Părintele Stăniloae: „Ortodoxia e prezenţa lui Dumnezeu în toate“

Ultimul interviu al Părintelui Dumitru Stăniloae.

Mântuiește, Doamne, poporul Tău

აცხოვნე, უფალო, ერი შენი და აკურთხე სამკვიდრებელი შენი, ძლევა ჯვრითა ბარბაროზთა ზედა ღვთივ-დაცულსა ერსა ჩვენსა მოანიჭე, და საფარველსა შენსა ქვეშე ჯვრისა შენისა დაიცევ, რათა ვიტყოდეთ: უფალო, დიდება შენდა!

Cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre

Icoană rusească (Tver, sec. XVII).

Din rădăcina lui Iesei și din coapsele lui David fiica lui Dumnezeu Maria se naște astăzi nouă și se înnoiesc toate și se îndumnezeiesc. Bucurați-vă împreună cu mine, cerule și pământule, lăudați-o pe dânsa moștenirile neamurilor. Ioachim se veselește și Ana prăznuiește strigând: Cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre.

Rugăciunea împreună și suspinul bineprimit pentru sterpiciunea și nenașterea de fii ale lui Ioachim și ale Anei în urechile Domnului au intrat și au odrăslit rod de viață purtător lumii; că acela rugăciune în munte a făcut, iară aceea defăimarea în grădină a suferit. Ci cu bucurie cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre.

Cel ce încui adâncul și-l deschizi pe el, Cel ce sui apă în nori și dai ploaie, tu Doamne ai dat din rădăcina cea stearpă a Sfintei Ana a înflori, rod preacurat și toiag, pe Născătoarea de Dumnezeu.

- alte cântări ale sărbătorii: link -

Søren Kierkegaard: De ce Hristos este Adevărul

Hristos este Adevărul în sensul că singura explicație adevărată despre ce este Adevărul este aceasta: că El este Adevărul. Poate fi întrebat aceasta un Apostol, poate fi întrebat un creștin, anume ce este Adevărul, și atunci Apostolul și creștinul acela arată spre Hristos la întrebarea aceasta și spune: priviți-L pe El, învățați de la El, El era Adevărul. Asta vrea să spună că adevărul, în sensul în care Hristos este Adevărul, nu este o sumă de fraze, nici o determinare conceptuală și nici altele asemenea, ci o viață. Ființa Adevărului nu este o reduplicare directă a Ființei în relație cu gândirea, ceea ce ar fi doar o ființare gândită dar pe care gândirea o asigura a fi fiind doar o himeră care nu există, în timp ce-i păstrează gândirii valabilitatea că este lucrul gândit, adică are valabilitate. Nu, ființa adevărului este reduplicarea în tine, în mine, în el, că viața ta, viața mea, viața lui exprimă, apropiindu-se treptat, străduindu-se să o facă, adevărul; că viața ta, viața mea, viața lui este, apropiindu-se treptat, străduindu-se spre asta, ființa adevărului, așa cum Adevărul era în Hristos o viață, căci El era Adevărul.

- Şcoala Creştinismului, traducere de Mircea Ivănescu, Editura Adonai, 1995, p. 232 -

ενέδυσαν με χλαμύδα κοκκίνην

Εξέδυσαν με τα ιμάτιά μου και ενέδυσαν με χλαμύδα κοκκίνην.
Έθηκαν επί την κεφαλήν μου στέφανον εξ ακανθών
και επί την δεξιάν μου χείρα έδωκαν κάλαμον,
ίνα συντρίψω αυτούς ως σκεύη κεραμέως.

Dezbrăcatu-M-au pe Mine de hainele Mele și M-au îmbrăcat cu haină roșie.
Pus-au pe capul Meu cunună de spini
și Mi-au dat trestie in mâna Mea cea dreaptă,
ca să-i sfărâm pe ei ca [pe] vasele olarului.

despre manualele de religie

Maiestas Domini
(Codex Amiatinus, sec. VIII).

Cei de la Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) par să aibă un soi de palilalie, dacă n-o fi vorba de fapt de nişte ticuri mentale. Ultimul lor comunicat zice: În mod surprinzător, în pofida tuturor semnalelor trase de societatea civilă, pe lista manualelor aprobate de minister continuă să se afle o serie întreagă de lucrări ce promovează intoleranța religioasă și care agresează psihic copiii prin repetarea obsesivă a temelor despre “păcat”, “iad” şi “diavoli”, inducându-li-se acestora ideea că nerespectarea cu stricteţe a “poruncilor” îi condamnă la “osânda veşnică”. Asta după ce, într-un alt comunicat, din februarie 2011, se atrăgea atenția că mai grav, copiilor, inclusiv celor din clasele primare, li se repetă obsesiv despre “păcat”, “iad” şi “diavoli”, inducîndu-li-se ideea că nerespectarea cu stricteţe a “poruncilor” îi condamnă la “osînda veşnică”.

