Teofan Grecul - Успение Богородицы (Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, 1392).
Atât dragostea şi cât şi datoria îmi modelează omilia de astăzi pentru dragostea voastră. Şi nu mi-o doresc doar din dragoste pentru voi şi fiindcă mă obligă canoanele sfinte să aduc în urechile voastre iubitoare de Dumnezeu un cuvânt mântuitor şi să vă hrănesc astfel sufletele; dar, dacă există ceva printre lucrurile care leagă prin obligaţie şi dragoste şi care poate fi pomenit spre lauda Bisericii, este lucrarea măreaţă a Pururea-Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Dorinţa este dublă, nu unică, de vreme ce mă provoacă, mă imploră şi mă convinge, în vreme ce neînduplecata datorie mă constrânge, deşi vorbirea nu poate atinge ceea ce e mai presus de ea, la fel cum ochiul nu este în măsură să privească întocmai către soare. Nimeni nu poate rosti lucruri care întrec vorbirea, dar este în puterea noastră, prin dragostea de oameni a Celor doxologiţi, să compunem un cântec de laudă şi toţi în acelaşi timp, lăsând neatinse cele de neatins, să împlinim datoria cuvântului şi să oferi rodul dintâi al dragostei noastre către Maica lui Dumnezeu în imne alcătuite pe măsura puterilor noastre.
Dacă, apoi, scumpă este înaintea Domnului moartea cuvioşilor Lui (Psalm CXV, 6) şi pomenirea celui drept este spre binecuvântare (Proverbe X, 7), cu cât mai mult ar trebui să cinstim cu laude mari memoria celei mai sfinte dintre sfinţi, cea prin care toată sfinţenia este încuviinţată sfinţilor, adică Pururea-Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu! De aceea, sărbătorim astăzi sfânta ei adormire sau mutarea la o altă viaţă, în care - fiind în acelaşi timp cu puţin mai prejos decât îngerii (Psalm VIII, 6) - prin apropierea ei de Dumnezeul tuturor şi prin lucrurile minunate care, de la începutul veacurilor, i-au fost scrise şi s-au împlinit întru ea, ea se ridică nemăsurat mai presus de îngeri şi de arhangheli şi de toate oştile supra-cereşti ce se află dincolo de ei. De dragul ei, profeţii de Dumnezeu locuiţi au profeţit, au făcut minuni prevestind acea Minune a toată lumea, pe Pururea-Fecioara şi Maica Domnului. Cursul generaţiilor şi al faptelor duc la destinaţia noului mister lucrat în ea; cuvintele Duhului ne oferă arhetipurile viitorului adevăr. Sfârşitul, sau, mai degrabă, începutul şi rădăcina acelor minuni şi fapte dumnezeieşti este vestirea, către atotvirtuoşii Ioachim şi Ana, a ceea ce urma să se împlinească: cei sterpi din tinereţe i-au dat naştere, la adânci bătrâneţi, celei ce Îl va aduce, fără sămânţă, pe Cel Născut fără timp şi mai înainte de veac din Dumnezeu Tatăl. O făgăduinţă s-a dat prin părinţii acestei naşteri minunate, pentru a o întoarce, ca dar, Dăruitorului; aşa încât Maica Domnului şi-a schimbat, în chip străin, încă din pruncie, locuinţa de la casa tatălui ei la casa lui Dumnezeu. Nu după multă vreme, ea a trecut în însăşi Sfânta Sfintelor, unde, prin purtarea de grijă a unui înger s-a bucurat, prin negrăită lucrare, de o hrană din care nici Adam n-a apucat să guste; pentru că dacă într-adevăr ar fi gustat, ca această Preacurată, n-ar fi căzut departe de viaţă, chiar dacă, din pricina lui Adam, s-a dovedit a fi fiica sa, care a dat câte ceva naturii, la fel cum au făcut-o Fiul ei Cel înălţat acum de pe pământ la cer.
