sâmbătă, octombrie 5

vineri, septembrie 14

Maria Skobţova: Suferinţă şi Cruce

Maica Domnului din Ravensbrück,
lagărul nazist în care a murit autoarea icoanei,
Sf. Maria Skobţova (Maria din Paris).

Suferinţa este inevitabilă în viaţă. Fiecare religie o tratează ca pe un fapt. Intensitatea maximă a suferinţei este moartea.
Atitudinea precreştină faţă de suferinţă şi moarte tindea să le surmonteze printr-o abordare exterioară, iar atunci când desigur nu le putea ignora, funcţiona o rezistenţă şi indiferenţă stoică faţă de suferinţă, prin care omul să se retragă din ea întru sine şi să o facă să devină, pe cât posibil, ceva exterior sieşi, să nu-i permită accesul în viaţa sa lăuntrică. Astfel era atitudinea misticilor hinduşi faţă de suferință, astfel era atitudinea stoicilor.
În creştinism, atitudinea faţă de suferinţă şi moarte este fundamentală şi definitivă.
Suferinţa este urmarea păcatului. La fel, moartea este urmarea păcatului. În afara păcatului, moartea ar fi o transfigurare. Omul poartă urmele păcatului - şi cu necesitate urmele suferinţei. Nu putem spune că Dumnezeu pedepseşte omul prin suferinţă, ci mai degrabă răul în sine pedepseşte printr-un soi de lege ireversibilă a logicii sale interne. Într-o epistolă a Sfântului Apostol Iacob, acest lucru este exprimat astfel: Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni (Iacob I, 13). Şi împreună cu aceasta: Fericit este bărbatul care rabdă ispita (Iacob I, 12).
Dumnezeu nu numai că nu pedepseşte prin suferinţă, ci prin mila Sa El îmbunătăţeşte chiar si puterea de a suferi. Iar manifestarea deplină a milei dumnezeieşti este jertfa de bunăvoie a lui Hristos pentru păcatele lumii. Acesta a fost întru răscumpărarea lor, în apărarea lor în faţa suferinţei inevitabile şi veşnice. Moartea pe Cruce a lui Hristos, Unul fără de păcat, este o judecare a lui Hristos de către logica inexorabilă a edificiului lumii. El Însuşi a fost părăsit de mila lui Dumnezeu, în aşa fel încât nimeni în afara Lui să nu fie părăsit la vreme de necaz. Supus suferinţei şi morţii, El a fost judecata şi condamnarea acestei logici, arătând-o nedreaptă faţă de om în general. Astfel a fost istoria biruinţei lui Hristos asupra suferinţei şi morţii.
Suferinţa a fost învinsă în proiecţia sa eternă, dar rămâne ca o experienţă a vieţii umane. Aici nu numai că nu e negată, dar Evanghelia tinde chiar să vorbească despre puterea sa purificatoare şi mântuitoare (Matei VII, 13): Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi (Matei X, 38-39). Şi încă, mai încolo: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi  (Matei XI, 28). Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând  şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară  (Matei XI, 29-30).
Atunci când învaţă adevărul lui Hristos, omul nu este eliberat de suferință. Sensul suferinţei în viaţa creştinului este clar exprimat de apostolul Pavel: pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni XII, 7-10).
Vreau să citez încă un alt text, care defineşte atitudinea corectă a creștinului față de suferinţă: Atunci Iisus le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei XXVI, 38-39).
Creștinismul învață într-un asemenea mod şi transformarea suferinței în om, cu acceptare, dacă Dumnezeu permite aceste suferințe. Este necesar să ne referim la ele cu umilință și cu sobrietate. Este complet inacceptabil să ne bucurăm de suferinţă, să ne lăudăm mândri de ea. Dumnezeu ne învață nu numai prin suferinţă, ci şi prin bucurie. Suferinţa cuiva nu trebuie să pretindă întâietate în faţa bucuriei. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu (Romani XIV, &).
Părintele stareţ al Optinei, Varsanufie, a spus: „Tu ţii postul, iar fratele tău mănâncă, prin ce eşti tu aşa de măreţ. Ai doar o doctorie sufletească. Ţii postul pentru ca, ajutat de acest tratament să te însănătoşeşti, dar fratele tău nu are nevoie de aceeaşi medicaţie”. Umilința și sobrietatea în acceptarea suferinței și chiar a morţii - Domnul a dat, Domnul a luat - este, fără îndoială, o viziune caracteristică a ascezei ortodoxe.
Catolicii au o atitudine uşor diferită față de suferință. Ei au un cult al suferinței - dorinţa Sfintei Tereza să sufere sau să fie pedepsită cu moartea. Ei numără loviturile cu care Hristos a fost lovit, consemnează toate instrumentele de tortură folosite de călăi şi cugetă la cruzimea lor rafinată.
Angele de Foligno: „L-am văzut pe Dumnezeu-omul, cum L-au dat jos de pe Cruce. Sângele curgea gros, proaspăt, roşu, curgea din răni deschise; și în trupul sfâșiat am privit fibrele batjocorite și oasele dezgolite”. Rugăciunea Sfintei Gertrude: „O, Doamne milostiv, însemnează cu sângele Tău urmele rănilor Tale sfinte pe inima mea, astfel încât amintirea suferințelor Tale să locuiască de-a pururi în ea și să pot suferi cu tine. Cu puterea inimii Tale străpunse străpunge inima Gertrudei de săgețile iubirii Tale”. Cultul sângelui sacru. Angele de Foligno: „Nu eram în somn. Hristos m-a chemat și a îngăduit buzelor mele să se atingă de rana din coasta Sa. Am pus acolo buzele mele și am băut sânge și în acest sânge, cald încă, am perceput că era o curățire”.
Din aceste stări de conştiinţă apare setea stigmatelor, o împărtăşire trupească a suferințelor lui Hristos.
Este cu anevoie de înțeles relaţia dintre aceste atitudini senzorial-exultante față de suferințele lui Hristos, față de trupul şi sângele Lui, şi credința în Taina Euharistiei. Până la urmă, una o exclude pe cealaltă. Fie este o comuniune genuină a Trupului lui Hristos, pe care o găsim la Angele de Foligno care bea sângele lui Hristos, făcând ca pentru ea Euharistia să fie inutilă, fie în această atitudine există o denaturare înşelătoare a misterului sacrificial al lui Hristos, denaturare a înţelesului autentic al Euharistiei.
În orice caz, emotivitatea specială a Sfinților catolici ar fi greu de conceput în Răsăritul ortodox.

