Stephanos Anagnostopoulos: Despre cuvintele Cuvântului răstignit

Răstignirea (Studenica, Serbia, 1202).

„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Părinte Ceresc, iartă-i, că nu ştiu ce fac.

(...) Mai întâi de toate, vedem cum în Evanghelie, Hristos, Domnul nostru, Mântuitorul nostru, Îl numeşte pe Dumnezeu Tatăl. Deci, pe Golgota, pironit pe cruce, îl imploră pe Dumnezeu Tatăl să-i ierte pe cei ce L-au răstignit. Pe cei ce L-au răstignit pe Fiul omului. Se înţelege că Acesta i-a iertat deja pe ucigaşii Lui.

„Iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” înseamnă că îi apără pe şi devine avocat pentru persecutorii şi criminalii Săi, avocat al conducătorilor lor şi al poporului nemulţumitor. Astfel, Dumnezeul-Omul Se arată mijlocitor neîntrecut între Dumnezeu şi oameni. El nu-I îngăduite Tatălui să-i pedepsească pe căpetenii, pe arhierei, pe cărturari, pe farisei, pe bătrâni şi pe romani, pe soldaţii romani, nici pe Pilat şi pe oamenii nerecunoscători, fiindcă mulţi dintre ei se vor fi întors şi vor fi mărturisit credinţa lor şi vor primi martiriul în numele Lui, aşa cum s-a întâmplat cu Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, cu evreii elenişti, cu Apostolul Pavel, cu sutaşul Longhin, şi cu mulţi alţii, cunoscuţi şi necunoscuţi, pe care nu-i vom aminti.

Şi încă ceva. Când s-a adresat Tatălui, nici Tatăl nu nesocotea ceea ce dorea Fiul şi Cuvântul, şi nici Fiul nu ignora voinţa Părintelui Ceresc. De vreme ce una este Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, El a vrut să reveleze (αποκαλύψει) şi să dezvăluie pe Tatăl Său, mai înainte de toate conducătorilor şi a poporului, iar mai apoi întregii lumi. Acest lucru l-a făcut de mai multe ori; a procedat astfel şi în rugăciunea din Grădina Ghetsimani. Dar şi înainte de aşa-numita rugăciunea arhierească, şi cu alte ocazii. Şi Fiul a vrut să dezvăluie, să-L dezvăluie pe Tatăl, adică Treimea Dumnezeirii Sfinte, şi încă şi că El şi Tatăl au aceeaşi fire şi aceeaşi substanţă. Da. Şi suit pe Cruce, Hristos este „deofiinţă cu Tatăl”, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Ca şi la Schimbarea la Faţă, S-a auzit glasul Tatălui mărturisind şi aratând mai întâi ucenicilor şi apoi oamenilor pe Fiul despre care a zis „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit”, repet: „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi”, la fel cum a explicat şi la Botez, astfel încât şi acum, Fiul pe cruce Îl dezvăluie şi descoperă pe Tatăl.

Aşadar, în aceste cuvinte „Părinte, iartă-le lor” ale Domnul nostru Iisus Hristos Cel Răstignit, vedem teologic trei lucruri:

- în primul rând, mila nemăsurată a lui Dumnezeu Tatăl

- în al doilea rând, că Domnul este singurul avocat şi apărător şi mijlocitor al tuturor oamenilor şi

- în al treilea rând, revelarea Tatălui prin Fiul, ca Unul ce are aceeaşi fire şi substanţă.

Iar acum, în încheiere, despre un al doilea strigăt. Ne-am fi dorit să vorbim despre toate cele şapte cuvinte pe care le-a spus Domnul pe Cruce şi să le analizăm pe rând, dar stăruim doar asupra a două.

Al doilea cuvânt este „Eli, Eli Lama shabaqtani”, adică „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”. Strigătul acesta al Dumnezeului înomenit şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos a provocat multe discuţii teologice. Majoritatea acestora au dus la poziţionări la limita sau în afara Ortodoxiei, adică eretice. Astfel, cei mai mulţi dintre cei înşelaţi susţin că pentru câteva secunde firea dumnezeiască l-a abandonat pe om. Spun deci că Dumnezeu Tatăl L-a părăsit chiar şi puţină vreme pe Iisus Hristos, Fiul Său, ca Domnul să simtă ostensibil oroarea (φρίκη), durerea şi îngrijorarea faţă cu acest abandon. Şi aici este o greşeală, o eroare, o erezie.