Dar, după acea hrană negrăită, o şi mai mistică iconomie a dezmierdării urma să vină cu privire la Fecioara, un salut străin survolând vorbirea cu arhanghelul, coborât de sus şi adresat ei, cu dezvăluiri şi cuvinte de întâmpinare dumnezeieşti, ce desfiinţează pedeapsa Evei şi a lui Adam şi îndreaptă blestemul cel asupra lor, preschimbându-l în binecuvântare. Împăratul tuturor a poftit frumuseţea mistică a Pururea Fecioarei, precum a zis David mai înainte (Psalm XL, 13) şi a plecat cerurile şi S-a coborât (Psalm XVII, 11), adumbrind-o, sau, mai degrabă, Puterea enipostatică a Celui Preaînalt s-a sălăşluit în ea. Nu prin întuneric şi foc, ca şi cu Moise, văzătorul de Dumnezeu, nici prin furtună şi nor, ca şi cu Ilie profetul, Şi-a manifestat prezenţa, ci fără mediere, fără văl, Puterea Celui Preaînalt a umbrit pântecele întru totul cast şi feciorelnic, de care nu L-au despărţit nimic, nici aer, nici eter, nici din cele sensibile, nici din cele supra-sensibile: nu a fost doar umbrire, ci unire desăvârşită. Şi deoarece ceea ce umbreşte trebuie întotdeauna să producă propria formă şi figură în ceea ce este umbrit, nu s-a produs în pântece doar o unire, ci mai mult, o formare, şi ceea ce s-a format din Puterea Celui Preaînalt şi din pântecele feciorelnic cel atotsfânt a fost Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu şi-a făcut, în chip nespus, locuinţă în Theotokos şi a ieşit din ea, purtând trup pământesc. El a venit pe pământ şi a trăit printre oameni, îndumnezeindu-ne natura şi dăruindu-ne, după cuvintele dumnezeiescului Apostol, lucruri spre care şi îngerii doresc să privească (I Petru I, 12). Este encomiul care transcende natura şi depăşeşte slava cea slăvită a Pururea-Fecioarei, slavă pe care toată mintea şi cuvântul, fie ele îngereşti, n-o ajung. Dar cine poate povesti cele ce aveau să urmeze după naşterea Lui nespusă? Pentru că, fiind conlucrătoare şi suferind cu slăvita pogorâre (kenosis) a Cuvântului lui Dumnezeu, ea s-a preamărit şi s-a slăvit, după dreptate, împreună cu El, adăugând mereu la acestea mulţime supranaturală de fapte mari. Şi după Înălţarea la ceruri a Celui întrupat din ea, a a participat la acele mari lucrări ce depăşesc mintea şi cuvântul, care, prin El, au fost ale ei, cu cea mai neînfricată şi diversă asceză, şi cu rugăciunile şi cu purtarea ei de grijă pentru întreaga lume, cu cuvintele şi încurajările pe care ea le-a dat aleşilor lui Dumnezeu trimişi în întreaga lume; însăşi a fost, astfel, şi sprijin şi mângâiere, făcându-se văzută şi auzită şi lucrând cu ceilalţi în tot felul la propovăduirea Evangheliei. În acest mod înţelept, ea a condus la cel mai energic mod de viaţă proclamat în minte şi de vorbire.
De aceea, moartea Născătoarei de Dumnezeu a fost şi purtătoare de viaţă, trecând-o la o viaţă cerească şi nemuritoare, iar comemorarea ei este prilej de veselie şi sărbătoare pentru întreaga lume. Pe lângă faptul că reînnoieşte memoria faptelor minunate ale Maicii Domnului, ea adaugă la acestea întrunirea minunată, la îngroparea atotsfântă, a apostolilor trimişi la toate neamurile, a imnelor de Dumnezeu descoperitoare a purtătorilor de Dumnezeu, şi prezenţa plină de solicitudine a îngerilor şi a corului lor, şi a liturghiei care-i înconjoară, mergând mai departe, urmând, asistând, opunând, apărând, apăraţi fiind. Ei lucrau şi cântau din răsputeri cu cei ce venerau corpul de viaţă izvorâtor şi de Dumnezeu purtător, balsamul mântuitor al neamului nostru şi lauda a toată făptura; dar luptau şi se împotriveau cu tainică mână faţă de iudeii care se ridicaseră împotrivă şi atacau, punându-şi mâna şi voinţa în teomahie. În tot acest timp a stat de faţă Domnul Savaot Însuşi, Fiul Pururea-Fecioarei, în mâinile Căruia ea şi-a predat duhul cel cu minte dumnezeiască, prin care şi cu care trupul ce îl însoţea a trecut în împărăţia vieţii celei cereşti şi fără sfârşit, aşa cum era şi este plămădit. În adevăr, multe au fost dăruite de bunăvoinţa şi puterea şi slava divină, cum spune David: Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. Şi-i voi număra pe ei, şi mai mult decât nisipul se vor înmulţi (Ps. CXXXVIII, 17). Şi, potrivit lui Solomon, multe fete s-au dovedit harnice, multe au fost curajoase, dar ea le-a întrecut pe toate, ea i-a întrecut pe toţi, bărbaţi şi femei (a se vedea Proverbe XXXI, 29). Pentru că, stând ea singură între Dumnezeu şi tot neamul omenesc, Dumnezeu S-a făcut Fiul omului şi i-a făcut pe oameni fii ai lui Dumnezeu; ea a făcut pământul ceresc, a îndumnezeit neamul omenesc şi singură, între toate femeile, s-a arătat maică a firii şi a dumnezeirii, transcenzând toate legile naturii, şi Împărăteasă a toată făptura pământească şi cerească, prin naşterea inefabilă. Astfel, ea a înălţat prin ea pe cele de sub ea şi, arătând pe pământ ascultare de cele cereşti mai mult decât de cele pământeşti, s-a împărtăşit de vrednicii nemăsurate şi de puteri înalte, şi, prin consacrarea primită din cer de la Duhul dumnezeiesc, a devenit cea mai sublimă dintre sublimi şi Împărăteasa suprem binecuvântată a unui neam binecuvântat.
