Ospitalitatea lui Avraam (mozaic, Italia, sec. VI).
Sfântul Grigore de Nazianz a spus că, dacă am pune laolaltă toate cele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit despre El Însuşi în Sfintele Scripturi, toate cele pe care bărbaţii şi femeile dumnezeieşti le-au cunoscut prin experienţă despre El, dacă am încerca să facem din aceasta o imagine concludentă, completă, compactă, ne-am afla nu în faţa lui Dumnezeu, ci a unui idol, pentru că Dumnezeu rămâne dincolo de cele cognoscibile care se descoperă, taină necunoscută care poate fi împărtăşită; şi, de asemeni, în fiinţa Lui ultimă, necunoscut creaturilor Sale altfel decât prin manifestările Sale, prin ceea ce făptuieşte şi prin modul în care El ajunge la noi.
Este un lucru foarte important, deoarece, dacă am avea de oferit o imagine despre cum putem concepe principiile învăţăturii ortodoxe, ale teologiei Bisericii Ortodoxe, ar trebui să o comparăm cu vederea cerului, noaptea, când cerul este clar şi când în ciuda întunecimii negre a tăriei vedem stelele scânteindu-ne înaintea ochilor cu strălucirea lor. Dacă am putea aduna toate aceste stele într-o masă de foc, am avea totalitatea luminii cerului, dar nu vom rămâne cu cerul, şi n-ar mai fi într-adevăr vreo constelaţie care să ne permită să ne găsim calea pe pământ. Şi pentru că între toate stelele, toate constelaţiile, există spaţii vaste care par să fie goale, noi putem distinge formele constelaţiilor, le putem numi, le putem cunoaşte - şi încă foarte intim - şi putem găsi calea noastră, graţie strălucirii lor şi poziţiei lor.
Şi acest lucru se aplică pentru fiecare afirmaţie a credinţei, pentru tot ceea ce putem spune despre Dumnezeu, despre Hristos, despre lucrurile dumnezeieşti, ba încă şi despre lumea creată. Există un punct dincolo de care nu putem înţelege sau şti esenţa ultimă a vreunui lucru din cele create, fie a noastră înşine sau a altcuiva sau a materiei din care suntem făcuţi şi care ne înconjoară.
Astfel că, atunci când vorbim despre tainele ultime final, cum e Sfânta Treime, trebuie să fim conştienţi de faptul că putem avea o frântură, putem percepe ceva, dar în final ne vom confrunta cu tainele plini de uimire, de adorare şi închinare în tăcere adâncă, ascultând cu toată fiinţa noastră, inima noastră şi mintea noastră şi voinţa noastră şi mădularele noastre, spre a auzi şi a percepe.
Întorcându-ne mai precis la învăţătura Sfintei Treimi, trebuie, de asemeni, să înţelegem că, oricât de mare ar fi misterul, el este totuşi dincolo de imaginatia noastra - nu am fi putut inventa un Dumnezeu precum Acela pe care îl venerăm în credinţa creştină; este tot ceea ce suntem în stare să pricepem. În afară de aceasta, nu e decât un adânc nesfârşit, infinit pe care Grigore de Nyssa îl numea întunericul divin. Nu că există întuneric în Dumnezeu - Evanghelia ne învaţă că în El nu e întuneric - dar misterul este atât de adânc, pentru că lumina (în cuvintele Sfântului Grigore) este atât de orbitoare că atunci când ne uităm la ea nu vedem nimic.
<…> Dar Dumnezeu nu S-a revelat pe Sine Însuşi şi n-a descoperit nimic despre el şi despre lumea creată doar pentru a ne satisface curiozitatea. Dacă Dumnezeu ne descoperă ceva, o face cu scopul de a ne învăţa câte ceva despre fiecare dintre noi înşine şi despre noi ca organism, umanitatea. Şi într-adevăr, Feodorov, scriitor rus, care a trăit, a murit şi a scris cele mai ciudate scrieri ale sale în secolul al XIX-lea, spunea că Sfânta Treime este singurul prototip al societăţii umane perfecte. Şi în acest punct, el se întâlneşte cu ceea ce Sfântul Grigore de Nazianz a spus cu secole înaintea sa, că, pentru că Dumnezeu este iubire, El este Unul în trei, şi pentru că Dumnezeu este Unul în Trei că El este iubire adevărată şi desăvârşită, neînfrântă şi biruitoare...
traducere şi adaptare: radugo, după textul în engleză.
