mitropolit?
- Am înţeles pe deplin faptul că Biserica Ortodoxă a Japoniei este independentă din punct de vedere economic şi acest lucru are ca rezultat o mare responsabilitate din partea noastră. Trebuie să participăm la foarte multe probleme administrative. În trecut, Biserica Japoniei era condusă de episcopii de origine rusă ce se aflau în SUA. Aşa a fost după al doilea război mondial. Dar acum treizeci de ani Biserica Ortodoxă a Japoniei a devenit independentă. Liderul acelei mişcări a fost Mitropolitul Nikodim (Rotov). De atunci, Biserica noastră a fot condusă de episcopi japonezi. Una dintre cele mai importante sarcini a devenit asigurarea independenţei economice a Bisericii. În prezent, sigur, nu putem spune că Biserica din Japonia dispune de nenumărate comori, dar navem tot ce trebuie pentru a funcţiona normal şi pentru a-L aduce pe Hristos poporului japonez. Cred că situaţia economică este foarte importantă, Biserica nu poate funcţiona altfel, dar chestiunile economice trebuie să meargă împreună cu creşterea spirituală şi cu ridicarea nivelului spiritual credincioşilor noştri.
- În această lumină, care sunt principalele sarcini cu care se confruntă astăzi Biserica Japoniei?
- Aşa cum ştim cu toţii, Biserica Ortodoxă are la temelia ei Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Noul Testament a fost acum tradus complet în japoneză. Aproape toate textele liturgice sunt traduse. Datorăm acest lucru a Sfântului Nicolae, Luminătorul Japoniei. Tot el a tradus şi lucrări ale Sfinţilor Părinţi şi această problemă este încă de actualitate. Trebuie să continuăm să traducem în japoneză şi să publicăm învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Şi trebuie să începem cu lucrările concise ale Sfinţilor Părinţi, să prezentăm cititorilor noştri mai întâi principalele şi cele mai elocvente idei ale învăţăturilor lor. Asta încercăm să facem. Sigur, Biserica noastră este de-abia la început în procesul de introducere a credincioşilor în moştenirea lăsată de Sfinţii Părinţi.
- Ştim că vă plac scrierile Sfinţilor Părinţi şi le traduceţi înşivă. Creştinii japonezi le citesc în mod regulat?
- Desigur, Sfinţii Părinţi nu sunt „populari“. Dar cred că publicarea operelor lor este extrem de importantă. Mi se pare că una din principalele mele atribuţiuni este să aleg cea mai inteligibilă parte a activităţii lor şi să o transform în aşa fel încât să fie lesne de înţeles, pentru japonezi în special. Mulţi oameni îmi spun că munca pe care am început-o este foarte utilă. Ei fac cunoştinţă, cel puţin în japoneză, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
- Părinţii pustiei Optina deşert au făcut acelaşi lucru, atunci când au adus originalele greceşti în Rusia, traducându-le şi publicându-le...
- Sfântul Teodosie a împrumutat rânduiala monahală grecească de la Muntele Athos, atunci când a fondat Lavra peşterilor din Kiev. Era vorba despre o tradiţie ortodoxă autentică. Japonezii întreabă: „Ce este Ortodoxia?“ Când se vor familiariza cu scrierile Sfinţilor Părinţi, îşi vpr da seama că aceasta este Ortodoxia... Apropo, cine a întocmit cartea numită Calea Părinţilor, publicată de mănăstirea voastră?
- Cartea a fost scrisă de o persoană remarcabilă - Serghei Iosiphovich Fudel. A fost fiu de preot şi şi-a petrecut mulţi ani în închisori. În opinia mea, este una dintre cele mai bune cărţi. Din păcate, este prost vândută. E foarte important pentru noi că am aflat în persoana dumneavoastră un om care apreciază cu adevărat această carte. Aţi tradus şi lucrări de Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul?
- Numai în parte. În Tokyo a fost un tânăr expert al filologiei japoneze, Alexei Potapov, care a lucrat plin de râvnă pentru Biserică şi a tradus mai multe lucrări de Ignatie Briancianinov. Acum, ele au fost publicate în japoneză. Înainte, în Japonia nici măcar nu se auzise de numele Sfântului. Dar, treptat, aceste lucrări ajung în deşertul uscat al Japoniei. Să-i facem pe japonezi să se obişnuiască măcar cu numele a Sfinţilor Părinţi. Cu timpul, când numele unei sfânt devine cunoscut, putem începe să traducem principalele, cele mai importante în sens spiritual lucrări ale sale. În final scopul nostru va fi să traducem toate scrierile Sfinţilor Părinţi, să zicem, pentru biblioteca mănăstirii pe care avem de gând s-o aflăm în Japonia în curând. Sfântul Ignatie a fost un scriitor prolific, am opera sa în şase volume în biblioteca mea personală. Desigur, pentru o singură persoana, mai ales un străin, este multă muncă să citeşti toate aceste cărţi groase, îţi ia o mulţime de timp. Sfântul Ignatie Briancianinov a avut în permanenţă un sentiment de amărăciune în inima lui, din pricina greşelilor din lume la care a putut fi martor. Şi el a încercat să schimbe lumea în bine cu ajutorul condeiului.
- Eminenţa voastră, regizorul japonez Akira Kurosava, pe care-l admirăm foarte mult, a arătat într-unul din filmele sale, Kagemusha, că la început, japonezii au privit Creştinismul ca o învăţătură ostilă. La rândul său, Sfântul Nicolae (Kasatkin), când şi-a început activitatea în Japonia, menţiona frecvent că japonezii vorbesc despre „secta mizerabilă a creştinilor“. S-a schimbat astăzi atitudinea faţă de Ortodoxie?
- Din păcate, mulţi japonezi nici n-au auzit de Ortodoxie. Prima imagine care le vine în minte japonezilor atunci când e vorba despre Creştinism este Biserica Romano-Catolică. Şi filmul la care vă referiţi arată mai ales percepţia faţă de Catolicism. Oficial, în Japonia sunt înregistraţi 1 milion 400 de mii de creştini practicanţi. Puţini dintre ei sunt ortodocşi. Dar toată lumea ştie de Catedrala Învierii, pe care japonezii o numesc Nikorai-Do arătându-şi respectul faţă de Sfântul Nicolae.
- Cât de mulţi credincioşi ortodocşi sunt în Japonia?
- Ştim de circa 30 de mii de familii. Dar unii credincioşi nu sunt înregistraţi oficial. E imposibil să dăm numărul exact, deoarece unii dintre aceştia sunt înregistraţi ca ortodocşi şi nu vin la biserică, iar alţii nu sunt, dar participă la slujbe.
- Cum e relaţia dumneavoastră cu statul?
- În Constituţia japoneză există principiul libertăţii de conştiinţă, care este ocrotită de legi concrete şi de tradiţia contemporană a societăţii japoneze. Acest principiu e valabil în ţara noastră de mai mult de o sută de ani, de la revoluţia care a avut loc în 1867. De aceea statul nu poate capabil să se amestece în treburile organizaţiilor religioase.
- Oamenii de astăzi devin din ce în ce mai raţionali şi calea spre credinţă devine tot mai complicată. Există speranţa că vor fi mai mulţi ortodocşi în Japonia şi că Biserica Ortodoxă va deveni mai puternică?
- E o întrebare dificilă. Desigur, inteligenţă şi educaţie sunt foarte importante. Dacă priveşti la istoria Japoniei, vezi că japonezii folosesc un concept precum „spirit“ în tradiţia lor naţională. Acesta e diferit totuşi ca sens în Ortodoxie. În ultimii o sută de ani, societatea japoneză, ca şi restul lumii, au căpătat o gândire raţionalistă. Dar cu ajutorul ei nu poţi feri de păcat, ea nu te duce direct către mântuire.
Acest secol ne-a furnizat noi o mulţime de noi cunoştinţe. Dar la ce bun? Cum poate ajuta aceasta la mântuirea unui suflet? În tinereţe, îmi plăceau foarte mult activităţile intelectuale. Dar acum, după ce am păşit mai mult pe calea vieţii mele, am ajuns la concluzia că a cunoaşte nu înseamnă totul. Cunoaşterea este semnificativă în viaţa noastră, dar nu e cel mai important lucru. Cea mai importantă este starea sufletelor şi inimilor noastre, cea care duce la mântuire. E important ca dragostea dumnezeiască să împărăţească în inima omului.