A fost mai demult o campanie Andreea Pora pe aceeaşi temă şi mi-am spus punctul de vedere şi atunci. Personal, nu am văzut nici un copil, deci atenţie, nici măcar unul, terorizat de orele de religie sau de manualele respective. Dealtfel, mi-e foarte dificil să înțeleg cum poate fi cineva agresat de un manual, afară dacă acel cineva joacă într-un horror cu proști. Horror în care ar trebui obligatoriu să fie distribuit și Mircea Miclea, cel care afirmă, potrivit ASUR: „Modul în care s-a predat religia îi înspăimîntă pe elevi. Am facut terapie şi eu şi alţi colegi de-ai mei cu elevi care erau traumatizaţi că vine diavolul“. Reluarea în presă a idiosincraziilor ASUR mă face totuși să-mi pun sincer întrebarea dacă nu cumva mă înșel.

Protestul ghilimelelor ASUR-iene (mă refer la acel semn al ficțiunii sub care au fost puse anumite cuvinte din comunicatele citate) e însoțit de excerpte din manualele de la Editura Sf. Mina. După ce le-am cetit și le-am procetit, am postat un coment pe blogul Think Outside the Box, scandalizat că n-am găsit nimic incriminatoriu. Pasajele suspecte de terorism (alea încadrate cu roșu) se găsesc în orice catehism: că păcatul strămoșesc e cauza suferinței și a morții; că pe om îl așteaptă după moarte fericirea veșnică sau nefericirea veșnică, adică raiul sau iadul; că pentru vindecarea sufletească și trupească a bolnavilor se săvârșește o slujbă specială și anume Taina Sfântului Maslu etc. Secole de-a rândul, milioane de oameni, bogați sau săraci, europeni sau africani, umaniști sau realiști, au crezut în asemenea „agresiuni” (na, că m-am molipsit și eu de boala ghilimelelor!) și n-au pățit nimic grav la bib(i)lică. Măcar Pora a venit cu ceva mai serios, și anume cu povestirea lui Vasilică dușmanul rândunelelor, picat din copac în ograda CSM.

Le furnizez celor de la ASUR, în încheiere - că deja m-am plictisit de ei! - muniție suplimentară, din manualele de IX-XII de la aceeași Editură Bin Laden Sf. Mina:

• Nu se poate să fii creştin bun sau monah bun şi să nu ai parte de bucurie. (Părintele Teofil Părăian)
• Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieți: sufletul este pânza, virtuțile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-l pictăm. (Sf. Grigorie de Nyssa)
• Dragostea este scut al credinţei, fortăreaţa nădejdii, chezăşie a mântuirii, medicină contra păcatului, coroană a păcii, slujbă adevărată pentru Dumnezeu. Necesară pentru cei slabi, ea onorează pe cei puternici. Prin ea îşi păstrează credinciosul harul lui Dumnezeu. (Sf. Ioan Gură de Aur)
• Arta e Vechiul Testament al Frumosului, pregătește, anunță, așteaptă. (Serghei Bulgakov)

Maria Skobţova: Suferinţă şi Cruce

Maica Domnului din Ravensbrück,
lagărul nazist în care a murit autoarea icoanei,
Sf. Maria Skobţova (Maria din Paris).

Suferinţa este inevitabilă în viaţă. Fiecare religie o tratează ca pe un fapt. Intensitatea maximă a suferinţei este moartea.

Atitudinea precreştină faţă de suferinţă şi moarte tindea să le surmonteze printr-o abordare exterioară, iar atunci când desigur nu le putea ignora, funcţiona o rezistenţă şi indiferenţă stoică faţă de suferinţă, prin care omul să se retragă din ea întru sine şi să o facă să devină, pe cât posibil, ceva exterior sieşi, să nu-i permită accesul în viaţa sa lăuntrică. Astfel era atitudinea misticilor hinduşi faţă de suferință, astfel era atitudinea stoicilor.

În creştinism, atitudinea faţă de suferinţă şi moarte este fundamentală şi definitivă.

