Maria Skobţova: Suferinţă şi Cruce

Maica Domnului din Ravensbrück,
lagărul nazist în care a murit autoarea icoanei,
Sf. Maria Skobţova (Maria din Paris).

Suferinţa este inevitabilă în viaţă. Fiecare religie o tratează ca pe un fapt. Intensitatea maximă a suferinţei este moartea.

Atitudinea precreştină faţă de suferinţă şi moarte tindea să le surmonteze printr-o abordare exterioară, iar atunci când desigur nu le putea ignora, funcţiona o rezistenţă şi indiferenţă stoică faţă de suferinţă, prin care omul să se retragă din ea întru sine şi să o facă să devină, pe cât posibil, ceva exterior sieşi, să nu-i permită accesul în viaţa sa lăuntrică. Astfel era atitudinea misticilor hinduşi faţă de suferință, astfel era atitudinea stoicilor.

În creştinism, atitudinea faţă de suferinţă şi moarte este fundamentală şi definitivă.

Suferinţa este urmarea păcatului. La fel, moartea este urmarea păcatului. În afara păcatului, moartea ar fi o transfigurare. Omul poartă urmele păcatului - şi cu necesitate urmele suferinţei. Nu putem spune că Dumnezeu pedepseşte omul prin suferinţă, ci mai degrabă răul în sine pedepseşte printr-un soi de lege ireversibilă a logicii sale interne. Într-o epistolă a Sfântului Apostol Iacob, acest lucru este exprimat astfel: Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni (Iacob I, 13). Şi împreună cu aceasta: Fericit este bărbatul care rabdă ispita (Iacob I, 12).

Dumnezeu nu numai că nu pedepseşte prin suferinţă, ci prin mila Sa El îmbunătăţeşte chiar si puterea de a suferi. Iar manifestarea deplină a milei dumnezeieşti este jertfa de bunăvoie a lui Hristos pentru păcatele lumii. Acesta a fost întru răscumpărarea lor, în apărarea lor în faţa suferinţei inevitabile şi veşnice. Moartea pe Cruce a lui Hristos, Unul fără de păcat, este o judecare a lui Hristos de către logica inexorabilă a edificiului lumii. El Însuşi a fost părăsit de mila lui Dumnezeu, în aşa fel încât nimeni în afara Lui să nu fie părăsit la vreme de necaz. Supus suferinţei şi morţii, El a fost judecata şi condamnarea acestei logici, arătând-o nedreaptă faţă de om în general. Astfel a fost istoria biruinţei lui Hristos asupra suferinţei şi morţii.

Suferinţa a fost învinsă în proiecţia sa eternă, dar rămâne ca o experienţă a vieţii umane. Aici nu numai că nu e negată, dar Evanghelia tinde chiar să vorbească despre puterea sa purificatoare şi mântuitoare (Matei VII, 13): Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.

Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi (Matei X, 38-39). Şi încă, mai încolo: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi  (Matei XI, 28). Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând  şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară  (Matei XI, 29-30).

Atunci când învaţă adevărul lui Hristos, omul nu este eliberat de suferință. Sensul suferinţei în viaţa creştinului este clar exprimat de apostolul Pavel: pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Corinteni XII, 7-10).

Vreau să citez încă un alt text, care defineşte atitudinea corectă a creștinului față de suferinţă: Atunci Iisus le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei XXVI, 38-39).

Creștinismul învață într-un asemenea mod şi transformarea suferinței în om, cu acceptare, dacă Dumnezeu permite aceste suferințe. Este necesar să ne referim la ele cu umilință și cu sobrietate. Este complet inacceptabil să ne bucurăm de suferinţă, să ne lăudăm mândri de ea. Dumnezeu ne învață nu numai prin suferinţă, ci şi prin bucurie. Suferinţa cuiva nu trebuie să pretindă întâietate în faţa bucuriei. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu (Romani XIV, &).

Părintele stareţ al Optinei, Varsanufie, a spus: „Tu ţii postul, iar fratele tău mănâncă, prin ce eşti tu aşa de măreţ. Ai doar o doctorie sufletească. Ţii postul pentru ca, ajutat de acest tratament să te însănătoşeşti, dar fratele tău nu are nevoie de aceeaşi medicaţie”. Umilința și sobrietatea în acceptarea suferinței și chiar a morţii - Domnul a dat, Domnul a luat - este, fără îndoială, o viziune caracteristică a ascezei ortodoxe.

Catolicii au o atitudine uşor diferită față de suferință. Ei au un cult al suferinței - dorinţa Sfintei Tereza să sufere sau să fie pedepsită cu moartea. Ei numără loviturile cu care Hristos a fost lovit, consemnează toate instrumentele de tortură folosite de călăi şi cugetă la cruzimea lor rafinată.

Angele de Foligno: „L-am văzut pe Dumnezeu-omul, cum L-au dat jos de pe Cruce. Sângele curgea gros, proaspăt, roşu, curgea din răni deschise; și în trupul sfâșiat am privit fibrele batjocorite și oasele dezgolite”. Rugăciunea Sfintei Gertrude: „O, Doamne milostiv, însemnează cu sângele Tău urmele rănilor Tale sfinte pe inima mea, astfel încât amintirea suferințelor Tale să locuiască de-a pururi în ea și să pot suferi cu tine. Cu puterea inimii Tale străpunse străpunge inima Gertrudei de săgețile iubirii Tale”. Cultul sângelui sacru. Angele de Foligno: „Nu eram în somn. Hristos m-a chemat și a îngăduit buzelor mele să se atingă de rana din coasta Sa. Am pus acolo buzele mele și am băut sânge și în acest sânge, cald încă, am perceput că era o curățire”.

Din aceste stări de conştiinţă apare setea stigmatelor, o împărtăşire trupească a suferințelor lui Hristos.

Este cu anevoie de înțeles relaţia dintre aceste atitudini senzorial-exultante față de suferințele lui Hristos, față de trupul şi sângele Lui, şi credința în Taina Euharistiei. Până la urmă, una o exclude pe cealaltă. Fie este o comuniune genuină a Trupului lui Hristos, pe care o găsim la Angele de Foligno care bea sângele lui Hristos, făcând ca pentru ea Euharistia să fie inutilă, fie în această atitudine există o denaturare înşelătoare a misterului sacrificial al lui Hristos, denaturare a înţelesului autentic al Euharistiei.

În orice caz, emotivitatea specială a Sfinților catolici ar fi greu de conceput în Răsăritul ortodox.

- traducere după traducerea în engleză şi adaptare: radugo -