- traducere după traducerea în engleză şi adaptare: radugo -

sâmbătă, septembrie 8

cer însuflețit, ușă către răsărituri, cartea Cuvântului vieții...

Nașterea Maicii Domnului
(M-rea Ferapontov, Rusia, sec. XVII).
- din cântările sărbătorii Nașterii Maicii Domnului -

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, și dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

Ioachim și Ana prăznuiesc, născând începătura mântuirii noastre, pe singura Născătoare de Dumnezeu. Cu aceia și noi împreună prăznuim astăzi pe cea din rădăcina lui Iesei, fericind pe preacurata Fecioară.

Astăzi Dumnezeu, Cel ce Se odihnește pe scaune înțelegătoare, scaun sfânt pe pământ mai înainte Și-a gătit. Cel ce a întărit cu înțelepciunea cerurile cer însuflețit cu iubirea de oameni și-a făcut. Că din rădăcină neroditoare sad de viață purtător ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor, și nădejdea celor fără de nădejde, slavă Ție.

Aceasta este ziua Domnului: bucurați-vă, popoare, căci iată, cămara Luminii și cartea Cuvântului vieții din pântece sterp a ieșit, și ceea ce s-a născut ușă către răsărituri așteaptă intrarea Preotului celui mare. Singura care aduce pe Unul Hristos în lume, spre mântuirea sufletelor noastre.

Podul vieții se naște astăzi, prin care oamenii câștigând ridicare din căderea iadului, pe Hristos Dătătorul de viață cu laude Îl slăvesc.

Ușă neumblată, păzită Unuia Dumnezeului nostru, proorocul pe Sfânta Fecioară a numit-o; prin care a ieșit Domnul cel Preaînalt și, ieșind, iarăși pecetluită a lăsat-o, scăpând din stricăciune viața noastră.

Fecioara Maria și Născătoarea de Dumnezeu cu adevărat, ca un nor al Luminii, astăzi a strălucit nouă și din cei drepți a ieșit spre lauda noastră. Nu se va mai osândi Adam, că Eva din legături s-a dezlegat. Pentru aceasta glăsuind să strigăm cu îndrăzneală, către cea singura curată: Bucurie vestește nașterea ta la toată lumea.

Plinitu-s-au, Preacurată, proorociile grăitorilor de Dumnezeu, ale celor ce cu credință te numesc pe tine cort, ușă și munte înțelegător, rug și toiag al lui Aaron, care ai răsărit din rădăcina lui David.

Odrăslirea toiagului cel uscat al preotului a descoperit lui Israel alegerea; iar preamărită nașterea Fecioarei din cea stearpă, pe cei ce au născut-o luminați i-a arătat.

Ioachim şi Ana, din defăimarea nenaşterii de fii, şi Adam şi Eva din stricăciunea morţii s-au izbăvit, Preacurată, prin sfântă naşterea ta. Aceasta o prăznuieşte şi poporul tău, de vina greşelilor izbăvindu-se, când strigă către tine: Cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi hrănitoarea vieţii noastre.