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dumnezeu este apatic şi omul suferă. Teza ortodoxă este că prin cuvintele acestea s-a împlinit profeţia Psalmului XXI, versetul 2, care spune: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Psalmul XXI este unul mesianic, iar versetul este hristologic şi profetic. El dezvăluie suferinţa lui Hristos pe Cruce. Hristos nu a preluat mecanic acest strigăt, ci prin repetare se împlinea profeţia. La Evanghelistul Matei, este precedată de viziuni divine ale profeţilor şi urmată de lucrările lor (?). Faptele şi cuvintele Domnului adeveresc şi pecetluiesc profeţiile. Deci, nu L-a lăsat Tatăl pe Fiul şi Domnul şi Dumnezeu şi Omul. Nici nu putea. Cum ar fi putut să renunţe la unul de o fire, atâta vreme cât Fiul şi Tatăl sunt Una şi Aceeaşi Fiinţă, o singură fire, o singură substanţă, o singură voie, o singură dorinţă, o singură lucrare? Nici, iarăşi, firea dumnezeiască nu putea să abandoneze firea omenească, în Persoana lui Iisus Hristos, desigur, pentru că natura divină şi cea umană au fost unite, întru totul şi pentru totdeauna, în Persoana lui Iisus Hristos, în chip  neschimbat şi neamestecat, neîmpărţit şi nedespărţit, pentru veşnicie, în acord cu hotărârea celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

Aceasta înseamnă că nu se divid, nu se separă, nu sunt divizate, nici separate una de alta firile. Firea este una, indivizibilă, neschimbată, nestrămutată, aşa a fost înălţată (ανελήφθηκε) de Hristos la cer, pentru totdeauna, împreună cu natura umană, pe care El a îndumnezeit-o şi făcut-o să şadă de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl.

Dar strigătul lui Hristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl a fost strigătul nostru, aşa cum a spus Sf. Chiril al Alexandriei. Strigăt al omenirii păcătoase de păcatul pe care Hristos l-a ispăşit cu sângele Lui şi jertfa Sa pe cruce. Sf. Chiril merge şi mai departe afirmând: „kenoza Cuvântului lui Dumnezeu prin întruparea Sa în Persoana lui Iisus Hristos a survolat punctul cel mai înalt, pe care mintea umană nu-l poate concepe”. Iar cel mai înalt punct este Jertfa Crucii. Cerul s-a golit. S-a făcut om în Persoana lui Iisus Hristos, S-a născut din Fecioara Maria, „de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”, a crescut ca Om fără a înceta să fie Dumnezeu, a suferit ca Om fără a înceta să fie şi Dumnezeu desăvârşit. De aici şi strigătul şi părăsirea exprimată cu acest strigăt.

Încă o dată, subliniez caracterul declarativ pe care-l are acest strigăt al lui Hristos înaintea lui Dumnezeu Tatăl, fiind strigătul propriei noastre îngrijorări că am pierdut prin păcat comuniunea cu Dumnezeu. Acum, dobândim comuniunea numai prin Sfânta Împărtăşanie. Fireşte, precedată de Sfântul Botez, Sfânta Mirungere, mijlocită de credinţa în unirea ipostatică a lui Iisus Hristos, în Treimea dumnezeiască, în temelia Bisericii, Sfintele Taine, Sfânta Tradiţie, Sfinţii Părinţi şi multe ce ţin de Predania Sfintei noastre Biserici, şi mai presus de toate prin Sfânta Împărtăşanie.

Deci, în această comuniune de un trup (συσσωματούμεθα) cu El, devenim şi noi părtaşi, de un sânge (σύναιμοι), ai dumnezeieştii firi. Aceasta arată şi proclamă şi participarea noastră la jertfa pe Cruce a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos - deci strigătul „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” este şi strigătul nostru. Strigăt mântuitor.

Slavă îndelung-răbdării Tale, Doamne.

- googletranslate & radugo; textul în greceşte: link -