luni, ianuarie 19

Din viaţa Sfântului Macarie Egipteanul



✙ Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi i-a zis bătrânul : du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a ocărât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. Şi i-a zis bătrânul : nimic nu ţi-au grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui bătrânul : du-te şi mâine şi îi slăveşte! Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând : apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi a venit la bătrânul şi i-a zis: i-am slăvit. Şi-a zis bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: ştii cu câte i-ai necinstit şi nimic nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimic nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti.
✙ Se spune despre avva Macarie că, de venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân şi mare cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul din fraţi, defăimându-l: avvo, oare când erai cămilar şi furai sapun şi-l vindeai, nu te băteau păzitorii? De-i zicea acestea cineva, vorbea cu el bucuros orice îl intreba.
✙ Povestea avva Pafnutie, ucenicul lui avva Macarie, că zicea bătrânul: când eram copil, cu ceilalţi copii păşteam boii. Şi m-am dus să fur smochine şi când alergau ei, a căzut una de la dânşii şi luând-o am mâncat-o. Când îmi aduc aminte de dânsa, şed plângând.

- din Pateric -

marți, ianuarie 6

Antonie de Suroj: Epifania


Крещение (Andrei Rubliov - oare?, c. 1410).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ziua de Bobotează este ziua în care întregul cosmos este reînnoit şi devine participant la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, este ziua în care Hristos începe drumul Golgotei.
El a venit la Ioan Botezătorul, la Iordan, dar nu spre a Se curăţi, întrucât era fără păcat, atât ca Dumnezeu şi cât şi în omenitatea purificată de-a lungul istoriei lui Israel de către acei strămoşi care şi-au dăruit vieţile lui Dumnezeu şi a căror sfinţenie a culminat cu atotcurăţia Maicii Domnului, atât de pură şi de neîntinată încât a putut fi adusă în Sfânta Sfintelor, unde nici marele preot nu îndrăznea să pătrundă decât o dată pe an şi doar atunci după o sfinţire specială.
Hristos nu are nevoie să fie curăţit. Dar aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului. Este o zi în care ne minunăm de dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Dar, ca în orice altă ocazie, omul trebuia să participe în chip desăvârşit la mântuirea pe care I-a dăruit-o Dumnezeu. Şi de aceea Hristos vine şi devine părtaş la mortalitatea noastră, pentru a ne mântui. Punctul culminant va fi pe Golgota, atunci când El va spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Acesta va fi momentul în care El, Dumnezeu Cel Înomenit, va pierde comuniunea cu Tatăl prin participare la destinul umanităţii. Este actul ultim al iubirii divine.
E, prin urmare, momentul să ne mirăm şi să ne minunăm şi să slăvim această dragoste a lui Dumnezeu şi să învăţăm de la El, pentru că El a spus în Evanghelie: v-am dat vouă pildă, urmaţi-o (cf. Ioan XIII, 15). Suntem chemaţi, în limitele păcătoşeniei şi omenităţii noastre, să purtăm fiecare greutăţile celuilalt, în viaţă şi în moarte. Să învăţăm din asta. Ni se pare atât de dificil să purtăm chiar greutăţile celor pe care îi iubim şi, practic, imposibil să le luăm pe umăr pe ale celor pe care nu-i iubim, cu sensibilitate firească şi directă. Să învăţăm asta, pentru că altfel vom trece peste cea dintâi lecţie pe care ne-o dă Hristos, la intrarea în ministeriul Său. Amin.

- traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză -

vineri, noiembrie 21

Antonie de Suroj: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului


De timpuriu Biserica a dat Maicii Domnului titluri de sfinţenie mai mari decât cele pe care le-a dat oricărui sfânt. Ea e numită Atotsfânta, Panagia. O venerăm ca pe ceea ce este mai mărită şi mai sfântă decât Heruvimii şi Serafimii, mai mare decât îngerii lui Dumnezeu, care, înzestraţi cu vedere, pot privi, contempla şi adora, mai mare decât îngerii lui Dumnezeu, care sunt, cum se zice, Tronul Celui Preaînalt. Pentru că şi unii, şi alţii Îl văd, I Se închină şi Îl slujesc pe Dumnezeu ca Domn al lor, ca Stăpân al lor, însă rămân oarecum mai departe de El decât ea, care în sfinţenia ei fără margini s-a făcut rudă a lui Dumnezeu, devenind mama Cuvântului întrupat, ea, care este Mireasa, revelaţia perfectă a tot ceea ce creaţia este chemată să fie şi să devină.
Sărbătoarea prezentării Maicii Domnului la Templu ridică, în mod destul de evident, probleme istorice. Ştim că în Israel nimănui nu-i era permis să intre în Sfânta Sfintelor şi că Marele Preot intra doar o dată pe an, după ce a săvârşit curăţirea prin sângele jertfei. Semnificaţia sărbătorii este explicată pentru prima dată, pe larg, într-o predică despre rugăciune, scrisă în secolul al XIX-lea de către Teofan Zăvorâtul. Sfânta Sfintelor, spune el, este inima inimilor închinării omului. Acesta este locul în care oamenii din Vechiul Testament Îl pot întâlni pe Dumnezeu în măsura în care Dumnezeu poate fi cunoscut. Este inima misterului lui Israel. Este, de asemenea, punctul care este oarecum dincolo de punctul jertfei. Sacrificiul deschide uşa către el. Sacrificiul rămâne cumva în partea ceastălaltă. Iar a intra în Sfânta Sfintelor înseamnă mai întâi de toate a intra în adâncul adorării, în adâncul rugăciunii care te face prezent înaintea Dumnezeului celui viu, care te face să stai faţă în faţă cu Dumnezeul cel viu. Prezentarea Maicii Domnului, dincolo de trăsăturile istorice, este preamărită de Biserică pentru că ne arată unde a stat Ea în toată viaţa ei, în prezenţa divină, în renunţarea la toate, în adorare desăvârşită.
Tradiţia zice că ea a fost adusă de către Ioachim şi Ana. Pe icoane puteţi vedea tinere cu lumânări aprinse, aducând-o la templu. Ea fu predată marelui preot, care a luat-o în locul în care el însuşi nu avea acces. Acum, nu cred că există nici un folos în discutarea posibilei istoricităţi a unui eveniment de acest fel. Dintr-un punct de vedere pur istoric este puţin probabil să se fi întâmplat aşa ceva. Dar ceea ce contează este semnificaţia momentului, un moment când, ajunsă la maturitatea unui copil, dar a unuia care se poate închina, poate sluji, poate da ascultare, poate să fie gata să răspundă şi să asculte, Ea a ales toate acestea şi a intrat în adâncimea supunerii, ascultării, atenţiei la ceea ce era voia lui Dumnezeu. Prin ceea ce am spus nu se înţelege că faptele s-au întâmplat sau nu. Dar ceea ce contează în privinţa ei este, evident, acest aspect, mult mai mult decât istoricitatea evenimentului, aşa cum este descris în icoane sau în tradiţiile folclorice.

duminică, septembrie 21

Antonie de Suroj: Drumul Crucii


Răstignirea (Nivardus din Milano, sec. XI).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Am ţinut, zilele acestea, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. E un pasaj din Evanghelie în care Domnul ne spune: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (Ioan XV, 13). Iar aceste cuvinte rezolvă antinomia dintre spaima Crucii şi slava acesteia, dintre moarte şi înviere. Nu există nimic mai măreţ, mai demn de veneraţie şi minunat decât să iubeşti şi să fii iubit. Şi să fim iubiţi de Dumnezeu cu toată viaţa şi moartea Fiului Unuia-Născut şi să ne iubim unii pe alţii cu preţul întregii noastre vieţi şi, dacă este necesar, şi al morţii noastre este şi tragic, dar este, mai ales, o izbândă. În rugăciunile de la Liturghie spunem: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli...
Aceasta este dragostea divină. Uneori ne putem da propria viaţă mai uşor decât să ne oferim până la moarte persoanei pe care o iubim mai presus de toate; e ceea ce Dumnezeu, Tatăl nostru, a făcut. Dar asta nu micşorează cu nimic jertfa Celui ce S-a dat morţii pentru mântuirea unei persoane sau a întregii lumi.
Astfel, atunci când ne gândim la Cruce, trebuie să ne gândim la această bizară şi misterioasă îngemănare de tragedie şi biruinţă. Crucea, instrument al morţii infame, al morţii punitive căreia criminalii îi erau sortiţi, devine biruinţă pentru că moartea lui Hristos a fost cea a unui nevinovat şi această moarte a fost dăruire de sine într-un act de iubire.
De aceea poate spune Sfântul Pavel: nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni II, 20). Dragostea dumnezeiască l-a umplut cu totul şi, prin urmare, nu a existat nici o încăpere pentru alt gând sau alt sentiment, altă cale către altceva în afară de dragoste, o dragoste care s-a dăruit fără rezerve, dragoste plină de sacrificiu, dragoste răstignită, dar şi dragoste exultând de bucuria vieţii.
Şi când ni s-a spus în Evanghelia de astăzi: lepădaţi-vă de voi, luaţi crucea şi urmaţi-Mi (Marcu VIII, 34), n-am fost chemaţi către ceva întunecat şi înfricoşător, ci ni s-a spus de către Dumnezeu: Deschideţi-vă către iubire! Nu rămâneţi captivii propriului egocentrism. În cuvintele lui Teofan Zăvorâtul, nu fiţi ca aşchia copacului înconjurată de propria goliciune. Deschide-te şi priveşte: ai atât de multe să le iubeşti, ai atât de mult de iubit! Există o infinitate de moduri în care dragostea poate fi trăită, împlinită şi realizată. Deschide-te şi iubeşte pentru că asta e calea Crucii! Nu calea pe care au mers cei doi tâlhari împreună cu Hristos, spre a fi pedepsiţi pentru fărădelegile lor; ci calea minunată în care, oferindu-ne fără rezerve, lepădându-ne de noi înşine, existând doar pentru celălalt, iubind cu toată fiinţa noastră, ne aflăm doar de dragul celuilalt: iată Crucea şi slava Crucii.
Deci, când venerăm Crucea, când ne gândim la răstignirea lui Hristos, când auzim chemarea lui Hristos de a ne lepăda de noi înşine - şi aceste cuvinte înseamnă doar: leapădă-te de tine! ia-ţi crucea! - suntem chemaţi să ne deschidem către fluxul Dragostei dumnezeieşti, moarte faţă de noi înşine şi deschidere către Dumnezeu şi către fiecare şi către toate.
La începutul Evangheliei Sfântului Ioan ni se spune: Şi Cuvântul era la Dumnezeu; în greceşte: către Dumnezeu. Cuvântul, Fiul nu a avut nici o altă dragoste, nici o altă cugetare, nici o altă mişcare decât către Unul Iubit, dându-Se Celui ce I S-a dat în chip desăvârşit pe Sine Însuşi.
Să învăţăm slava dragostei răstignite, a dragostei pline de sacrificiu, care, în cuvintele Vechiului Testament, este mai puternică decât moartea (Cântarea Cântărilor VIII, 6), mai puternică decât iadul, mai puternică decât toate, pentru că este viaţa divină care ne cucereşte şi curge prin noi către toţi cei ce au nevoie să fie iubiţi, spre a veni la viaţă, spre a crede în dragoste şi spre a deveni înşişi copii ai dragostei, copii ai luminii şi moştenitori ai vieţii veşnice. Amin.