Rugăciunea împreună și suspinul cel bineprimit, pentru sterpiciunea și nenașterea de fii, al lui Ioachim și al Anei, în urechile Domnului au intrat și au odrăslit rod de viață purtător lumii; că acela rugăciune în munte a făcut, iar aceea în grădină defăimare a suferit; ci cu bucurie cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre.

Cinstim scutecele tale, Născătoare de Dumnezeu; mărim pe Cel ce a dat rod celei ce era mai înainte stearpă și a deschis pântecele neroditor cu preaslăvire; că face toate câte le voiește, Dumnezeu fiind Atotputernic.

luni, februarie 27

Arsenie Boca: Timp și libertate

Providența vede timpul în funcție de om.
De aceea, fiindcă omul are darul excepțional al făpturilor duhovnicești - darul libertății deciziei - și timpul are o funcție variabilă în Providență. Dacă „înaintea lui Dumnezeu 1.000 de ani sunt ca o zi, și o zi ca 1.000 de ani” [cf. II Petru III, 8], aceasta se datorează și marilor decizii ale libertății omului pe pământ. De aici se înclină lucrurile. De aici răspunderile sunt inevitabile. Libertatea deciziilor omului nu mai poate interveni cu aceeași ușurință în modificarea urmărilor cu necesitate ale acelei decizii. De aceea omul are nevoie de Dumnezeu, garantul libertății sale, și Care are - așa zicând - o libertate mai tare: libertatea absolută, a armonizării totului. Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu sunt în raport ca timpul cu eternitatea. Timpul s-a dat omului când a renunțat la starea eternității paradisiace.
De atunci a început omul starea sa în istorie.
În „măsurile timpului” în „împlinirile vremilor”.
Și vremile se umplu cu faptele oamenilor.
Iar „soroacele” sunt în mâna lui Dumnezeu.
El, Dumnezeu, rezolvă „crizele vremurilor”.
Că omul, cu mintea lui, mereu înfundă în crize timpul în care a căzut.
Acestea sunt totodată și limitele naturii omenești în cele bune sau cele rele.
Cele bune lungesc „ziua omului la mii de ani înaintea lui Dumnezeu, pe când cele rele scurtează mia de ani a omului la ziua Domnului”.
Iar „mia de ani” a omului poate fi viața omului pe pământ.
Dumnezeu prevede mișcările libertății omenești și de aceea El știe etapele timpului.

- „Piesa titulară” din volumul Se umplu măsurile și se plinesc vremile, editura Credința strămoșească, 2009, p. 44-46.

duminică, ianuarie 8

glasul Domnului peste ape

Botezul Mântuitorului (mozaic, mănăstirea Daphni - Atena, c. 1100).
Relația dintre Botezul Mântuitorului 
și Taina Botezului

Tradiția Bisericii arată că Botezul Mântuitorului și botezul catehumenului ce urmează a se încreștina nu sunt de aceeași esență. Cufundarea Celui atotcurat în apa Iordanului nu este  echivalentă cufundării celui întinat de păcatul strămoșesc și de celelalte suferințe spirituale în moartea lui Hristos. Totuși, vedem în cele două acte un fel de complementaritate, de genul celei ce  contrapune adâncul iubirii dumnezeiești și adâncul smereniei umane: Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale (Psalm XLI, 10). Legătura dintre cele două botezuri este mai strânsă decât cea a simplei omonimii.
Exprimarea Părintelui Dumitru Stăniloae aproape că nu lasă loc la alte adăugiri: „A trebuit să Se scufunde Fiul în natura omenească și prin ea în apă, pentru ca noi, scufundându-ne în apă, să ne scufundăm în viața Lui dumnezeiască, sau în Duhul Lui cel Sfânt” ([10], p. 39). Voi încerca totuși să dezvolt în cele ce urmează această idee, atât de inspirat formulată, a marelui nostru teolog.