Iar acum maica lui Dumnezeu îşi are locuinţa în Raiul unde s-a mutat astăzi, pentru că locul potrivit pentru ea este Cerul. Ea stă de-a dreapta Împăratului, în haină aurită îmbrăcată şi prea înfrumuseţată (cf. Psalm XLIV, 9), cum spune despre ea profeţia psalmică. Prin haină aurită se înţelege trupul ei strălucind divin de razele multicolore ale tuturor virtuţilor. Ea singură, în trupul ei slăvit de Dumnezeu, se bucură acum Împărăţia cerurilor împreună cu Fiul ei. Pentru că pământ şi groapă şi moarte nu au putut ţine corpul de viaţă izvorâtor şi de Dumnezeu purtător, locaş mai desfătat decât cerul şi decât cerurile cerurilor. Dacă, prin urmare, sufletul ei, care a fost sălaşul harului lui Dumnezeu, s-a înălţat la ceruri, desprinzându-se de cele de aici de jos, lucru care reiese foarte clar, cum s-ar putea ca trupul care L-a primit în sine pe Fiul Cel Unul-Născut şi preetern al lui Dumnezeu, Fântâna pururi-curgătoare a Harului, şi care, mai mult, Îi arată Trupul prin felul naşterii, să nu fie şi el luat la cer? Sau, dacă pe când avea trei ani şi nu avea încă acea locuire supra-cerească, ea nu părea să poarte trupul nostru când locuia în Sfânta Sfintelor, şi după aceea, a devenit cu totul desăvârşită chiar şi în ceea ce priveşte trupul, prin atât de mari minuni, cum ar putea ca trupul să sufere stricăciune şi întoarcere în pământ? Cum ar putea concepe aşa ceva cineva care judecă raţional? Prin urmare, trupul care a dat naştere este slăvit împreună cu Cel născut din el, cu slava cuvenită lui Dumnezeu, şi chivotul sfinţeniei (Psalm CXXXI, 8) este înviat, după oda profetică, împreună cu Hristos, Cel mai înainte ridicat din morţi în a treia zi. Brâiele de pânză şi hainele de îngropare oferă Apostolilor dovada că Theotokos a înviat din morţi, de vreme ce ele au rămas singure în mormânt şi găsite acolo la cercetarea apostolilor, aşa cum a fost şi cu Stăpânul. Nu era nevoie ca trupul ei să mai zăbovească un pic în pământ, aşa cum a fost cazul cu Fiul şi Dumnezeul ei; de aceea a fost luată din mormânt direct către Împărăţia supra-cerească, de unde irizează luminile şi harurile cele mai strălucitoare şi mai dumnezeieşti, către toate colţurile pământului; de aceea, i se închină şi de ea se minunează şi o cântă toţi credincioşii. Voind să facă un chip a toată bunătatea şi frumuseţea şi să arate cu limpezime cele ale Sale şi îngerilor şi oamenilor, Dumnezeu a modelat o fiinţă cu desăvârşire bună şi frumoasă, ce reuneşte în ea toate cele bune, văzute si nevăzute, pe care le-a dăruit tuturor lucrurilor atunci când a făcut lumea şi prin care toate se împodobesc; sau, cum s-ar putea spune, El a arătat-o ca pe un bol în care se amestecă toate cele bune şi frumoase, dumnezeieşti, îngereşti şi omeneşti, din Univers şi suprema frumuseţe care împodobeşte ambele lumi. Prin ridicarea ei de acum, din mormânt, ea este luată de pe pământ şi atinge cerul şi îl şi depăşeşte, unind cele de sus cu cele de jos, şi să cuprinzând toate cu lucrarea minunată săvârşită în ea. De aceea, ea a fost la început cu puţin mai prejos decât îngerii (Psalm VIII, 6), după cum se spune, referitor la firea ei muritoare, dar şi aceasta doar pentru a arăta mai limpede întâietatea ei faţă de toate creaturile. Astfel, toate, în mulţime mare, s-au adunat astăzi pentru prăznuire.
