 |
| Icoana Înălţării (Ţarevo, Bulgaria, sec. XVI). |
- din cântările sărbătorii Înălţării Domnului -
Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, bucurie făcând ucenicilor Tăi cu făgăduinţa Sfântului Duh; încredinţându-se ei prin binecuvântare că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.
Plinind iconomia cea pentru noi şi pe cele de pe pământ unindu-le cu cele cereşti, Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase, Dumnezeul nostru, de unde nicicum nu Te-ai despărţit; ci, rămânând nedepărtat, strigi celor ce Te iubesc pe Tine: Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!
Când Te-ai suit pe Muntele Măslinilor, Hristoase, ca să împlineşti bunăvoinţa Tatălui, îngerii din ceruri s-au spăimântat şi cei de sub pământ s-au cutremurat; cu bucurie şi cutremur, stăteau de faţă ucenicii, când le grăiai lor; ca un tron se gătea dinainte aşteptând un nor; iar cerul deschizându-şi porţile strălucea în frumuseţe; şi pământul îşi descoperea ascunzişurile, ca să se cunoască pogorârea lui Adam şi cea din nou a lui suire. Ci picioarele Tale se înălţau ca sub o mână nevăzută, iar gura mult binecuvânta, precum se auzea; un nor Te ridica şi cerul înlăuntru Te-a primit. Acest mare şi minunat lucru l-ai făcut, Doamne, spre mântuirea sufletelor noastre.
Firea lui Adam, care se pogorâse în laturile cele mai de jos ale pământului, Dumnezeule, înnoind-o întru Tine Însuţi, ai ridicat-o astăzi mai presus de toată începătoria şi puterea; pentru că ai iubit-o, ai aşezat-o împreună cu Tine; şi fiindu-Ţi milă de ea, ai unit-o cu Tine; şi unindu-Te cu ea, ai şi pătimit împreună cu ea; şi pătimind, Cel ce eşti fără patimă, o ai proslăvit împreună cu Tine. Iar cei fără de trupuri ziceau: Cine este acest bărbat frumos? Că nu este numai om Cel ce Se arată, ci Dumnezeu şi om, cu amândouă firile. Pentru aceea, îngeri minunaţi, zburând în haine albe în jurul ucenicilor, strigau: Bărbaţi galileeni, acest Iisus, Care S-a dus de la voi, iarăşi va să vină, Dumnezeu şi om, Judecător al viilor şi al morţilor, dăruind celor credincioşi iertare de păcate şi mare milă.
Când Te-ai înălţat întru slavă, Hristoase Dumnezeule, pe când ucenicii priveau, norii Te ridicau pe Tine cu trupul, porţile cereşti s-au ridicat, ceata îngerilor cu veselie se bucura şi Puterile cele mai de sus strigau, zicând: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi va intra Împăratul slavei. Iar ucenicii spăimântându-se ziceau: Nu te despărţi de noi, Bunule Păstor, ci trimite nouă pe Duhul Tău cel Preasfânt, Care să îndrumeze şi să întărească sufletele noastre.
Pogorându-Te din cer la cele de pe pământ şi împreună ridicând, ca un Dumnezeu, chipul lui Adam, care zăcea jos, în temniţa iadului, l-ai ridicat la ceruri, Hristoase, cu Înălţarea Ta, şi împreună-şezător pe scaunul Părintelui Tău l-ai făcut, ca un milostiv şi de oameni iubitor.
David cel de Dumnezeu însuflat, plăsmuind, strigă în chip foarte lămurit: Suitu-S-a Domnul la cele cereşti întru strigare şi glas de trâmbiţă, şi la Părintele, Începătorul luminilor, a venit.
Căutând, Hristoase, pe Adam cel amăgit de înşelăciunea şarpelui, odată ce Te-ai îmbrăcat într-însul, Te-ai suit şi ai şezut de-a dreapta Tatălui, Cel ce eşti împreună pe scaun şezător, lăudându-Te îngerii.
Pământul prăznuieşte şi dănţuieşte şi cerul se bucură astăzi de înălţarea Făcătorului făpturii, Cel ce cu voia Sa a unit, învederat, pe cele despărţite.
Împărate al împăraţilor, Unule dintr-Unul Singur, Cuvinte, Cel ce ai ieşit din Tatăl cel nepricinuit, pe Cel întocmai puternic, Duhul Tău cel adevărat, Apostolilor L-ai trimis, ca un Făcător de bine, celor ce cântau: Slavă puterii Tale, Doamne!
Minunată este Naşterea Ta, minunată este Învierea Ta, minunată şi înfricoşată este şi dumnezeiasca Ta Înălţare din munte, Dătătorule de viaţă! Pe care închipuind-o Ilie, în căruţă cu patru cai s-a suit, lăudându-Te pe Tine, Iubitorule de oameni.
Să ne picure de sus norii bucurie netrecătoare! Că Hristos, pe nor fiind purtat ca pe heruvimi, la Părintele Său Se suie astăzi.
Pentru ce sunt înroşite hainele Celui ce S-a unit cu trupul nematerial? ziceau Sfinţii Îngeri, văzând pe Hristos purtând dumnezeieştile semne ale cinstitelor Patimi.
Pe cele pământeşti pe pământ lăsându-le şi pe cele din cenuşă dându-le ţărânii, veniţi să ne trezim şi să ne ridicăm ochii şi cugetele la înălţime; să ne înălţăm noi, muritorii, privirile împreună cu simţirile spre porţile cereşti; în Muntele Măslinilor să ne închipuim că suntem şi că privim la Izbăvitorul, Cel purtat de nor; că de acolo S-a suit Domnul la ceruri şi acolo Iubitorul de dăruire a împărţit daruri Apostolilor Săi, mângâindu-i şi întărindu-i pe dânşii ca un Părinte, povăţuindu-i ca pe nişte fii: Nu mă voi despărţi de voi; Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!
Pe umeri ridicând, Mântuitorule, firea cea rătăcită şi înălţându-Te, o ai adus la Dumnezeu şi Tatăl.
Fost-a ridicată mai presus de îngeri firea noastră cea căzută demult şi pe scaunul dumnezeiesc, mai presus de cuget, a fost aşezată. Veniţi să prăznuim şi să strigăm: Pe Domnul lăudaţi-L făpturile Lui şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii!
Trupul Tău cel îndumnezeit, Hristoase, văzându-l îngerii întru înălţime, îl arătau unii altora zicând: Cu adevărat, Acesta este Dumnezeul nostru.
O, darurile cele mai presus de pricepere! O, taină înfricoşătoare! Cel ce stăpâneşte toate, suindu-Se de pe pământ la cele cereşti, a trimis ucenicilor pe Duhul Sfânt, Care a luminat mintea lor şi cu harul i-a făcut ca de foc.
Căpeteniile îngerilor privind cu mintea Înălţarea Ta cea minunată, Mântuitorule, nedumerindu-se, ziceau unii către alţii: Ce privelişte este aceasta? Căci Cel ce Se vede este om la chip, dar ca un Dumnezeu Se suie cu trupul mai presus de ceruri.