Predică la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci - textul în engleză: link.

duminică, septembrie 14

Sfântul Andrei Criteanul: Înălţarea Sfintei Cruci


Icoană rusească (şcoala de la Novgorod).

Celebrăm astăzi sărbătoarea Crucii care a alungat întunericul şi ne-a adus lumina. Ţinând această sărbătoare, ne ridicăm cu Hristos Cel răstignit, lăsând în urmă lumea şi păcatul, ca să putem dobândi cele mai înalte. Atât de mare şi nemăsurată bogăţie este crucea, încât cel care o dobândeşte câştigă o comoară. Pe bună dreptate, putem numi această comoară drept cea mai slăvită dintre toate bunătăţile şi cea mai de preţ, în faptă ca şi în nume, căci pe ea şi prin ea şi pentru ea comorile mântuitoare pe care le-am pierdut odinioară ne-au fost restituite.
De n-ar fi fost crucea, Hristos n-ar mai fi fost răstignit. De n-ar fi fost crucea, viaţa însăşi nu s-ar fi străpuns pe lemn. Iar dacă viaţa nu s-ar fi străpuns pe ea, nu ar fi fost nici pâraiele nemuririi izvorând din coasta lui Hristos, sângele şi apa ce curăţit-au lumea. Zapisul păcatelor noastre nu s-ar fi rupt, n-am fi dobândit libertatea, nu ne-am fi bucurat de roadele pomului vieţii, iar porţile raiului nu ni s-ar fi deschis. De n-ar fi fost crucea, moartea nu ar fi fost călcată în picioare, iadul n-ar fi fost jefuit.
Prin urmare, crucea este un lucru minunat de măreţ şi de cinstit. Măreţ, pentru că prin cruce s-au desăvârşit cele mai multe dintre faptele nobile ale lui Hristos - foarte multe, într-adevăr, pentru că atât minunile cât şi suferinţele Sale şi-au aflat din plin răsplata victoriei. Crucea este cinstită pentru că este atât semnul suferinţei lui Dumnezeu, cât şi trofeul victoriei Sale. Este semnul suferinţei, pentru că, pe ea, El a pătimit de bunăvoie până la moarte. Dar este şi trofeul său pentru că a fost mijlocul prin care diavolul s-a rănit şi moartea s-a biruit; porţile zăvorâte ale iadului s-au doborât şi crucea a devenit mântuirea generală a întregii lumi.
Crucea este numită slava lui Hristos; e salutată ca triumful său. O recunoaştem ca paharul pe care a dorit să-l bea şi scara suferinţelor pe care le-a îndurat pentru noi. În ceea ce priveşte crucea ca fiind slava lui Hristos, să ascultăm cuvintele Sale: Acum a fost preaslăvit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preaslăvit întru El... şi Dumnezeu Îl va preaslăvi întru El (Ioan XIII, 31-32). Şi iarăşi: preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, ...cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea (Ioan XVII, 5). Şi încă o dată: Părinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi (Ioan XII, 28). Aici El vorbeşte de slava care i-a venit prin cruce. Şi, dacă înţelegi de ce crucea este triumful lui Hristos, ascultă şi ceea ce el însuşi a spus: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan XII, 32). Acum poţi să vezi de ce crucea este slava şi triumful lui Hristos.

- traducere după traducerea în engleză -

luni, septembrie 8

Naşterea Maicii Domnului


Sfinţii dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, împreună cu Maica Domnului (mozaic, fosta biserică, fosta moschee, astăzi muzeu, Chora din Constantinopol, sec. XIV).

Protoevanghelia lui Iacob:
În cronicile celor douăsprezece triburi ale lui Israel se spune că trăia odată un om pe nume Ioachim din cale-afară de avut, care aducea mereu la Templu daruri îndoite zicând: „Prisosul darurilor va fi pentru întreg poporul, iar ceea ce se cuvine pentru iertarea păcatelor mele voi dărui Domnului ca să mă aibă în pază”. Iată, sosi şi ziua cea mare a Domnului. Fiii lui Israel au început să aducă daruri, după cum era obiceiul. Atunci Ruben a stat înaintea lui Ioachim şi i-a zis: „Nu ţi-e îngăduit s-aduci tu, primul, daruri, căci n-ai născut vlăstar în Israel”. S-a întristat Ioachim foarte tare şi s-a dus la tablele celor douăsprezece triburi zicând: „Am să caut în cele douăsprezece triburi să văd, oare numai eu n-am născut vlăstar în Israel?”. Şi a căutat şi a găsit că toţi drepţii ridicaseră câte o seminţie în Israel. Apoi şi-a amintit de patriarhul Avraam căruia, spre sfârşitul vieţii, i-a dat Dumnezeu fiu pe Isaac. S-a întristat Ioachim foarte tare şi nu s-a mai arătat femeii sale. Ci s-a dus în pustiu, şi-a pus acolo cortul şi a ţinut post patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi zicând în gândul lui: „Nu voi coborî în casa mea după mâncare şi băutură până când Domnul şi Dumnezeul meu nu se va uita la mine; până atunci rugăciunea îmi va ţine de foame şi de sete”... (apasă aici pentru continuare)

Sfântul Maxim Mărturisitorul:
...şi Ana cea stearpă a născut pe Maria, luminătoarea a toate, căci aşa se tălmăceşte numele Mariam: „luminătoarea”. Atunci cinstiţii părinţi ai fericitului şi sfântului prunc au avut mare bucurie şi Ioachim a făcut ospăţ şi a chemat pe toţi vecinii, ştiutori de carte sau nu, şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, Care a făcut pentru ei o asemenea minune, şi astfel chinul Anei s-a prefăcut într-o slavă mai înaltă, adică [a devenit] uşa uşii lui Dumnezeu, uşă a vieţii şi început al slăvitei sale petreceri.
(Fericitul Părintele nostru Maxim Filozoful şi Mărturisitorul, Cânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei şi Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, şi însemnare cu privire la viaţa sa neprihănită şi fericită, de la naştere şi până la moarte, în Trei Vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Traducere şi postfaţă de Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 81)

Sfântul Ioan Damaschinul:
Dar pentru ce din cea stearpă s-a născut Fecioara? Pentru că se cădea ca întâi-născută să se nască cea care a născut pe Cel Întâi Nascut decât toată zidirea, întru Care toate stau şi se ţin. O, fericită însoţire Ioachime şi Ana, datoare vă este toată zidirea pentru că prin voi S-a adus Ziditorului un dar mai ales decât toate darurile, Maică cinstită, singură vrednică de Ziditorul! O, coapse preafericite ale lui Ioachim, din care a ieşit sămânţa prea fără prihană! O, pântece prealăudat al Anei, întru care a crescut puţin câte puţin şi, închipuindu-se, s-a născut Prunca cea Preasfântă. O, pântece care ai purtat în tine cerul cel neînsufleţit, mai desfătat decât înălţimea cerului. O, arie care ai adus Stogul de grâu cel de viaţă făcător, precum Însuşi Hristos a zis: „De nu va cădea grăuntele de grâu în pământ, să moară, el singur rămâne”. O, sân care ai alăptat pe ceea ce a hrănit pe Hrănitorul lumii! O, minune a minunilor şi mărire a celor preaslăvite!
(întreg cuvântul Sfântului Ioan Damaschinul aici)

vineri, august 15

Sfântul Grigorie Palama: Predică la Adormirea Preacuratei Stăpânei noastre, Pururea-Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu


Teofan Grecul - Успение Богородицы (Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, 1392).