1. Apa Iordanului și Apa Botezului

Cu un cuvânt al Sfântului Ioan Damaschinul, Hristos „Se botează nu pentru că el a avut nevoie de curăţire, ci pentru că și-a împropriat curățirea mea, ca să zdrobească capetele balaurilor în apă, ca să înece păcatul, ca să înmormânteze pe tot Adamul cel vechi în apă, ca să sfințească pe Botezător, ca să împlinească legea, ca să descopere Taina Treimii, ca să ne dea nouă pildă și exemplu de a ne boteza” ([6], p. 157). Comparând cu atenție această exegeză concisă și ceea ce știm despre semnificația Tainei Botezului, putem spune fără teama de a greși că acesta din urmă pare în multe privințe un antitip al Teofaniei de la Iordan.
Botezul Mântuitorului îl prefigurează și îl pregătește pe cel creștin, iar acest lucru se realizează în cele mai mici amănunte. Cunoscutul teolog Alexander Men e de părere că, bunăoară, apa Iordanului nu e aleasă la întâmplare. „Din cele mai vechi timpuri, arată el, Iordanul a fost considerat un râu sfânt și, în același timp, era granița Țării Sfinte, împărțind-o între munții Moabului și pustia răsăriteană. Sfânta abluțiune (cufundare) era un semn al venirii păgânilor la credința adevărată.” ([9]) De aceea, botezul în Iordan era o condiție necesară a convertirii la iudaism a păgânilor și în acest sens el prefigurează universalitatea botezului: mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei XXVIII, 19).
Același teolog, vorbind despre semnificația apei ca materie a botezului, amintește printre altele ceva ce în știință e formulat doar în chip conjectural deocamdată și se numește „memoria apei”: apa este un depozitar de informație ([9]): ea „ține minte” substanțele odată dizolvate în ea, păstrându-le nealterate proprietățile. La fel ca acel tat tvam asi hindus, vechiul și noul botez rețin într-un mod particular ceva adus de cei cufundați în apa lor.
Despre ce memorie este vorba, în cele două cazuri? La Botezul Mântuitorului, așa cum afirmă Antonie de Suroj, apele Iordanului rețin, o dată cu necurăția celor ce se botezau de către Ioan, și informația genetică adusă de aceștia – păcătoșenia neamului omenesc și consecința acesteia, mortalitatea. Astfel, Mântuitorul Se face pentru noi păcat (II Corinteni V, 21), îmbrăcându-Se cu această necurăție și spălând-o pe Cruce cu sângele Său.
„Aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului.” ([3])
În acest fel, prin Botezul în Iordan, Fiul lui Dumnezeu ia cu titlu de împrumut haina mortalității aduse de păcat. Prin Taina Botezului, omul ia în primire, cu titlu de împrumut haric, veșmântul imortalității dumnezeiești, cum cântă Sfântul Efrem Sirul:
„Coborâţi în apă, fraţii mei însemnaţi, îmbrăcaţi pe Domnul nostru şi amestecaţi-vă cu neamul Său! Căci este Fiul Celui de neam mare, cum a spus în parabola Sa.
Din înalt vine firea Lui şi din adânc Haina Lui legată pentru totdeauna de haina celui ce îşi dezbracă acum haina sa.
Şi voi să dobândiţi acum din ape de la El haină ce nu se învecheşte şi nici nu se strică, haină care pe cei ce o poartă îi îmbracă în veşnicie...
Cine e mare să se facă mic, ca, mic fiind, să crească prin El! Să se asemene Celui Preaînalt, Care S-a făcut cel mai mic; S-a făcut mic şi i-a făcut mari pe toţi.
Cel de jos, care s-a îmbrăcat în apă în Cel Înalt, poate fi disprețuit, dar a-l cerceta e lucru mare; căci în el locuiește Cel Preaînalt.” ([5], p. 143-144)
Prin Botezul de la Iordan, apele se sfințesc și astfel ele devin purtătoare ale memoriei Trupului Celui ce S-a jertfit pentru răscumpărarea noastră. Totuși, e de amintit amendamentul lui Hristos Andrutsos: „Observația următoare a lui Hofmann că «apa botezului se sfințește la Teofanie»... arată că el confundă apa botezului cu aghiazma” ([2], p. 265), ca unul ce pe bună dreptate încearcă să limpezească... apele în confuzia tipic protestantă dintre evenimentele biblice și actualizarea lor în planul trăirii creștine. Sfințirea apei la Iordan înseamnă consacrarea lor virtuală ca materie a viitorului botez, consacrare ce devine fapt odată cu ierurgia aghezmei și își arată rodul în îmbrăcarea în omul cel nou.

2. Botezul apei și Botezul Duhului

Sfântul Ioan Botezătorul distinge în chip hotărât între botezul său și botezul lui Hristos.
Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. (Matei III, 11)
Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt (Marcu I, 8)
Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Luca III, 16)
În exegeza Sfântului Ioan Gură de Aur, punctul de legătură dintre botezul lui Ioan și botezul lui Iisus este și cel în care cele două botezuri se despart: e vorba de iertarea păcatelor. Mântuitorul Și-a ales vârsta de treizeci de ani spre a Se boteza nu doar pentru că era vârsta bărbatului desăvârșit, ci pentru a împlini toată dreptatea. Sfântul Ioan Gură de Aur apreciază că „până la treizeci de ani omul poate săvârși toate păcatele”, cele ale copilăriei provenind din „naivitate și zburdălnicie”, cele ale tinereții din plăcerile trupești, iar cele ale maturității izvorând din dorința de înavuțire. Astfel, el a așteptat această vârstă „ca să plinească toată legea, să nu spună careva că a desființat-o pentru că n-a putut-o îndeplini”, numind astfel dreptate „împlinirea tuturor poruncilor” ([7], p. 120).
Botezul era al pocăinței, spre iertarea păcatelor (Luca III, 3), care iertare a păcatelor a venit însă abia după moartea și Învierea Domnului și are loc doar prin Botez și prin actualizarea lui, care este Taina Spovedaniei. Ne lămurește tot Hrisostomul: iudeii care se botezau de la Ioan „erau niște oameni nesocotiți; niciodată nu-și dădeau seama că păcătuiesc; erau vinovați de cele mai mari păcate și se lăudau pe toate drumurile că sunt drepți”. Acest botez al pocăinței era spre a le îndrepta cugetele, ca ei să-și recunoască păcatele și starea de păcătoşenie în care se aflau; dar Ioan nu-i dezlega de aceste păcate, ci doar îi îndemna să le părăsească pe viitor și să facă roade vrednice de pocăință (Luca III, 8) ([7], p. 122).
Botezul apei converge într-un final către botezul Duhului. Odată cu legea cea nouă, părăsirea păcatului și facerea roadelor vrednice de pocăință devin sincrone cu împroprierea morții și învierii Domnului de către fiecare credincios în parte, cel botezat căpătând, prin aceasta, și „plinătatea dreptății” dumnezeiești.