Este clar că cea care L-a cuprins pe Cel ce le umple pe toate şi care le depăşeşte pe toate trebuia să le întreacă pe toate şi să devină prin virtute superioara lor, prin distincţia demnităţii sale. Cele remarcabile lucruri întâlnite la oamenii care au trăit de-a lungul secolelor pentru a atinge desăvârşirea şi toate cele pe care harul lui Dumnezeu le-a împărţit îngerilor şi oamenilor, ea le îmbină şi singură le poate duce la împlinire şi depăşi. Iar aceasta are acum dincolo de toate: că a devenit nemuritoare după moarte şi singură locuieşte împreună cu Fiul şi Dumnezeu ei în trupul ei. Din acest motiv, ea revarsă de acolo har din belşug către cei ce o cinstesc - pentru că ea este un vas plin de haruri măreţe - şi chiar ne dă posibilitatea noastră de a privi către ea. Bunătatea ei împarte cu generozitate daruri pentru noi şi niciodată nu încetează să aducă jertfe folositoare şi abundente în numele nostru. Dacă cineva priveşte la această concurenţă şi împrăştiere a tuturor bunurilor, poate spune că Fecioara este, pentru virtute şi pentru cei ce trăiesc virtuos, ceea ce este soarele pentru lumina perceptibilă şi pentru cei ce trăiesc în ea. Dar, dacă ridică ochiul minţii spre Soarele ridicat dintre oameni prin această Fecioară în chip minunat, Soarele care are prin natură toate acele calităţi adăugate naturii ei prin har, el o va numi pe Fecioara de-a dreptul: cer. Moştenirea desăvârşită a tot binele ce i-a fost dată depăşeşte atât de mult în sfinţenie porţiunea celor ce sunt pline de har sub cer şi deasupra cerului, pe cât cerul este mai mare decât soarele, şi soarele mai luminos decât cerul.
Cine poate descrie în cuvinte splendida şi divina ta frumuseţe, Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu? Gândurile şi cuvintele sunt nepotrivite pentru a defini însuşirile tale, deoarece acestea depăşesc mintea şi cuvântul. Totuşi, se cuvine să-ţi cântăm imne de laudă, pentru că tu eşti vasul ce conţine tot harul, pleroma tuturor celor bune şi frumoase, concentrarea şi icoana vie a tot binele şi a toată dreptatea, de vreme ce singură te-ai învrednicit să primeşti plinătatea tuturor darurilor Duhului. Singură L-ai purtat în pântece pe Cel în Care se găsesc comorile tuturor acestor daruri şi te-ai făcut tabernacolul Lui minunat; de aceea, te-ai îndepărtat pe calea morţii spre nemurire şi te-ai mutat de pe pământ la Cer, după cuviinţă, astfel că poţi locui cu El pe veşnicie într-un locaş supra-ceresc. De acolo porţi de grijă cu diligenţă moştenirii tale şi prin mijlocirile tale neadormite către El, milă arăţi tuturor.