Atât dragostea şi cât şi datoria îmi modelează omilia de astăzi pentru dragostea voastră. Şi nu mi-o doresc doar din dragoste pentru voi şi fiindcă mă obligă canoanele sfinte să aduc în urechile voastre iubitoare de Dumnezeu un cuvânt mântuitor şi să vă hrănesc astfel sufletele; dar, dacă există ceva printre lucrurile care leagă prin obligaţie şi dragoste şi care poate fi pomenit spre lauda Bisericii, este lucrarea măreaţă a Pururea-Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Dorinţa este dublă, nu unică, de vreme ce mă provoacă, mă imploră şi mă convinge, în vreme ce neînduplecata datorie mă constrânge, deşi vorbirea nu poate atinge ceea ce e mai presus de ea, la fel cum ochiul nu este în măsură să privească întocmai către soare. Nimeni nu poate rosti lucruri care întrec vorbirea, dar este în puterea noastră, prin dragostea de oameni a Celor doxologiţi, să compunem un cântec de laudă şi toţi în acelaşi timp, lăsând neatinse cele de neatins, să împlinim datoria cuvântului şi să oferi rodul dintâi al dragostei noastre către Maica lui Dumnezeu în imne alcătuite pe măsura puterilor noastre.
Dacă, apoi, scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui (Psalm CXV, 6) şi pomenirea celui drept este spre binecuvântare (Proverbe X, 7), cu cât mai mult ar trebui să cinstim cu laude mari memoria celei mai sfinte dintre sfinţi, cea prin care toată sfinţenia este încuviinţată sfinţilor, adică Pururea-Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu! De aceea, sărbătorim astăzi sfânta ei adormire sau mutarea la o altă viaţă, în care - fiind în acelaşi timp cu puţin mai prejos decât îngerii (Psalm VIII, 6) - prin apropierea ei de Dumnezeul tuturor şi prin lucrurile minunate care, de la începutul veacurilor, i-au fost scrise şi s-au împlinit întru ea, ea se ridică nemăsurat mai presus de îngeri şi de arhangheli şi de toate oştile supra-cereşti ce se află dincolo de ei. De dragul ei, profeţii de Dumnezeu locuiţi au profeţit, au făcut minuni prevestind acea Minune a toată lumea, pe Pururea-Fecioara şi Maica Domnului. Cursul generaţiilor şi al faptelor duc la destinaţia noului mister lucrat în ea; cuvintele Duhului ne oferă arhetipurile viitorului adevăr. Sfârşitul, sau, mai degrabă, începutul şi rădăcina acelor minuni şi fapte dumnezeieşti este vestirea, către atotvirtuoşii Ioachim şi Ana, a ceea ce urma să se împlinească: cei sterpi din tinereţe i-au dat naştere, la adânci bătrâneţi, celei ce Îl va aduce, fără sămânţă, pe Cel Născut fără timp şi mai înainte de veac din Dumnezeu Tatăl. O făgăduinţă s-a dat prin părinţii acestei naşteri minunate, pentru a o întoarce, ca dar, Dăruitorului; aşa încât Maica Domnului şi-a schimbat, în chip străin, încă din pruncie, locuinţa de la casa tatălui ei la casa lui Dumnezeu. Nu după multă vreme, ea a trecut în însăşi Sfânta Sfintelor, unde, prin purtarea de grijă a unui înger s-a bucurat, prin negrăită lucrare, de o hrană din care nici Adam n-a apucat să guste; pentru că dacă într-adevăr ar fi gustat, ca această Preacurată, n-ar fi căzut departe de viaţă, chiar dacă, din pricina lui Adam, s-a dovedit a fi fiica sa, care a dat câte ceva naturii, la fel cum au făcut-o Fiul ei Cel înălţat acum de pe pământ la cer.
Dar, după acea hrană negrăită, o şi mai mistică iconomie a dezmierdării urma să vină cu privire la Fecioara, un salut străin survolând vorbirea cu arhanghelul, coborât de sus şi adresat ei, cu dezvăluiri şi cuvinte de întâmpinare dumnezeieşti, ce desfiinţează pedeapsa Evei şi a lui Adam şi îndreaptă blestemul cel asupra lor, preschimbându-l în binecuvântare. Împăratul tuturor a poftit frumuseţea mistică a Pururea Fecioarei, precum a zis David mai înainte (Psalm XL, 13) şi a plecat cerurile şi S-a coborât (Psalm XVII, 11), adumbrind-o, sau, mai degrabă, Puterea enipostatică a Celui Preaînalt s-a sălăşluit în ea. Nu prin întuneric şi foc, ca şi cu Moise, văzătorul de Dumnezeu, nici prin furtună şi nor, ca şi cu Ilie profetul, Şi-a manifestat prezenţa, ci fără mediere, fără văl, Puterea Celui Preaînalt a umbrit pântecele întru totul cast şi feciorelnic, de care nu L-au despărţit nimic, nici aer, nici eter, nici din cele sensibile, nici din cele supra-sensibile: nu a fost doar umbrire, ci unire desăvârşită. Şi deoarece ceea ce umbreşte trebuie întotdeauna să producă propria formă şi figură în ceea ce este umbrit, nu s-a produs în pântece doar o unire, ci mai mult, o formare, şi ceea ce s-a format din Puterea Celui Preaînalt şi din pântecele feciorelnic cel atotsfânt a fost Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut, în chip nespus, locuinţă în Theotokos şi a ieşit din ea, purtând trup pământesc. El a venit pe pământ şi a trăit printre oameni, îndumnezeindu-ne natura şi dăruindu-ne, după cuvintele dumnezeiescului Apostol, lucruri spre care şi îngerii doresc să privească (I Petru I, 12). Este encomiul care transcende natura şi depăşeşte slava cea slăvită a Pururea-Fecioarei, slavă pe care toată mintea şi cuvântul, fie ele îngereşti, n-o ajung. Dar cine poate povesti cele ce aveau să urmeze după naşterea Lui nespusă? Pentru că, fiind conlucrătoare şi suferind cu slăvita pogorâre (kenosis) a Cuvântului lui Dumnezeu, ea s-a preamărit şi s-a slăvit, după dreptate, împreună cu El, adăugând mereu la acestea mulţime supranaturală de fapte mari. Şi după Înălţarea la ceruri a Celui întrupat din ea, a a participat la acele mari lucrări ce depăşesc mintea şi cuvântul, care, prin El, au fost ale ei, cu cea mai neînfricată şi diversă asceză, şi cu rugăciunile şi cu purtarea ei de grijă pentru întreaga lume, cu cuvintele şi încurajările pe care ea le-a dat aleşilor lui Dumnezeu trimişi în întreaga lume; însăşi a fost, astfel, şi sprijin şi mângâiere, făcându-se văzută şi auzită şi lucrând cu ceilalţi în tot felul la propovăduirea Evangheliei. În acest mod înţelept, ea a condus la cel mai energic mod de viaţă proclamat în minte şi de vorbire.
