Providența vede timpul în funcție de om.
De aceea, fiindcă omul are darul excepțional al făpturilor duhovnicești - darul libertății deciziei - și timpul are o funcție variabilă în Providență. Dacă „înaintea lui Dumnezeu 1.000 de ani sunt ca o zi, și o zi ca 1.000 de ani” [cf. II Petru III, 8], aceasta se datorează și marilor decizii ale libertății omului pe pământ. De aici se înclină lucrurile. De aici răspunderile sunt inevitabile. Libertatea deciziilor omului nu mai poate interveni cu aceeași ușurință în modificarea urmărilor cu necesitate ale acelei decizii. De aceea omul are nevoie de Dumnezeu, garantul libertății sale, și Care are - așa zicând - o libertate mai tare: libertatea absolută, a armonizării totului. Libertatea omului cu libertatea lui Dumnezeu sunt în raport ca timpul cu eternitatea. Timpul s-a dat omului când a renunțat la starea eternității paradisiace.
De atunci a început omul starea sa în istorie.
În „măsurile timpului” în „împlinirile vremilor”.
Și vremile se umplu cu faptele oamenilor.
Iar „soroacele” sunt în mâna lui Dumnezeu.
El, Dumnezeu, rezolvă „crizele vremurilor”.
Că omul, cu mintea lui, mereu înfundă în crize timpul în care a căzut.
Acestea sunt totodată și limitele naturii omenești în cele bune sau cele rele.
Cele bune lungesc „ziua omului la mii de ani înaintea lui Dumnezeu, pe când cele rele scurtează mia de ani a omului la ziua Domnului”.
Iar „mia de ani” a omului poate fi viața omului pe pământ.
Dumnezeu prevede mișcările libertății omenești și de aceea El știe etapele timpului.
- „Piesa titulară” din volumul Se umplu măsurile și se plinesc vremile, editura Credința strămoșească, 2009, p. 44-46.