Pentru că a fost mai aproape de Dumnezeu decât toţi cei ce s-au apropiat de El, de aceea Theotokos s-a învrednicit de o mai mare cinste. Nu vorbesc de doar de oameni, ci chiar şi de ierarhiile îngereşti. Isaia scrie cu privire la căpeteniile supreme ale oştilor cereşti: Serafimi stăteau înaintea Lui (Isaia VI, 2), iar David spune despre ea: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta (Ps. XLIV, 11). Vedeţi deosebirea în privinţa poziţiei? De aici o înţelegeţi şi pe cea în privinţa demnităţii. Serafimii stau în jurul lui Dumnezeu, dar numai Împărăteasa tuturor e lângă El. De ea se minunează şi o laudă Domnul Însuşi, Care o proclamă, precum a fost, prin faptele mari lucrate cu privire la El, spunând cele consemnate în Cântarea cântărilor: Frumoasă eşti, iubita mea (Cântarea cântărilor VI, 4). Ea e mai irizantă ca lumina, mai împodobită cu flori decât grădinile dumnezeieşti, mai înfrumuseţată decât întreaga lume, vizibilă şi invizibilă. Ea nu este numai o însoţitoare, ci stă de-a dreapta Domnului, pentru că acolo unde stă Hristos în ceruri, adică de-a dreapta slavei (Evrei I, 3), acolo ia loc şi ea, înălţată acum de pe pământ la cer. Iubeşte şi este iubită, la rându-i, mai mult decât toate celelalte, după chiar legile naturii; însă mai mult: e cu adevărat Tronul Lui, şi, acolo unde stă Împăratul, stă şi Tronul Lui. Iar Isaia a văzut acest tron în mijlocul corului heruvimilor şi l-a numit înalt şi măreţ (Isaia VI, 1), dorind să facă explicit modul în care starea Maicii Domnului este cu mult mai extatică decât a oştirilor cereşti.
De aceea, Profetul îi arată pe îngeri slăvindu-L pe Dumnezeu cu slava ce vine de la ea, zicând: Binecuvântată fie slava Domnului în Locul unde sălăşluieşte El! (Iezechiel III, 12). Patriarhul Iacob, văzând tronul prin modul tipurilor (enigmata), a spus: Cât de înfricoşător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului! (Facerea XXVIII, 17). Dar David, alăturându-se mulţimii celor mântuiţi - cei ce sunt asemeni strunelor unui instrument muzical sau diferitelor voci ale diferitelor generaţii armonizate într-o singură credinţă, prin Pururea-Fecioara -, face să se audă una din cele mai melodice coarde, spunând: Pomeni-vor numele tău în tot neamul; pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului (Psalm XLIV, 20 sq.) Vedeţi cum toată creaţia o laudă pe Maica Fecioara, şi nu numai la timpul trecut, ci în veac şi în veacul veacului? Astfel, este evident că de-a lungul întregului curs al generaţiilor, nu vor înceta niciodată binefacerile ei către toată lumea, şi, vreau să spun, nu doar către natura creată pe care o vedem în jurul nostru, ci şi către mai-marii oştilor cereşti, a căror natură e imaterială şi transcendentă. Isaia ne arată clar că, numai prin ea, împreună cu noi, ei pot participa la dumnezeire şi pot atinge Natura care depăşeşte atingerea, pentru că serafimii pe care i-a văzut n-au luat cărbunele de pe jertfelnic fără mediere, ci cu cleştele, şi cărbunele a atins buzele profetice şi le-a curăţit (cf. Isaia VI, 6-7). Moise a văzut cleştele marii viziuni a lui Isaia în Rugul care ardea şi nu se mistuia. Şi cine nu ştie că Maica Fecioara este chiar acel Rug şi chiar Cleştele, cea care însăşi (deşi asistată şi ea de un arhanghel la zămislire) a conceput Focul dumnezeiesc cel fără mistuire, Cel ce a luat asupra Sa păcatele lumii, Care prin ea a atins umanitatea şi prin inefabila atingere şi unire ne-a curăţit în întregime. Prin urmare, ea este singura frontieră între firea creată şi cea necreată, şi nimeni nu vine la Dumnezeu, fără să fie cu adevărat luminat prin ea, Făclia iradiind cu adevărat divinitatea, cum spune Profetul: Dumnezeu este în mijlocul cetăţii, nu se va clătina (Psalm XLV, 5).
Dacă răsplata se dă pe măsura de dragostei de Dumnezeu şi dacă omul care-L iubeşte pe Fiul este iubit de El şi de Tatăl Său şi I se face locaş, şi dacă Ei sălăşuiesc şi se mişcă mistic în el, cum stă scris în Evanghelia Stăpânului, cine oare-L va iubi mai mult decât mama Sa? Pentru că El a fost Fiul ei Unul-Născut şi, în plus, ea singură între toate femeile a dat naştere fără să ştie de bărbat, tot astfel şi dragostea Celui ce S-a împărtăşit de trupul ei ni S-a arătat prin acestea două. Şi cine-L va iubi mai mult pe Fiul Cel Unul-Născut decât mama Celui ce S-a născut, în chip inefabil, din ea, fără tată, în aceste vremuri din urmă, aşa cum a venit din Tatăl, fără de mamă, mai înainte de veac? Cum ar fi putut Cel coborât să împlinească Legea să nu înmulţească cinstea datorată mamei sale cu mult mai mult faţă de aşezămintele Legii?