De aceea, moartea Născătoarei de Dumnezeu a fost şi purtătoare de viaţă, trecând-o la o viaţă cerească şi nemuritoare, iar comemorarea ei este prilej de veselie şi sărbătoare pentru întreaga lume. Pe lângă faptul că reînnoieşte memoria faptelor minunate ale Maicii Domnului, ea adaugă la acestea întrunirea minunată, la îngroparea atotsfântă, a apostolilor trimişi la toate neamurile, a imnelor de Dumnezeu descoperitoare a purtătorilor de Dumnezeu, şi prezenţa plină de solicitudine a îngerilor şi a corului lor, şi a liturghiei care-i înconjoară, mergând mai departe, urmând, asistând, opunând, apărând, apăraţi fiind. Ei lucrau şi cântau din răsputeri cu cei ce venerau corpul de viaţă izvorâtor şi de Dumnezeu purtător, balsamul mântuitor al neamului nostru şi lauda a toată făptura; dar luptau şi se împotriveau cu tainică mână faţă de iudeii care se ridicaseră împotrivă şi atacau, punându-şi mâna şi voinţa în teomahie. În tot acest timp a stat de faţă Domnul Savaot Însuşi, Fiul Pururea-Fecioarei, în mâinile Căruia ea şi-a predat duhul cel cu minte dumnezeiască, prin care şi cu care trupul ce îl însoţea a trecut în împărăţia vieţii celei cereşti şi fără sfârşit, aşa cum era şi este plămădit. În adevăr, multe au fost dăruite de bunăvoinţa şi puterea şi slava divină, cum spune David: Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. Şi-i voi număra pe ei, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi (Ps. CXXXVIII, 17). Şi, potrivit lui Solomon, multe fete s-au dovedit harnice, multe au fost curajoase, dar ea le-a întrecut pe toate, ea i-a întrecut pe toţi, bărbaţi şi femei (a se vedea Proverbe XXXI, 29). Pentru că, stând ea singură între Dumnezeu şi tot neamul omenesc, Dumnezeu S-a făcut Fiul omului şi i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu; ea a făcut pământul ceresc, a îndumnezeit neamul omenesc şi singură, între toate femeile, s-a arătat maică a firii şi a dumnezeirii, transcenzând toate legile naturii, şi Împărăteasă a toată făptura pământească şi cerească, prin naşterea inefabilă. Astfel, ea a înălţat prin ea pe cele de sub ea şi, arătând pe pământ ascultare de cele cereşti mai mult decât de cele pământeşti, s-a împărtăşit de vrednicii nemăsurate şi de puteri înalte, şi, prin consacrarea primită din cer de la Duhul dumnezeiesc, a devenit cea mai sublimă dintre sublimi şi Împărăteasa suprem binecuvântată a unui neam binecuvântat.
Iar acum maica lui Dumnezeu îşi are locuinţa în Raiul unde s-a mutat astăzi, pentru că locul potrivit pentru ea este Cerul. Ea stă de-a dreapta Împăratului, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată (cf. Psalm XLIV, 9), cum spune despre ea profeţia psalmică. Prin haină aurită se înţelege trupul ei strălucind divin de razele multicolore ale tuturor virtuţilor. Ea singură, în trupul ei slăvit de Dumnezeu, se bucură acum Împărăţia cerurilor împreună cu Fiul ei. Pentru că pământ şi groapă şi moarte nu au putut ţine corpul de viaţă izvorâtor şi de Dumnezeu purtător, locaş mai desfătat decât cerul şi decât cerurile cerurilor. Dacă, prin urmare, sufletul ei, care a fost sălaşul harului lui Dumnezeu, s-a înălţat la ceruri, desprinzându-se de cele de aici de jos, lucru care reiese foarte clar, cum s-ar putea ca trupul care L-a primit în sine pe Fiul Cel Unul-Născut şi preetern al lui Dumnezeu, Fântâna pururi-curgătoare a Harului, şi care, mai mult, Îi arată Trupul prin felul naşterii, să nu fie şi el luat la cer? Sau, dacă pe când avea trei ani şi nu avea încă acea locuire supra-cerească, ea nu părea să poarte trupul nostru când locuia în Sfânta Sfintelor, şi după aceea, a devenit cu totul desăvârşită chiar şi în ceea ce priveşte trupul, prin atât de mari minuni, cum ar putea ca trupul să sufere stricăciune şi întoarcere în pământ? Cum ar putea concepe aşa ceva cineva care judecă raţional? Prin urmare, trupul care a dat naştere este slăvit împreună cu Cel născut din el, cu slava cuvenită lui Dumnezeu, şi chivotul sfinţeniei (Psalm CXXXI, 8) este înviat, după oda profetică, împreună cu Hristos, Cel mai înainte ridicat din morţi în a treia zi. Brâiele de pânză şi hainele de îngropare oferă Apostolilor dovada că Theotokos a înviat din morţi, de vreme ce ele au rămas singure în mormânt şi găsite acolo la cercetarea apostolilor, aşa cum a fost şi cu Stăpânul. Nu era nevoie ca trupul ei să mai zăbovească un pic în pământ, aşa cum a fost cazul cu Fiul şi Dumnezeul ei; de aceea a fost luată din mormânt direct către Împărăţia supra-cerească, de unde irizează luminile şi harurile cele mai strălucitoare şi mai dumnezeieşti, către toate colţurile pământului; de aceea, i se închină şi de ea se minunează şi o cântă toţi credincioşii. Voind să facă un chip a toată bunătatea şi frumuseţea şi să arate cu limpezime cele ale Sale şi îngerilor şi oamenilor, Dumnezeu a modelat o fiinţă cu desăvârşire bună şi frumoasă, ce reuneşte în ea toate cele bune, văzute si nevăzute, pe care le-a dăruit tuturor lucrurilor atunci când a făcut lumea şi prin care toate se împodobesc; sau, cum s-ar putea spune, El a arătat-o ca pe un bol în care se amestecă toate cele bune şi frumoase, dumnezeieşti, îngereşti şi omeneşti, din Univers şi suprema frumuseţe care împodobeşte ambele lumi. Prin ridicarea ei de acum, din mormânt, ea este luată de pe pământ şi atinge cerul şi îl şi depăşeşte, unind cele de sus cu cele de jos, şi să cuprinzând toate cu lucrarea minunată săvârşită în ea. De aceea, ea a fost la început cu puţin mai prejos decât îngerii (Psalm VIII, 6), după cum se spune, referitor la firea ei muritoare, dar şi aceasta doar pentru a arăta mai limpede întâietatea ei faţă de toate creaturile. Astfel, toate, în mulţime mare, s-au adunat astăzi pentru prăznuire.
Este clar că cea care L-a cuprins pe Cel ce le umple pe toate şi care le depăşeşte pe toate trebuia să le întreacă pe toate şi să devină prin virtute superioara lor, prin distincţia demnităţii sale. Cele remarcabile lucruri întâlnite la oamenii care au trăit de-a lungul secolelor pentru a atinge desăvârşirea şi toate cele pe care harul lui Dumnezeu le-a împărţit îngerilor şi oamenilor, ea le îmbină şi singură le poate duce la împlinire şi depăşi. Iar aceasta are acum dincolo de toate: că a devenit nemuritoare după moarte şi singură locuieşte împreună cu Fiul şi Dumnezeu ei în trupul ei. Din acest motiv, ea revarsă de acolo har din belşug către cei ce o cinstesc - pentru că ea este un vas plin de haruri măreţe - şi chiar ne dă posibilitatea noastră de a privi către ea. Bunătatea ei împarte cu generozitate daruri pentru noi şi niciodată nu încetează să aducă jertfe folositoare şi abundente în numele nostru. Dacă cineva priveşte la această concurenţă şi împrăştiere a tuturor bunurilor, poate spune că Fecioara este, pentru virtute şi pentru cei ce trăiesc virtuos, ceea ce este soarele pentru lumina perceptibilă şi pentru cei ce trăiesc în ea. Dar, dacă ridică ochiul minţii spre Soarele ridicat dintre oameni prin această Fecioară în chip minunat, Soarele care are prin natură toate acele calităţi adăugate naturii ei prin har, el o va numi pe Fecioara de-a dreptul: cer. Moştenirea desăvârşită a tot binele ce i-a fost dată depăşeşte atât de mult în sfinţenie porţiunea celor ce sunt pline de har sub cer şi deasupra cerului, pe cât cerul este mai mare decât soarele, şi soarele mai luminos decât cerul.

