Mănăstirea Maicii Domnului, Balamand, Libia, lângă Tripoli. Construită de cistercieni în veacul al XII-lea, intrată în posesia ortodocşilor în sec. al XVII-lea.
Acordul de la Balamand - sau Pacea de la Balamand, sau Documentul de la Balamand - este considerat de ecumenişti drept o piatră de temelie a încetării conflictelor interconfesionale, iar de partea cealaltă (parte pe care se situează şi călugării athoniţi) o victorie a diplomaţiei Vaticanului, o îngenunchere a Bisericilor răsăritene în faţa papistaşilor, o trădare, Pactul cu satana etc. S-ar putea ca documentul să mai existe în româneşte şi traducerea mea să nu fie, aşadar, cea mai bună; dar, în fine, e un document care trebuie cunoscut.
Comisia internaţională mixtă pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, a VII-a sesiune plenară, Facultatea de Teologie Balamand (Liban), 17-24 iunie, 1993: Uniaţia - metoda unirii din trecut - şi căutarea prezentă a deplinei comuniuni.
Introducere
1) La cererea Bisericilor Ortodoxe, progresul normal al dialogului teologic cu Biserica Catolică a fost lăsat deoparte, astfel încât atenţia imediată să fie acordată chestiunii uniaţiei.
2) În ceea ce priveşte metoda care a fost numită uniaţie, s-a spus la Freising (iunie 1990) că „o vom respinge ca metodă în căutarea unităţii, deoarece este contrară tradiţiei comune a Bisericilor noastre“.
3) Referitor la Bisericile Greco-Catolice, este clar că ele, ca parte a comuniunii catolice, au dreptul de a exista şi de a acţiona pentru a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor.
4) Documentul elaborat la Ariccia de către comitetul mixt de coordonare (iunie 1991) si încheiat la Balamand (iunie 1993) prevede ceea ce este în prezent metoda noastră de căutare a deplinei comuniuni, dând astfel motivaţia excluderii uniaţiei ca metodă.
5) Documentul de faţă este compus din două părţi:
(i) Principii ecleziologice
(ii) Reguli practice
Principii ecleziologice
6) Despărţirea dintre Bisericile de Răsărit şi de Apus nu a potolit niciodată dorinţa de unitate voită de Hristos. Mai mult, această situaţie - contrară naturii Bisericii - a fost pentru mulţi, adeseori, prilej pentru a deveni mai profund conştienţi de necesitatea realizării acestei unităţi, spre a fi credincioşi poruncii Domnului.
7) De-a lungul secolelor s-au făcut diverse încercări de a restabili unitatea. Ele au căutat să atingă acest scop prin diferite modalităţi, uneori sinodale, în funcţie de contextul politic, istoric, teologic şi spiritual al fiecărei perioade. Din păcate, nici unul dintre aceste eforturi n-a reuşit să restabilească deplina comuniune dintre Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit, iar uneori [aceste eforturi] au făcut ca opoziţiile să devină chiar mai acute.
8) În cursul ultimelor patru secole, în diverse părţi ale Răsăritului, au fost luate iniţiative în interiorul anumitor biserici, împingându-le prin elemente din afară să restaureze comuniunea dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus. Aceste iniţiative au dus la unirea anumitor comunităţi cu Scaunul Romei şi au adus cu ele, pe cale de consecinţă, ruperea comuniunii cu Bisericile-mame din Răsărit. Acest lucru nu a avut loc fără interferenţa intereselor extra-ecleziale. În acest fel au luat naştere Bisericile Greco-Catolice. Şi astfel s-a creat o situaţie care a devenit sursă de conflicte şi de suferinţă, mai ales pentru ortodocşi, dar şi pentru catolici.
9) Oricare ar fi fost intenţia şi autenticitatea dorinţei de a fi credincios poruncii lui Hristos: ca toţi să fie una, exprimate în aceste uniri parţiale cu Scaunul Romei, trebuie să recunoaştem că restabilirea unităţii dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus nu a fost atinsă şi că despărţirea rămâne, cu gustul amar al acestor încercări.