3. Teofania baptismală

Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe (Psalm XXVIII, 3).
Sfântul Vasile cel Mare admite trei interpretări ale acestui verset.
Prima dintre ele este legată de crearea lumii și de rolul cosmocratic și proniator al Creatorului ei. Potrivit Sfântului Vasile, Creația vestește, asemeni unui tunet, pe Creatorul ei.
A doua interpretare ține de botezul Domnului. „Atunci când la botezul lui Iisus a fost glas de sus: Acesta este Fiul Meu cel iubit (Matei III, 17), atunci Domnul era peste ape multe, sfințind apele prin botezul Său, iar Dumnezeul slavei, cu măreția glasului Său, a tunat din înălțime. Și celor ce li se botează li se spune glasul lăsat de Domnul Care zice: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei XXVIII, 19)”.
Iar aici e și a treia interpretare. „Poți, potrivit învățăturii bisericești, să numești tunet și predania săvârșită din marele glas al Evangheliei, după botez, în sufletele celor ce s-au desăvârșit. Că Evanghelia este tunet o arată ucenicii cărora Domnul le-a schimbat numele, numindu-i fiii tunetului (Marcu III, 17).” Iar „ape sunt și sfinții, pentru că râuri curg din pântecele lor, adică învățătura duhovnicească, aceea care udă sufletele ascultătorilor. Și iarăși: aceștia iau apă, care saltă către viața veșnică, apă care ajunge, în cei care o primesc, izvor de apă care saltă spre viața veșnică.” ([12], p. 73-76)
Prin această exegeză, Sfântul Vasile descoperă în versetul amintit lucrarea Celor Trei Persoane Care S-au arătat la Botezul Domnului și în numele Cărora Se botează cei ce Se botează și fără invocarea numelor Cărora Taina Botezului nu este validă ([2], p. 264). Așa cum arată și Sfântul Vasile ([12], p. 43 passim), și Marcu Ascetul, „pe Duhul Sfânt Îl primim prin botez. Dar fiindcă acesta e numit și Duhul lui Dumnezeu și Duhul Fiului, de aceeea prin Duhul primim pe Tatăl și pe Fiul” ([8], p. 365).
Astfel, invocarea Treimii la Botez nu este doar mărturisirea exterioară a credinței în Dumnezeu Cel Unul în Trei Ipostasuri, ci este chemarea Acestui Dumnezeu în locuința sufletului celui botezat. Kenoza trinitară de la Iordan are ca revers înălțarea omului până la statutul de sălaș al Creatorului său. „Că baia Botezului este începutul și temelia vieții în Hristos se vede de acolo că Însuși Mântuitorul, ca să arate până unde S-a pogorât, a primit întâi de toate botezul” ([4], p. 50). Omul se ridică din baia botezului cu chipul strălucind de slava lăuntrică a Treimii:
„Fii ai lui Dumnezeu v-ați făcut prin botez, frați și prieteni ai lui Hristos, rude ale Duhului, fii ai luminii din apă. Binecuvântat fie Cel ce v-a înfrumusețat!” ([5], p. 171)

BIBLIOGRAFIE
1.*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
2.Hristou ANDROUTSOS, Simbolica, Traducere din greacă de Iustin Moisescu, Craiova, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955.
3.ANTONIE DE SUROJ, Epifania, traducere și adaptare: radugo, http://mystagogia.blogspot.com/2009/01/antonie-de-suroj-epifania.html.
4.Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, Trad. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
5.Sfântul EFREM SYRUL, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului, Traducere de Diacon Ioan I. Ică jr., Sibiu, Editura Deisis,  2000.
6.Sfântul IOAN DAMASCHINUL, Dogmatica, ediţia a III-a, Traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.
7.Sfântul IOAN GURĂ de AUR, Scrieri. Partea a treia. Omilii la Matei, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
8.MARCU ASCETUL, Despre Botez, în  Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, Bucureşti, Editura Harisma, 1993.
9.Alexander MEN, Baptism (în engleză), http://www.alexandermen.com/Baptism.
10.Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
11.Sfântul VASILE cel MARE,  Despre Sfântul Duh, în Scrieri. Partea a treia, Traducere şi note de Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Pr. Prof. Teodor Bodogae, București, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.
12.Sfântul VASILE cel MARE, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Traducere şi note de Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000.

