acelaşi potir

„- Ei bine, mi se pare că acum, mai mult ca niciodată, ştiinţa se pune de acord cu Scripturile. De aceea toată lumea este acum catolică.
- Ce vreţi să spuneţi prin catolică?
- Da, toată lumea este catolică.
- Şi musulmanii?
- Fiţi serios, musulmanii sunt catolici.
- Şi evreii?
- Evreii încă mai abitir.“
(Din La voie lactée, film de Luis Buñuel)

Au trecut mai bine de două luni de când ÎPS Nicolae Corneanu s-a împărtăşit într-o biserică catolică, timp în care, aşa cum ne-a obişnuit, Sfântul Sinod al BOR a lăsat lucrurile să meargă înainte, fără a da vreo explicaţie sau a expune un punct de vedere clar asupra acestui eveniment care a stârnit atâtea controverse. Singurul sinodal care a vorbit a fost şi singurul care a criticat fapta mitropolitului Banatului: ÎPS Bartolomeu Anania, cel ce şi-a pus în lumină calităţile de literat prin, de-acum, celebra frază: Unirea cu catolicii nu poate fi anticipată emblematic prin exhibiţionismul unui mitropolit ortodox, care, la adânci bătrâneţi, a ajuns să creadă că Euharistia este egală, primăvara, cu borşul de urzici.
Cercurile anti-ecumenice de la noi au cerut capul ÎPS Nicolae, invocând unele canoane privind comuniunea cu ereticii:

♦ Canonul 45 Ap. Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis să săvârşească ceva ca clerici, să se caterisească. [Prevederi mai drastice faţă de apropierea de iudaism: Canonul 64 Ap. Dacă vreun cleric ar intra în sinagogă spre a se ruga, să se şi caterisească şi să se şi afurisească.]
♦ Canonul 46 Ap. Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit botezul ori jertfa ereticilor. Căci, ce fel de împărtăşire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?

În baza acestor canoane, mitropolitul Nicolae ar fi trebuit să fie mirean în acest moment. Există însă o argumentaţie destul de puternică şi în favoarea sa şi aceasta poate pleca de la aşa-zisul Acord de la Balamand, care este mai mult decât o simplă fiţuică, este expresia unei realităţi destul de vii.
Iată o confirmare. Anul trecut, pe Naţional TV (parcă era despre cazul Daniel Corogeanu, călugărul exorcist învinovăţit de crimă), părintele Adrian Gabor, profesor la Bucureşti, s-a enervat nu mai ştiu de ce, şi a zis: De unde până unde Biserica Catolică este biserică eretică? Este biserică-soră, nu biserică eretică! Or, se pare că aici e chestiunea fundamentală. O „biserică-soră“ nu mai e eretică.
În Acordul de la Balamand (document recunoscut de romano-catolici şi de ortodocşi) se foloseşte aceeaşi sintagmă ambiguă: biserică-soră, biserici-surori. Într-un fel, sintagma joacă rolul de amortizor al unui şoc. Pentru că noi ştim că Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Aşadar, cum putem spune că Trupul mistic lui Hristos e format din două surori? În ce sens? Surori siameze? Hristos are două mirese? Unde e, deci, unitatea bisericii? Şi sobornicitatea sau catolicitatea ei, atribut care nu permite împărţirea Bisericii în două părţi şi a cărui decodare dogmatică spune că Biserica, oriunde este, este în întregul ei?
Acordul de la Balamand sugerează răspunsul: este recunoscut faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii sale - profesiunea de credinţă apostolică, participarea la aceleaşi Taine şi mai ales aceeaşi preoţie celebrând aceeaşi jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor - nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre bisericile noastre. În acest context, este clar că rebotezarea trebuie evitată (§13).
Biserica a mai recunoscut şi în trecut botezuri ale unor eretici. Canonul VII al Sinodului II ecumenic, de exemplu, zice că arienii, macedonienii, sabatinienii, novaţienii, catarii trebuie primiţi în sânul Bisericii fără botez; totuşi, exista o condiţie a îmbisericirii lor: cea a unei mărturisiri scrise şi verbale a lepădării lor de erezie. Însă în acest caz se admite că sunt comune profesiunea de credinţă apostolică, participarea la aceleaşi Taine şi mai ales aceeaşi preoţie celebrând aceeaşi jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor, iar lucrul acesta este aprobat mai pe faţă, mai într-ascuns, de ierarhii Bisericii.
Hai să fim clari şi să spunem lucrurilor pe nume. Conceptul de biserică-soră nu acoperă nici o realitate ecleziologică, este un termen pur diplomatic prin care ni se transmite voalat că Bisericile ortodoxă şi catolică sunt de fapt una şi aceeaşi Biserică. Nu mă întrebaţi unde s-au dus şi unde se vor duce filioque (o dogmă pe punctul de a dispărea pe vecie), purgatoriul, infailibilitatea papală etc. Este un botez, este un Domn şi lucrurile se aranjează să fie şi o singură credinţă.
De altminteri, oarecari diferenţe doctrinare şi liturgice între Răsărit şi Apus au existat şi în primul mileniu şi, cu toate acestea, Biserica era una. Ba chiar şi după Schismă, credincioşii, clerici şi laici, au fost convinşi de o anumită unitate, dovada fiind participarea comună la cruciade sau la luptele anti-otomane. Iar acum s-a ajuns să se vorbească despre aceeaşi preoţie celebrând aceeaşi jertfă a lui Hristos, ce vreţi mai mult?
Toată zarva cu privire la împărtăşirea cu catolicii a ÎPS Nicolae nu mai are, de fapt, nici un obiect. Împărtăşindu-se la greco-catolici, mitropolitul Corneanu s-a împărtăşit în propria Biserică, mă rog, în Biserica-soră, cum se zice mai politicos. Mai reprobabil şi mai scandalos mi se pare trecutul securist al ÎPS Nicolae, turnător cu chitanţă; dar, ce-i drept, omul şi-a mărturisit vina încă de pe vremea când CNSAS nu era înfiinţat. Singurii care ar trebui să se ambaleze ar fi cel mult greco-catolicii, care nu recunosc documentul de la Balamand, probabil nefiind de acord cu unii termeni de acolo (este repudiată uniaţia, care e chiar piatra unghiulară a acestei biserici); însă şi ei au aceeaşi viziune de ansamblu cu privire la uni(ci)tatea Bisericii.
Din tot acest scandal a ieşit ca un erou ÎPS Bartolomeu Anania. Însă, în momentul semnării documentului de către răposatul Antonie Plămădeală - înalt ofiţer de securitate cu studii la Oxford şi mitropolit al Ardealului -, ÎPS Bartolomeu era deja arhiepiscop al Clujului. ÎPS Bartolomeu nu a denunţat, la acea dată, vreun apostat al Bisericii, nu l-a făcut cu ou şi cu oţet pe Plămădeală, nu a rupt mitropolia în două, ci a preferat să rămână sub papucul administrativ al aşa-zisului trădător, la care nimeni din tabăra anti-ecumenică nu face astăzi referire.