10) Situaţia astfel creată a dus de fapt la tensiuni şi opoziţii. Progresiv, în deceniile care au urmat acestor uniuni, activitatea misionară a tins să includă, printre priorităţile sale, efortul de a converti alţi creştini, individual sau în grupuri, pe care „să-i aducă înapoi“ în sânul propriei biserici. Pentru a legitima această tendinţă, o sursă de prozelitism, Biserica Catolică a dezvoltat viziunea teologică potrivit căreia s-a prezentat pe sine drept singura căreia i-a fost încredinţată mântuirea. Ca reacţie, Biserica Ortodoxă, la rândul ei, a ajuns să consimtă la aceeaşi viziune, potrivit căreia numai în ea poate fi găsită mântuirea. Pentru a asigura mântuirea „fraţilor schismatici“, s-a întâmplat chiar să se reboteze creştinii şi să se dea uitării anumite cerinţe ale libertăţii religioase a persoanelor şi a actelor lor de credinţă. Această perspectivă a fost una căreia acea perioadă i-a arătat prea puţină sensibilitate.
11) Pe de altă parte, anumite autorităţi civile au depus eforturi pentru a-i aduce pe greco-catolici înapoi la Biserica părinţilor lor. Pentru a atinge acest scop, acestea n-au ezitat, când au avut ocazia, să folosească mijloace inacceptabile.
12) Datorită modului în care catolicii si ortodocşii se consideră, din nou, unii pe ceilalţi faţă de misterul Bisericii şi se descoperă reciproc, din nou, ca Biserici-surori, această formă de „apostolat misionar“, descrisă mai sus, şi care a fost numită uniaţie, nu mai poate fi acceptată, nici ca metodă demnă de urmat, nici ca model al unităţii pe care o caută bisericile noastre.
13) În fapt, mai ales de la conferinţele pan-ortodoxe şi Conciliul Vatican II încoace, redescoperirea şi restituirea valorii de comuniune, cuvenită Bisericii, atât de partea ortodocşilor, cât şi de cea a catolicilor, au modificat radical perspectivele şi astfel de atitudini. De fiecare parte, este recunoscut faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii sale - profesiunea de credinţă apostolică, participarea la aceleaşi Taine şi mai ales aceeaşi preoţie celebrând aceeaşi jertfă a lui Hristos, succesiunea apostolică a episcopilor - nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre bisericile noastre. În acest context, este clar că rebotezarea trebuie evitată.
14) În această perspectivă, Bisericile catolice şi Bisericile ortodoxe se recunosc una pe cealaltă ca Biserici-surori, responsabile împreună pentru menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de scopul divin, mai ales în ceea ce priveşte unitatea. Potrivit cuvintelor Papei Ioan Paul II, strădania ecumenică a Bisericilor-surori ale Răsăritului şi Apusului, întemeiată pe dialog şi pe rugăciune, este căutarea desăvârşitei şi totalei comuniuni, care nu este nici absorbţie, nici fuziune, ci întâlnire întru adevăr şi dragoste (cf. Slavorum Apostoli, §27).
15) Rămânând garantate libertatea inviolabilă a persoanelor şi obligaţia lor de a urma cerinţelor conştiinţelor lor, nu se pune problema, în căutarea restabilirii unităţii, convertirii oamenilor de la o Biserica la alta, pentru a asigura mântuirea lor. Se pune problema de a împlini împreună voinţa lui Hristos pentru cei ai Săi şi planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa, printr-o căutare comună a unui acord deplin al Bisericilor cu privire la conţinutul credinţei şi implicaţiile sale. Acest efort este purtat în dialogul teologic curent. Documentul de faţă este o etapă necesară în acest dialog.
16) Bisericile greco-catolice, care au dorit să restabilească deplina comuniune cu Scaunul Romei şi au rămas credincioase acestuia, au drepturile şi obligaţiile legate de această comuniune. Principiile care determină atitudinea lor faţă de Bisericile Ortodoxe sunt cele statuate de Conciliul Vatican II şi puse în practică de către papii care au explicat, în diferite documente publicate de atunci încoace, consecinţele practice care decurg din aceste principii. De aceea, aceste biserici ar trebui să se introducă, atât la nivel local cât şi la nivel universal, în dialogul dragostei, în respectul reciproc şi încrederea reciprocă regăsite, şi să intre în dialogul teologic, cu toate implicaţiile sale practice.
17) În această atmosferă, consideraţiile deja prezentate şi liniile directoare practice care urmează, în măsura în care vor fi primite în mod eficient şi ţinute cu fidelitate, sunt în stare să conducă la o soluţionare justă şi definitivă a dificultăţilor pe care aceste biserici greco-catolice le prezintă Bisericii Ortodoxe.