Eseu compus pentru simpozionul 2011 - Anul Omagial al Tainei Sfântului Botez şi Sfintei Cununii în Patriarhia Română - Iași, mai 2011.

vineri, ianuarie 23

Interviu cu mitropolitul Japoniei

Mitropolitul Daniel al Tokyo-ului şi a toată Japonia, în vârstă de 70 de ani, era azi dimineaţă în pole-position în sondajul iniţiat de saitul За Патриарха printre internauţi. Este însă foarte greu de crezut că numele său va fi luat în considerare între atâţia competitori experimentaţi care au în plus avantajul naţionalităţii (dacă vreţi o informaţie mai clară: noul patriarh va fi Kiril de Smolensk şi Kaliningrad, actualul locţiitor de patriarh).
Interviul de faţă e preluat de pe Православие.Ru / Pravoslavie.Ru. Poza: Catedrala Sfintei Învieri (supranumită Nikorai-do) din Tokyo, vedere din 1929.


- Eminenţa Voastră, sunteţi de patru ani încoace capul Bisericii Japoniei. Înainte de asta aţi slujit ca preot timp de mai mulţi ani. Cum s-a schimbat percepţia voastră asupra Ortodoxiei japoneze de când aţi devenit mitropolit?
- Am înţeles pe deplin faptul că Biserica Ortodoxă a Japoniei este independentă din punct de vedere economic şi acest lucru are ca rezultat o mare responsabilitate din partea noastră. Trebuie să participăm la foarte multe probleme administrative. În trecut, Biserica Japoniei era condusă de episcopii de origine rusă ce se aflau în SUA. Aşa a fost după al doilea război mondial. Dar acum treizeci de ani Biserica Ortodoxă a Japoniei a devenit independentă. Liderul acelei mişcări a fost Mitropolitul Nikodim (Rotov). De atunci, Biserica noastră a fot condusă de episcopi japonezi. Una dintre cele mai importante sarcini a devenit asigurarea independenţei economice a Bisericii. În prezent, sigur, nu putem spune că Biserica din Japonia dispune de nenumărate comori, dar navem tot ce trebuie pentru a funcţiona normal şi pentru a-L aduce pe Hristos poporului japonez. Cred că situaţia economică este foarte importantă, Biserica nu poate funcţiona altfel, dar chestiunile economice trebuie să meargă împreună cu creşterea spirituală şi cu ridicarea nivelului spiritual credincioşilor noştri.
- În această lumină, care sunt principalele sarcini cu care se confruntă astăzi Biserica Japoniei?
- Aşa cum ştim cu toţii, Biserica Ortodoxă are la temelia ei Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Noul Testament a fost acum tradus complet în japoneză. Aproape toate textele liturgice sunt traduse. Datorăm acest lucru a Sfântului Nicolae, Luminătorul Japoniei. Tot el a tradus şi lucrări ale Sfinţilor Părinţi şi această problemă este încă de actualitate. Trebuie să continuăm să traducem în japoneză şi să publicăm învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Şi trebuie să începem cu lucrările concise ale Sfinţilor Părinţi, să prezentăm cititorilor noştri mai întâi principalele şi cele mai elocvente idei ale învăţăturilor lor. Asta încercăm să facem. Sigur, Biserica noastră este de-abia la început în procesul de introducere a credincioşilor în moştenirea lăsată de Sfinţii Părinţi.
- Ştim că vă plac scrierile Sfinţilor Părinţi şi le traduceţi înşivă. Creştinii japonezi le citesc în mod regulat?
- Desigur, Sfinţii Părinţi nu sunt „populari“. Dar cred că publicarea operelor lor este extrem de importantă. Mi se pare că una din principalele mele atribuţiuni este să aleg cea mai inteligibilă parte a activităţii lor şi să o transform în aşa fel încât să fie lesne de înţeles, pentru japonezi în special. Mulţi oameni îmi spun că munca pe care am început-o este foarte utilă. Ei fac cunoştinţă, cel puţin în japoneză, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi.
- Părinţii pustiei Optina deşert au făcut acelaşi lucru, atunci când au adus originalele greceşti în Rusia, traducându-le şi publicându-le...
- Sfântul Teodosie a împrumutat rânduiala monahală grecească de la Muntele Athos, atunci când a fondat Lavra peşterilor din Kiev. Era vorba despre o tradiţie ortodoxă autentică. Japonezii întreabă: „Ce este Ortodoxia?“ Când se vor familiariza cu scrierile Sfinţilor Părinţi, îşi vpr da seama că aceasta este Ortodoxia... Apropo, cine a întocmit cartea numită Calea Părinţilor, publicată de mănăstirea voastră?