Prin urmare, aşa cum prin Theotokos singură Domnul a venit la noi, S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a vieţuit, fiind invizibil tuturor mai înainte, tot astfel şi în veacul neînserat ce va să vie, fără medierea ei, orice emanaţie a luminii dumnezeieşti luminând, orice revelaţie a tainelor Dumnezeirii, orice formă de dar spiritual, va fi peste puterea întregii creaţii. Ea singură a primit pleroma atotcuprinzătoare a Lui, care plineşte toate lucrurile, şi prin ea toţi o putem cuprinde, pentru că ea împarte această plinătate fiecăruia după puterea lui, în măsura şi la nivelul curăţiei lui. Prin urmare, ea este tezaur şi chivernisitoare a bogăţiilor Dumnezeirii. Pentru că e o veşnică rânduială din ceruri ca inferiorul să se împărtăşească de ceea ce e dincolo de el, prin medierea superiorului, iar Maica Fecioara este neasemuit superioară tuturor. Prin ea ne împărtăşim atât cât ne împărtăşim de Dumnezeu; şi atât cât Îl cunoaştem pe Dumnezeu o înţelegem ca fiind grădina Unului Necuprins; şi atât cât Îl doxologim pe Dumnezeu o laudăm împreună cu El. Ea este cauza a ceea ce a fost înaintea ei, înainte-mergătoarea celor veniţi după ea şi actanta lucrurilor eterne. Este esenţa profeţilor, căpetenia apostolilor, temeiul ferm al martirilor şi punctul de plecare al învăţătorilor Bisericii. Ea este slava celor de pe pământ, bucuria fiinţelor cereşti, podoaba a toată făptura. Ea este începutul şi izvorul şi rădăcina bunurilor negrăite; este coroana şi desăvârşirea a tot ce e sfânt.
O dumnezeiască şi, acum, cerească Fecioară, cum aş putea exprima toate cele ce ţin de tine? Cum aş putea slăvi pe comoara întregii slave? Memoria ta sfinţeşte pe tot cel ce o păstrează, simpla mişcare către tine face mintea diafană, ca tu să o înalţi către Dumnezeu. Prin tine, ochiul intelectului se limpezeşte şi prin tine spiritul omului se luminează de împreună-şederea cu Duhul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai făcut chivernisitoarea comorii darurilor dumnezeieşti şi tainiţa lor, şi aceasta nu pentru a le păstra pentru tine, ci în aşa fel încât să poţi sătura de har firea creată. Într-adevăr, chivernisitoarea comorilor nesecate are grijă ca bogăţiile să nu se risipească; dar, ce ar putea împuţina bogăţia cea nedeşertată? Prin urmare, dăruieşte din belşug mila şi harurile tale către toţi oamenii, această moştenire a ta, Stăpână! Risipeşte primejdiile care ne ameninţă. Vezi cum suntem de munciţi de cele ale noastre şi de cele străine, de cele dinafară şi de cele dinăuntru. Ridică-i pe toţi prin puterea ta: împacă-i pe cei ai noştri unul cu altul şi risipeşte-i pe cei năvăliţi asupra noastră dinafară ca nişte fiare sălbatice. Înmulţeşte sprijinul şi vindecările tale pe măsura patimilor noastre, dăruind har din belşug sufletelor şi trupurilor noastre, după nevoile fiecăruia. Şi dacă nu ne dovedim în stare să primim milele tale, sporeşte-ne vrednicia pentru a ni le dărui, astfel încât, mântuiţi şi întăriţi de harul tău, să putem să-L slăvim pe Cuvântul cel mai înainte de veac, Care, pentru noi, S-a întrupat din tine, împreună cu Tatăl Său Cel neoriginat şi cu Duhul de viaţă-Făcător, acum şi pururea şi în vecii nesfârşiţi. Amin.
trad. & adapt. radugo, după traducerea în engleză.