18) În acest scop, Papa Paul VI a afirmat, în adresa către Fanar, în iulie 1967: „Revine capilor Bisericilor şi ierarhiei lor obligaţia de a călăuzi Bisericile de-a lungul drumului care conduce la regăsirea deplinei comuniuni. Ei ar trebui să facă aceasta prin recunoaşterea şi respectarea mutuală, în calitate de păstori a acelei părţi a turmei lui Hristos care le-a fost încredinţată, îngrijindu-se de coeziunea şi creşterea poporului lui Dumnezeu şi evitând tot ceea ce poate s-o risipească şi să provoace confuzie în rândurile sale“ (Tomos Agapis, §172). În acelaşi spirit, Papa Ioan Paul II şi Patriarhul ecumenic Dimitrios I, au declarat împreună, în mod clar: „Respingem orice formă de prozelitism, orice atitudine care este sau poate fi percepută ca lipsă de respect“ (7 decembrie 1987).
Reguli practice
19) Respectul reciproc între Bisericile aflate în situaţii dificile va creşte apreciabil în măsura în care acestea vor respecta regulile practice următoare.
20) Aceste reguli nu vor rezolva problemele care ne supără, fără ca fiecare din părţile implicate să aibă voinţa de a ierta, pe temeiul Evangheliei şi, în contextul unui efort constant de reînnoire, însoţit de dorinţa neîncetată de a căuta deplina comuniune care a existat, timp de mai bine de o mie de ani, între bisericile noastre. Aici, dialogul dragostei trebuie fie prezent cu o intensitate şi o perseverenţă reînnoite continuu, care singure pot depăşi lipsa de înţelegere reciprocă şi care constituie climatul necesar pentru aprofundarea dialogului teologic ce permite ajungerea la deplina comuniune.
21) Primul pas care trebuie făcut este să se pună capăt la tot ceea ce poate instiga la divizare, dispreţ şi ură între Biserici. Pentru aceasta, autorităţile Bisericii Catolice vor veghea ca Bisericile greco-catolice şi comunităţile lor să poată pregăti ele însele deplina comuniune dintre Bisericile catolice şi ortodoxe. Autorităţile Bisericii Ortodoxe vor acţiona într-un mod similar faţă de credincioşi. Astfel va fi posibil să se îngrijească situaţia extrem de complexă creată în Europa de Est, în caritate şi în acelaşi timp în justiţie, atât în privinţa catolicilor cât şi în cea a ortodocşilor.
22) Activitatea pastorală a Bisericii Catolice, fie ea de rit latin sau bizantin, nu mai urmăreşte să-l treacă pe credinciosul unei Biserici la o alta; cu alte cuvinte, nu mai vizează prozelitismul printre ortodocşi. Ea urmăreşte să răspundă la nevoile spirituale ale propriilor credincioşi şi nu are dorinţa de expansiune în detrimentul Bisericii Ortodoxe. În aceste perspective, ca să nu mai fie loc de neîncredere şi suspiciune, este necesar să existe schimburi reciproce de informaţii despre diverse proiecte pastorale şi să se pună în mişcare şi să se dezvolte astfel cooperarea dintre episcopi si toţi cei ce deţin responsabilităţi în Bisericile noastre.
23) Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxa si Bisericile greco-catolice a fost marcată de persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi cauzele lor, ele nu îndreptăţesc nici un triumfalism; nimeni nu se slăveşte în ele, nici nu poate extrage un argument de la ele spre a acuza sau discredita cealaltă Biserică. Numai Dumnezeu Îşi cunoaşte mărturisitorii. Tot ce a fost trecutul trebuie să se lase milei lui Dumnezeu şi toate energiile Bisericilor să se îndrepte în aşa fel încât prezentul şi viitorul să se conformeze mai bine voinţei lui Hristos pentru ai Săi.
24) De asemenea, va fi necesar - din partea ambelor Biserici - ca episcopii şi toţi cei cu responsabilităţi pastorale în Biserici să respecte cu scrupulozitate libertatea religioasa a credincioşilor. În schimb, credincioşii trebuie să poată să se exprime pentru acest scop. De fapt, mai ales în situaţii de conflict, libertatea religioasă cere ca credincioşii să aibă posibilitatea să-şi exprime opinia şi să hotărască, fără presiuni din afară, dacă doresc să fie în comuniune, fie cu Biserica Ortodoxă, fie cu Biserica Catolică. Libertatea religioasă ar fi încălcată dacă, sub acoperirea asistenţei financiare, credincioşii unei Biserici ar fi atraşi de alta, de pildă, prin promisiuni referitoare la beneficii de educaţie şi materiale care pot lipsi în propria lor Biserica. În acest context, va fi necesar ca asistenţa socială, ca şi orice formă de activitate filantropică, să fie organizată de comun acord, astfel încât să se evite crearea de noi suspiciuni.