Suferinţa este urmarea păcatului. La fel, moartea este urmarea păcatului. În afara păcatului, moartea ar fi o transfigurare. Omul poartă urmele păcatului - şi cu necesitate urmele suferinţei. Nu putem spune că Dumnezeu pedepseşte omul prin suferinţă, ci mai degrabă răul în sine pedepseşte printr-un soi de lege ireversibilă a logicii sale interne. Într-o epistolă a Sfântului Apostol Iacob, acest lucru este exprimat astfel: Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni (Iacob I, 13). Şi împreună cu aceasta: Fericit este bărbatul care rabdă ispita (Iacob I, 12).

Dumnezeu nu numai că nu pedepseşte prin suferinţă, ci prin mila Sa El îmbunătăţeşte chiar si puterea de a suferi. Iar manifestarea deplină a milei dumnezeieşti este jertfa de bunăvoie a lui Hristos pentru păcatele lumii. Acesta a fost întru răscumpărarea lor, în apărarea lor în faţa suferinţei inevitabile şi veşnice. Moartea pe Cruce a lui Hristos, Unul fără de păcat, este o judecare a lui Hristos de către logica inexorabilă a edificiului lumii. El Însuşi a fost părăsit de mila lui Dumnezeu, în aşa fel încât nimeni în afara Lui să nu fie părăsit la vreme de necaz. Supus suferinţei şi morţii, El a fost judecata şi condamnarea acestei logici, arătând-o nedreaptă faţă de om în general. Astfel a fost istoria biruinţei lui Hristos asupra suferinţei şi morţii.

Suferinţa a fost învinsă în proiecţia sa eternă, dar rămâne ca o experienţă a vieţii umane. Aici nu numai că nu e negată, dar Evanghelia tinde chiar să vorbească despre puterea sa purificatoare şi mântuitoare (Matei VII, 13): Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.

Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi (Matei X, 38-39). Şi încă, mai încolo: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi  (Matei XI, 28). Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând  şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară  (Matei XI, 29-30).

Atunci când învaţă adevărul lui Hristos, omul nu este eliberat de suferință. Sensul suferinţei în viaţa creştinului este clar exprimat de apostolul Pavel: pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni XII, 7-10).

Vreau să citez încă un alt text, care defineşte atitudinea corectă a creștinului față de suferinţă: Atunci Iisus le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei XXVI, 38-39).

Creștinismul învață într-un asemenea mod şi transformarea suferinței în om, cu acceptare, dacă Dumnezeu permite aceste suferințe. Este necesar să ne referim la ele cu umilință și cu sobrietate. Este complet inacceptabil să ne bucurăm de suferinţă, să ne lăudăm mândri de ea. Dumnezeu ne învață nu numai prin suferinţă, ci şi prin bucurie. Suferinţa cuiva nu trebuie să pretindă întâietate în faţa bucuriei. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu (Romani XIV, &).

Părintele stareţ al Optinei, Varsanufie, a spus: „Tu ţii postul, iar fratele tău mănâncă, prin ce eşti tu aşa de măreţ. Ai doar o doctorie sufletească. Ţii postul pentru ca, ajutat de acest tratament să te însănătoşeşti, dar fratele tău nu are nevoie de aceeaşi medicaţie”. Umilința și sobrietatea în acceptarea suferinței și chiar a morţii - Domnul a dat, Domnul a luat - este, fără îndoială, o viziune caracteristică a ascezei ortodoxe.

Catolicii au o atitudine uşor diferită față de suferință. Ei au un cult al suferinței - dorinţa Sfintei Tereza să sufere sau să fie pedepsită cu moartea. Ei numără loviturile cu care Hristos a fost lovit, consemnează toate instrumentele de tortură folosite de călăi şi cugetă la cruzimea lor rafinată.

Angele de Foligno: „L-am văzut pe Dumnezeu-omul, cum L-au dat jos de pe Cruce. Sângele curgea gros, proaspăt, roşu, curgea din răni deschise; și în trupul sfâșiat am privit fibrele batjocorite și oasele dezgolite”. Rugăciunea Sfintei Gertrude: „O, Doamne milostiv, însemnează cu sângele Tău urmele rănilor Tale sfinte pe inima mea, astfel încât amintirea suferințelor Tale să locuiască de-a pururi în ea și să pot suferi cu tine. Cu puterea inimii Tale străpunse străpunge inima Gertrudei de săgețile iubirii Tale”. Cultul sângelui sacru. Angele de Foligno: „Nu eram în somn. Hristos m-a chemat și a îngăduit buzelor mele să se atingă de rana din coasta Sa. Am pus acolo buzele mele și am băut sânge și în acest sânge, cald încă, am perceput că era o curățire”.