Cine poate descrie în cuvinte splendida şi divina ta frumuseţe, Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu? Gândurile şi cuvintele sunt nepotrivite pentru a defini însuşirile tale, deoarece acestea depăşesc mintea şi cuvântul. Totuşi, se cuvine să-ţi cântăm imne de laudă, pentru că tu eşti vasul ce conţine tot harul, pleroma tuturor celor bune şi frumoase, concentrarea şi icoana vie a tot binele şi a toată dreptatea, de vreme ce singură te-ai învrednicit să primeşti plinătatea tuturor darurilor Duhului. Singură L-ai purtat în pântece pe Cel în Care se găsesc comorile tuturor acestor daruri şi te-ai făcut tabernacolul Lui minunat; de aceea, te-ai îndepărtat pe calea morţii spre nemurire şi te-ai mutat de pe pământ la Cer, după cuviinţă, astfel că poţi locui cu El pe veşnicie într-un locaş supra-ceresc. De acolo porţi de grijă cu diligenţă moştenirii tale şi prin mijlocirile tale neadormite către El, milă arăţi tuturor.
Pentru că a fost mai aproape de Dumnezeu decât toţi cei ce s-au apropiat de El, de aceea Theotokos s-a învrednicit de o mai mare cinste. Nu vorbesc de doar de oameni, ci chiar şi de ierarhiile îngereşti. Isaia scrie cu privire la căpeteniile supreme ale oştilor cereşti: Serafimi stăteau înaintea Lui (Isaia VI, 2), iar David spune despre ea: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta (Ps. XLIV, 11). Vedeţi deosebirea în privinţa poziţiei? De aici o înţelegeţi şi pe cea în privinţa demnităţii. Serafimii stau în jurul lui Dumnezeu, dar numai Împărăteasa tuturor e lângă El. De ea se minunează şi o laudă Domnul Însuşi, Care o proclamă, precum a fost, prin faptele mari lucrate cu privire la El, spunând cele consemnate în Cântarea cântărilor: Frumoasă eşti, iubita mea (Cântarea cântărilor VI, 4). Ea e mai irizantă ca lumina, mai împodobită cu flori decât grădinile dumnezeieşti, mai înfrumuseţată decât întreaga lume, vizibilă şi invizibilă. Ea nu este numai o însoţitoare, ci stă de-a dreapta Domnului, pentru că acolo unde stă Hristos în ceruri, adică de-a dreapta slavei (Evrei I, 3), acolo ia loc şi ea, înălţată acum de pe pământ la cer. Iubeşte şi este iubită, la rându-i, mai mult decât toate celelalte, după chiar legile naturii; însă mai mult: e cu adevărat Tronul Lui, şi, acolo unde stă Împăratul, stă şi Tronul Lui. Iar Isaia a văzut acest tron în mijlocul corului heruvimilor şi l-a numit înalt şi măreţ (Isaia VI, 1), dorind să facă explicit modul în care starea Maicii Domnului este cu mult mai extatică decât a oştirilor cereşti.
De aceea, Profetul îi arată pe îngeri slăvindu-L pe Dumnezeu cu slava ce vine de la ea, zicând: Binecuvântată fie slava Domnului în Locul unde sălăşluieşte El! (Iezechiel III, 12). Patriarhul Iacob, văzând tronul prin modul tipurilor (enigmata), a spus: Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului! (Facerea XXVIII, 17). Dar David, alăturându-se mulţimii celor mântuiţi - cei ce sunt asemeni strunelor unui instrument muzical sau diferitelor voci ale diferitelor generaţii armonizate într-o singură credinţă, prin Pururea-Fecioara -, face să se audă una din cele mai melodice coarde, spunând: Pomeni-vor numele tău în tot neamul; pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului (Psalm XLIV, 20 sq.) Vedeţi cum toată creaţia o laudă pe Maica Fecioara, şi nu numai la timpul trecut, ci în veac şi în veacul veacului? Astfel, este evident că de-a lungul întregului curs al generaţiilor, nu vor înceta niciodată binefacerile ei către toată lumea, şi, vreau să spun, nu doar către natura creată pe care o vedem în jurul nostru, ci şi către mai-marii oştilor cereşti, a căror natură e imaterială şi transcendentă. Isaia ne arată clar că, numai prin ea, împreună cu noi, ei pot participa la dumnezeire şi pot atinge Natura care depăşeşte atingerea, pentru că serafimii pe care i-a văzut n-au luat cărbunele de pe jertfelnic fără mediere, ci cu cleştele, şi cărbunele a atins buzele profetice şi le-a curăţit (cf. Isaia VI, 6-7). Moise a văzut cleştele marii viziuni a lui Isaia în Rugul care ardea şi nu se mistuia. Şi cine nu ştie că Maica Fecioara este chiar acel Rug şi chiar Cleştele, cea care însăşi (deşi asistată şi ea de un arhanghel la zămislire) a conceput Focul dumnezeiesc cel fără mistuire, Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii, Care prin ea a atins umanitatea şi prin inefabila atingere şi unire ne-a curăţit în întregime. Prin urmare, ea este singura frontieră între firea creată şi cea necreată, şi nimeni nu vine la Dumnezeu, fără să fie cu adevărat luminat prin ea, Făclia iradiind cu adevărat divinitatea, cum spune Profetul: Dumnezeu este în mijlocul cetăţii, nu se va clătina (Psalm XLV, 5).
Dacă răsplata se dă pe măsura de dragostei de Dumnezeu şi dacă omul care-L iubeşte pe Fiul este iubit de El şi de Tatăl Său şi I se face locaş, şi dacă Ei sălăşuiesc şi se mişcă mistic în el, cum stă scris în Evanghelia Stăpânului, cine oare-L va iubi mai mult decât mama Sa? Pentru că El a fost Fiul ei Unul-Născut şi, în plus, ea singură între toate femeile a dat naştere fără să ştie de bărbat, tot astfel şi dragostea Celui ce S-a împărtăşit de trupul ei ni S-a arătat prin acestea două. Şi cine-L va iubi mai mult pe Fiul Cel Unul-Născut decât mama Celui ce S-a născut, în chip inefabil, din ea, fără tată, în aceste vremuri din urmă, aşa cum a venit din Tatăl, fără de mamă, mai înainte de veac? Cum ar fi putut Cel coborât să împlinească Legea să nu înmulţească cinstea datorată mamei sale cu mult mai mult faţă de aşezămintele Legii?
Prin urmare, aşa cum prin Theotokos singură Domnul a venit la noi, S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a vieţuit, fiind invizibil tuturor mai înainte, tot astfel şi în veacul neînserat ce va să vie, fără medierea ei, orice emanaţie a luminii dumnezeieşti luminând, orice revelaţie a tainelor Dumnezeirii, orice formă de dar spiritual, va fi peste puterea întregii creaţii. Ea singură a primit pleroma atotcuprinzătoare a Lui, care plineşte toate lucrurile, şi prin ea toţi o putem cuprinde, pentru că ea împarte această plinătate fiecăruia după puterea lui, în măsura şi la nivelul curăţiei lui. Prin urmare, ea este tezaur şi chivernisitoare a bogăţiilor Dumnezeirii. Pentru că e o veşnică rânduială din ceruri ca inferiorul să se împărtăşească de ceea ce e dincolo de el, prin medierea superiorului, iar Maica Fecioara este neasemuit superioară tuturor. Prin ea ne împărtăşim atât cât ne împărtăşim de Dumnezeu; şi atât cât Îl cunoaştem pe Dumnezeu o înţelegem ca fiind grădina Unului Necuprins; şi atât cât Îl doxologim pe Dumnezeu o laudăm împreună cu El. Ea este cauza a ceea ce a fost înaintea ei, înainte-mergătoarea celor veniţi după ea şi actanta lucrurilor eterne. Este esenţa profeţilor, căpetenia apostolilor, temeiul ferm al martirilor şi punctul de plecare al învăţătorilor Bisericii. Ea este slava celor de pe pământ, bucuria fiinţelor cereşti, podoaba a toată făptura. Ea este începutul şi izvorul şi rădăcina bunurilor negrăite; este coroana şi desăvârşirea a tot ce e sfânt.
O dumnezeiască şi, acum, cerească Fecioară, cum aş putea exprima toate cele ce ţin de tine? Cum aş putea slăvi pe comoara întregii slave? Memoria ta sfinţeşte pe tot cel ce o păstrează, simpla mişcare către tine face mintea diafană, ca tu să o înalţi către Dumnezeu. Prin tine, ochiul intelectului se limpezeşte şi prin tine spiritul omului se luminează de împreună-şederea cu Duhul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai făcut chivernisitoarea comorii darurilor dumnezeieşti şi tainiţa lor, şi aceasta nu pentru a le păstra pentru tine, ci în aşa fel încât să poţi sătura de har firea creată. Într-adevăr, chivernisitoarea comorilor nesecate are grijă ca bogăţiile să nu se risipească; dar, ce ar putea împuţina bogăţia cea nedeşertată? Prin urmare, dăruieşte din belşug mila şi harurile tale către toţi oamenii, această moştenire a ta, Stăpână! Risipeşte primejdiile care ne ameninţă. Vezi cum suntem de munciţi de cele ale noastre şi de cele străine, de cele dinafară şi de cele dinăuntru. Ridică-i pe toţi prin puterea ta: împacă-i pe cei ai noştri unul cu altul şi risipeşte-i pe cei năvăliţi asupra noastră dinafară ca nişte fiare sălbatice. Înmulţeşte sprijinul şi vindecările tale pe măsura patimilor noastre, dăruind har din belşug sufletelor şi trupurilor noastre, după nevoile fiecăruia. Şi dacă nu ne dovedim în stare să primim milele tale, sporeşte-ne vrednicia pentru a ni le dărui, astfel încât, mântuiţi şi întăriţi de harul tău, să putem să-L slăvim pe Cuvântul cel mai înainte de veac, Care, pentru noi, S-a întrupat din tine, împreună cu Tatăl Său Cel neoriginat şi cu Duhul de viaţă-Făcător, acum şi pururea şi în vecii nesfârşiţi. Amin.

trad. & adapt. radugo, după traducerea în engleză.