25) Mai mult, respectul necesar pentru libertatea creştină - unul din cele mai preţioase daruri primite de la Hristos - nu ar trebui să devină prilej pentru întreprinderea unui proiect pastoral care poate implica şi credincioşii altor Biserici, fără consultarea prealabilă cu păstorii acestor Biserici. Nu numai că ar trebui să se excludă orice formă de presiune de orice fel; dar respectul pentru conştiinţe, motivat de o exigenţă autentică a credinţei, fiind unul dintre principiile călăuzitoare ale preocupării pastorale a celor responsabili în cele două biserici, ar trebui să fie obiectul reflecţiei lor comune (cf. Galateni V,13).
26) De aceea este necesar să se caute şi să se angajeze într-un dialog deschis, ce ar trebui să fie, în primul rând, între cei care au responsabilităţi pentru Biserici la nivel local. Cei care se ocupă de comunităţile în cauză ar trebui să creeze comisii mixte locale sau să la facă eficiente pe cele care există deja, pentru a găsi soluţii la probleme concrete şi a vedea dacă aceste soluţii sunt aplicate în adevăr şi dragoste, în dreptate şi pace. Dacă acordul nu poate fi atins la nivel local, chestiunea ar trebui adusă la comisiile mixte instituite de către autorităţile superioare.
27) Suspiciunea ar dispărea mult mai uşor dacă cele două părţi ar condamna violenţa, oriunde ar folosi-o comunităţile unei Biserici împotriva comunităţilor unei Biserici-surori. Aşa cum cerea Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II, în scrisoarea sa din 31 mai 1991, este necesar ca orice violenţă şi orice tip de presiune să fie evitate cu desăvârşire, pentru ca libertatea conştiinţei să fie respectată. Sarcina celor responsabili de comunităţi este să-i ajute pe credincioşi să-şi aprofundeze loialitatea faţă de propria Biserică şi faţă de tradiţiile sale şi să-i înveţe să evite nu doar violenţa, fie ea fizică, verbală sau morală, ci şi tot ce ar putea duce la dispreţ pentru alţi creştini şi la o contra-mărturie care ignoră cu totul opera mântuitoare care e reconcilierea în Hristos.
28) Credinţa în realitatea sacramentală implică respectul pentru celebrările liturgice ale celorlalte Biserici. Utilizarea violenţei pentru a ocupa un loc de închinare contrazice această convingere. Dimpotrivă, această convingere impune, uneori, ca celebrările altor Biserici să fie facilitate prin punerea la dispoziţia lor, de comun acord, a bisericii proprii, pentru oficiere alternativă, în momente diferite, în aceeaşi clădire. Mai mult, etosul evanghelic cere să se evite declaraţiile sau manifestările de natură să perpetueze o stare de conflict şi să împiedice dialogul. Nu ne îndeamnă Sfântul Pavel să ne primim unii pe alţii, precum Hristos ne-a primit, spre slava lui Dumnezeu (Romani XV, 7)?
29) Episcopii şi preoţii au, înaintea lui Dumnezeu, datoria să respecte autoritatea pe care Duhul Sfânt a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici şi să evite, din acest motiv, amestecul în viaţa spirituală a credincioşilor acelei Biserici. Când cooperarea devine necesară pentru binele credincioşilor, se cere ca persoanele care răspund să ajungă la un acord între ele, să stabilească principii clare pentru această întrajutorare, care să fie cunoscute de către toţi, şi să acţioneze mai apoi cu deschidere, claritate, şi cu respect pentru disciplina sacramentală a celeilalte Biserici.
În acest context, pentru a feri de orice înţelegere greşită şi a dezvolta încrederea între cele două Biserici, e necesar ca episcopii catolici şi ortodocşi de pe acelaşi teritoriu să se consulte unul cu altul înainte de a institui proiecte pastorale catolice care presupun crearea de noi structuri în regiunile care, în mod tradiţional, fac parte din jurisdicţia Bisericii Ortodoxe, evitând desfăşurarea de activităţi pastorale paralele ce riscă să degenereze rapid în rivalitate sau chiar conflicte.
30) Pentru a deschide calea relaţiilor viitoare dintre cele două Biserici, depăşind ecleziologia învechită a întoarcerii la Biserica Catolică, legată de problema ce face obiectul acestui document, se va da o atenţie specială pregătirii viitorilor preoţi şi a tuturor celor care sunt implicaţi în vreun fel într-o activitate de apostolat purtată într-un loc în care e înrădăcinată, tradiţional, altă Biserică. Educaţia lor ar trebui să fie obiectiv pozitivă cu privire la alte Biserici. Mai întâi de toate, fiecare trebuie înştiinţat cu privire la succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi autenticitatea vieţii sale sacramentale. Ar trebui să se ofere tuturor şi o cunoaştere corectă şi cuprinzătoare a istoriei, în vederea unei istoriografii a celor două Biserici acceptabile de ambele părţi şi chiar comune. În acest fel, se va uşura disiparea prejudecăţilor, iar folosirea istoriei în manieră polemică va fi evitată. Această prezentare va duce la conştientizarea faptului că greşelile care au condus la separare aparţin ambelor părţi, lăsând răni adânci pe fiecare parte.