Din aceste stări de conştiinţă apare setea stigmatelor, o împărtăşire trupească a suferințelor lui Hristos.

Este cu anevoie de înțeles relaţia dintre aceste atitudini senzorial-exultante față de suferințele lui Hristos, față de trupul şi sângele Lui, şi credința în Taina Euharistiei. Până la urmă, una o exclude pe cealaltă. Fie este o comuniune genuină a Trupului lui Hristos, pe care o găsim la Angele de Foligno care bea sângele lui Hristos, făcând ca pentru ea Euharistia să fie inutilă, fie în această atitudine există o denaturare înşelătoare a misterului sacrificial al lui Hristos, denaturare a înţelesului autentic al Euharistiei.

În orice caz, emotivitatea specială a Sfinților catolici ar fi greu de conceput în Răsăritul ortodox.

- traducere după traducerea în engleză şi adaptare: radugo -

cer însuflețit, ușă către răsărituri, cartea Cuvântului vieții...

Nașterea Maicii Domnului
(M-rea Ferapontov, Rusia, sec. XVII).

- din cântările sărbătorii Nașterii Maicii Domnului -

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, și dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică.

Ioachim și Ana prăznuiesc, născând începătura mântuirii noastre, pe singura Născătoare de Dumnezeu. Cu aceia și noi împreună prăznuim astăzi pe cea din rădăcina lui Iesei, fericind pe preacurata Fecioară.

Astăzi Dumnezeu, Cel ce Se odihnește pe scaune înțelegătoare, scaun sfânt pe pământ mai înainte Și-a gătit. Cel ce a întărit cu înțelepciunea cerurile cer însuflețit cu iubirea de oameni și-a făcut. Că din rădăcină neroditoare sad de viață purtător ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor, și nădejdea celor fără de nădejde, slavă Ție.

Aceasta este ziua Domnului: bucurați-vă, popoare, căci iată, cămara Luminii și cartea Cuvântului vieții din pântece sterp a ieșit, și ceea ce s-a născut ușă către răsărituri așteaptă intrarea Preotului celui mare. Singura care aduce pe Unul Hristos în lume, spre mântuirea sufletelor noastre.

Podul vieții se naște astăzi, prin care oamenii câștigând ridicare din căderea iadului, pe Hristos Dătătorul de viață cu laude Îl slăvesc.

Ușă neumblată, păzită Unuia Dumnezeului nostru, proorocul pe Sfânta Fecioară a numit-o; prin care a ieșit Domnul cel Preaînalt și, ieșind, iarăși pecetluită a lăsat-o, scăpând din stricăciune viața noastră.

Fecioara Maria și Născătoarea de Dumnezeu cu adevărat, ca un nor al Luminii, astăzi a strălucit nouă și din cei drepți a ieșit spre lauda noastră. Nu se va mai osândi Adam, că Eva din legături s-a dezlegat. Pentru aceasta glăsuind să strigăm cu îndrăzneală, către cea singura curată: Bucurie vestește nașterea ta la toată lumea.

Plinitu-s-au, Preacurată, proorociile grăitorilor de Dumnezeu, ale celor ce cu credință te numesc pe tine cort, ușă și munte înțelegător, rug și toiag al lui Aaron, care ai răsărit din rădăcina lui David.

Odrăslirea toiagului cel uscat al preotului a descoperit lui Israel alegerea; iar preamărită nașterea Fecioarei din cea stearpă, pe cei ce au născut-o luminați i-a arătat.

Ioachim şi Ana, din defăimarea nenaşterii de fii, şi Adam şi Eva din stricăciunea morţii s-au izbăvit, Preacurată, prin sfântă naşterea ta. Aceasta o prăznuieşte şi poporul tău, de vina greşelilor izbăvindu-se, când strigă către tine: Cea stearpă naşte pe Născătoarea de Dumnezeu şi hrănitoarea vieţii noastre.

Rugăciunea împreună și suspinul cel bineprimit, pentru sterpiciunea și nenașterea de fii, al lui Ioachim și al Anei, în urechile Domnului au intrat și au odrăslit rod de viață purtător lumii; că acela rugăciune în munte a făcut, iar aceea în grădină defăimare a suferit; ci cu bucurie cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre.

Cinstim scutecele tale, Născătoare de Dumnezeu; mărim pe Cel ce a dat rod celei ce era mai înainte stearpă și a deschis pântecele neroditor cu preaslăvire; că face toate câte le voiește, Dumnezeu fiind Atotputernic.