- Cartea a fost scrisă de o persoană remarcabilă - Serghei Iosiphovich Fudel. A fost fiu de preot şi şi-a petrecut mulţi ani în închisori. În opinia mea, este una dintre cele mai bune cărţi. Din păcate, este prost vândută. E foarte important pentru noi că am aflat în persoana dumneavoastră un om care apreciază cu adevărat această carte. Aţi tradus şi lucrări de Ignatie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul?
- Numai în parte. În Tokyo a fost un tânăr expert al filologiei japoneze, Alexei Potapov, care a lucrat plin de râvnă pentru Biserică şi a tradus mai multe lucrări de Ignatie Briancianinov. Acum, ele au fost publicate în japoneză. Înainte, în Japonia nici măcar nu se auzise de numele Sfântului. Dar, treptat, aceste lucrări ajung în deşertul uscat al Japoniei. Să-i facem pe japonezi să se obişnuiască măcar cu numele a Sfinţilor Părinţi. Cu timpul, când numele unei sfânt devine cunoscut, putem începe să traducem principalele, cele mai importante în sens spiritual lucrări ale sale. În final scopul nostru va fi să traducem toate scrierile Sfinţilor Părinţi, să zicem, pentru biblioteca mănăstirii pe care avem de gând s-o aflăm în Japonia în curând. Sfântul Ignatie a fost un scriitor prolific, am opera sa în şase volume în biblioteca mea personală. Desigur, pentru o singură persoana, mai ales un străin, este multă muncă să citeşti toate aceste cărţi groase, îţi ia o mulţime de timp. Sfântul Ignatie Briancianinov a avut în permanenţă un sentiment de amărăciune în inima lui, din pricina greşelilor din lume la care a putut fi martor. Şi el a încercat să schimbe lumea în bine cu ajutorul condeiului.
- Eminenţa voastră, regizorul japonez Akira Kurosava, pe care-l admirăm foarte mult, a arătat într-unul din filmele sale, Kagemusha, că la început, japonezii au privit Creştinismul ca o învăţătură ostilă. La rândul său, Sfântul Nicolae (Kasatkin), când şi-a început activitatea în Japonia, menţiona frecvent că japonezii vorbesc despre „secta mizerabilă a creştinilor“. S-a schimbat astăzi atitudinea faţă de Ortodoxie?
- Din păcate, mulţi japonezi nici n-au auzit de Ortodoxie. Prima imagine care le vine în minte japonezilor atunci când e vorba despre Creştinism este Biserica Romano-Catolică. Şi filmul la care vă referiţi arată mai ales percepţia faţă de Catolicism. Oficial, în Japonia sunt înregistraţi 1 milion 400 de mii de creştini practicanţi. Puţini dintre ei sunt ortodocşi. Dar toată lumea ştie de Catedrala Învierii, pe care japonezii o numesc Nikorai-Do arătându-şi respectul faţă de Sfântul Nicolae.
- Cât de mulţi credincioşi ortodocşi sunt în Japonia?
- Ştim de circa 30 de mii de familii. Dar unii credincioşi nu sunt înregistraţi oficial. E imposibil să dăm numărul exact, deoarece unii dintre aceştia sunt înregistraţi ca ortodocşi şi nu vin la biserică, iar alţii nu sunt, dar participă la slujbe.
- Cum e relaţia dumneavoastră cu statul?
- În Constituţia japoneză există principiul libertăţii de conştiinţă, care este ocrotită de legi concrete şi de tradiţia contemporană a societăţii japoneze. Acest principiu e valabil în ţara noastră de mai mult de o sută de ani, de la revoluţia care a avut loc în 1867. De aceea statul nu poate capabil să se amestece în treburile organizaţiilor religioase.
- Oamenii de astăzi devin din ce în ce mai raţionali şi calea spre credinţă devine tot mai complicată. Există speranţa că vor fi mai mulţi ortodocşi în Japonia şi că Biserica Ortodoxă va deveni mai puternică?
- E o întrebare dificilă. Desigur, inteligenţă şi educaţie sunt foarte importante. Dacă priveşti la istoria Japoniei, vezi că japonezii folosesc un concept precum „spirit“ în tradiţia lor naţională. Acesta e diferit totuşi ca sens în Ortodoxie. În ultimii o sută de ani, societatea japoneză, ca şi restul lumii, au căpătat o gândire raţionalistă. Dar cu ajutorul ei nu poţi feri de păcat, ea nu te duce direct către mântuire.
Acest secol ne-a furnizat noi o mulţime de noi cunoştinţe. Dar la ce bun? Cum poate ajuta aceasta la mântuirea unui suflet? În tinereţe, îmi plăceau foarte mult activităţile intelectuale. Dar acum, după ce am păşit mai mult pe calea vieţii mele, am ajuns la concluzia că a cunoaşte nu înseamnă totul. Cunoaşterea este semnificativă în viaţa noastră, dar nu e cel mai important lucru. Cea mai importantă este starea sufletelor şi inimilor noastre, cea care duce la mântuire. E important ca dragostea dumnezeiască să împărăţească în inima omului.