31) Se va reaminti avertismentul dat de Apostolul Pavel către Corinteni (I Corinteni VI, 17). Se recomandă ca creştinii să-şi rezolve disputele prin dialog frăţesc, evitându-se astfel recurgerea la intervenţia autorităţilor civile pentru o soluţie practică la problemele ivite între Biserici sau comunităţi locale. Aceasta se aplică în special pentru posesia sau restituirea proprietăţii ecleziastice. Aceste soluţii ar trebui să nu se întemeieze numai pe situaţii trecute şi să nu conteze numai pe principiile generale juridice, ci să ţină cont şi de complexitatea realităţilor prezente şi a condiţiilor locale.
32) În acest spirit, va fi posibilă întâlnirea comună în vederea re-evanghelizării lumii noastre secularizate. Se vor întreprinde eforturi spre a oferi ştiri obiective către mass-media, mai ales către presa religioasă, evitând informaţiile tendenţioase şi înşelătoare.
33) Este necesar ca Bisericile să se unească în exprimarea recunoştinţei şi respectului faţă de toţi cei care - cunoscuţi şi necunoscuţi, episcopi, preoţi sau credincioşi, ortodocşi, catolici de rit bizantin sau latin - au suferit, şi-au mărturisit credinţa, au mărturisit fidelitatea lor faţă de Biserică, şi, în general, faţă de toţi creştinii, fără discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi ne îndeamnă să dăm mărturie comună la rugăciunea lui Hristos ca toţi să fie una, ca lumea să creadă (Ioan XVII, 21).
34) Comisia internaţională mixtă pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, la şedinţa în plen de la Balamand, recomandă cu fermitate ca aceste reguli practice să fie puse în practică de către bisericile noastre, inclusiv de bisericile greco-catolice, chemate să ia parte la acest dialog ce trebuie purtat într-o atmosferă senină necesară pentru progresul său către restabilirea deplinei comuniuni.
35) Excluzând pe viitor orice prozelitism şi orice dorinţă de expansiune de către catolici, în detrimentul Bisericii Ortodoxe, Comisia speră că s-au depăşit obstacolele care determinau anumite Biserici autocefale să-şi suspende participarea la dialogul teologic şi că Biserica ortodoxă va fi capabilă să se regăsească pentru a continua lucrarea teologică atât de fericit începută.
Balamand (Liban), 23 iunie 1993
Participanţi
Următorii delegaţi au participat la cea de-a şaptea sesiune plenară a Comisiei internaţionale mixte pentru dialog teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, care a avut loc la Facultatea de Teologie Balamand, Liban, 17-24 iunie 1993.
Din partea Bisericilor Ortodoxe răsăritene:
Patriarhia Ecumenică de Constantinopol
- Eminenţa Sa Arhiepiscopul Stylianos de Australia, co-Preşedinte ortodox al Comisiei mixte internaţionale
Patriarhia Alexandriei
- Eminenţa Sa Mitropolitul Dionysios al Nubiei
- Prof. Constantin Patelos
Patriarhia Antiohiei
- Eminenţa Sa Mitropolitul George al Byblosului şi Botrysului
- Pr. Arhimandrit Youhanna (Yazigi)
Biserica Rusiei
- Pr. Egumen Nestor (Zhilyaev)
Biserica României
Church of Romania Biserica din România
- Eminenţa Sa Mitropolitul Antonie al Ardealului
- Pr. Dumitru Radu
Biserica Ciprului
- Eminenţa Sa Mitropolitul Chrysanthos de Morphou
- Prof. Macarius Papachristophorou
Biserica Poloniei
- Pr. Hieromonk Barsanuphius (Doroszkiewicz)
Biserica Albaniei
- Prof. Theodoros Papapavli
Biserica Finlandei
- P.S. Episcop Ambrosius de Joensocu
Secretar executiv:
- Eminenţa Sa Mitropolitul Spyridon al Italiei
[Patriarhia Ierusalimului şi Bisericile din Georgia, Serbia, Bulgaria, Grecia şi Cehoslovacia nu au fost reprezentate.]