luni, ianuarie 19

Din viaţa Sfântului Macarie Egipteanul



✙ Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi i-a zis bătrânul : du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a ocărât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit bătrânului. Şi i-a zis bătrânul : nimic nu ţi-au grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui bătrânul : du-te şi mâine şi îi slăveşte! Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând : apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi a venit la bătrânul şi i-a zis: i-am slăvit. Şi-a zis bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: ştii cu câte i-ai necinstit şi nimic nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimic nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti.
✙ Se spune despre avva Macarie că, de venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân şi mare cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul din fraţi, defăimându-l: avvo, oare când erai cămilar şi furai sapun şi-l vindeai, nu te băteau păzitorii? De-i zicea acestea cineva, vorbea cu el bucuros orice îl intreba.
✙ Povestea avva Pafnutie, ucenicul lui avva Macarie, că zicea bătrânul: când eram copil, cu ceilalţi copii păşteam boii. Şi m-am dus să fur smochine şi când alergau ei, a căzut una de la dânşii şi luând-o am mâncat-o. Când îmi aduc aminte de dânsa, şed plângând.

- din Pateric -

marți, ianuarie 6

Antonie de Suroj: Epifania


Крещение (Andrei Rubliov - oare?, c. 1410).

În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Ziua de Bobotează este ziua în care întregul cosmos este reînnoit şi devine participant la sfinţenia lui Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, este ziua în care Hristos începe drumul Golgotei.
El a venit la Ioan Botezătorul, la Iordan, dar nu spre a Se curăţi, întrucât era fără păcat, atât ca Dumnezeu şi cât şi în omenitatea purificată de-a lungul istoriei lui Israel de către acei strămoşi care şi-au dăruit vieţile lui Dumnezeu şi a căror sfinţenie a culminat cu atotcurăţia Maicii Domnului, atât de pură şi de neîntinată încât a putut fi adusă în Sfânta Sfintelor, unde nici marele preot nu îndrăznea să pătrundă decât o dată pe an şi doar atunci după o sfinţire specială.
Hristos nu are nevoie să fie curăţit. Dar aceste ape, în care s-au spălat pe ei înşişi toţi păcătoşii ce au venit la Ioan Botezătorul mărturisind răul din vieţile lor, erau, aşa-zicând, îngreuiate de păcătoşenie şi, prin urmare, de mortalitatea omenirii. Ele au devenit apele morţii şi în aceste ape Domnul Iisus Hristos S-a cufundat în acea zi, luând asupra sa mortalitatea care rezultă din păcatul omului.
El vine nemuritor în umanitatea şi divinitatea Lui şi, în acelaşi timp, îmbracă veşmântul mortalităţii lumii păcătoase. Acesta este începutul drumului Calvarului. Este o zi în care ne minunăm de dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Dar, ca în orice altă ocazie, omul trebuia să participe în chip desăvârşit la mântuirea pe care I-a dăruit-o Dumnezeu. Şi de aceea Hristos vine şi devine părtaş la mortalitatea noastră, pentru a ne mântui. Punctul culminant va fi pe Golgota, atunci când El va spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“ Acesta va fi momentul în care El, Dumnezeu Cel Înomenit, va pierde comuniunea cu Tatăl prin participare la destinul umanităţii. Este actul ultim al iubirii divine.
E, prin urmare, momentul să ne mirăm şi să ne minunăm şi să slăvim această dragoste a lui Dumnezeu şi să învăţăm de la El, pentru că El a spus în Evanghelie: v-am dat vouă pildă, urmaţi-o (cf. Ioan XIII, 15). Suntem chemaţi, în limitele păcătoşeniei şi omenităţii noastre, să purtăm fiecare greutăţile celuilalt, în viaţă şi în moarte. Să învăţăm din asta. Ni se pare atât de dificil să purtăm chiar greutăţile celor pe care îi iubim şi, practic, imposibil să le luăm pe umăr pe ale celor pe care nu-i iubim, cu sensibilitate firească şi directă. Să învăţăm asta, pentru că altfel vom trece peste cea dintâi lecţie pe care ne-o dă Hristos, la intrarea în ministeriul Său. Amin.

- traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză -