La 15 august 1714, au primit moarte de martiri: dreptcredinciosul domnitor român Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și sfetnicul său Ianache. Osânditorii au ales această zi de mare sărbătoare a creștinătății: cinstita mutare a Preaslăvitei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria; totodată, ziua când domnitorul împlinea 60 de ani, iar doamna sa Marica își prăznuia onomastica; zi de doliu, zi de sărbătoare.
Era încununarea atâtor împliniri, dar și multor pătimiri ale domnitorului. Fusese chemat la domnie prin sfatul căpeteniilor țării, în frunte cu mitropolitul Teodosie și cu fostul patriarh ecumenic Dionisie al IV-lea Seroglanul, rudă a Cantacuzinilor, ce se afla atunci la București. Aceștia „făcură socoteala că logofătul Constantin Brâncoveanu este neam de al lui Matei-vodă și are și alte bunătăți, blândețe... încât va putea chivernisi domnia cum să cade, în timp ce țara este ocolită de oști și de primejdii”.
Și, chemându-l la Mitropolie, i-au zis: „Logofete, noi cu toții pohtim să ne fii domn”. El zise: „Dar ce aș vrea eu cu domniia de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuiește să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm nu lăsa țara să intre alți oameni, sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”„Și-l luară de mâini și-l împingeau de spate... intrară în biserică, i-au citit moliftele de domnie și au mers de i-au sărutat toți mâna”. Așa a primit domnia, cârmuirea țării, nu doar ca „să i se slujească, ci ca el să slujească” și „chiar viața să și-o dea” (Matei XX, 48) în duhul slujirii lui Hristos.
Erau în această parte a lumii vremi de crâncenă încleștare între trei imperii: rus, austriac și otoman, care ne înconjurau. „Nu ne gândim să mai hie fost vreodată greu pământului acestuia ca acuma”, mărturisea într-o scrisoare. Dar el cu o putere neobișnuită de credință, s-a ridicat deasupra vremilor. Brâncoveanu a făcut să înflorească țara într-o epocă de strălucire care îi și poartă numele. Până astăzi îi cinstesc memoria mânăstiri și biserici zidite la Hurezi, Sâmbăta de Sus, în Transilvania, Surpatele, Viforâta, Brâncoveni, Râmnicu Sărat și Sf. Gheorghe în București, unde se odihnește trupul lui sfințit. Cartea bisericească, literatura și arta cu adevărat ziditoare de suflet s-au înmulțit cum negrăit. Cărțile românești se răspândeau pe tot cuprinsul țării; dar nu numai atât. S-au tipărit cărți în limbile ortodocșilor în întreg răsăritul creștin. La Snagov se tipăresc cărți în grecește pentru apărarea Ortodoxiei și o Liturghie greco-arabă, o Biblie cu caractere georgiene. Iar la Tiflis-Tbilisi se întemeiază o tipografie cu lucrători trimiși din București. În 1694 întemeiază Academia de la Sf. Sava, instituție de învățământ superior universitar. Copiii voievodului exercitau sub călăuzirea profesorilor și rosteau predici, la praznice împărătești și ale sfinților. Înalți ierarhi și clerici ortodocși învățați erau găzduiți la curtea lui. Banii și darurile lui se revărsau pretutindeni, la toate patriarhiile, episcopiile și mânăstirile ortodoxe. Într-o vreme în care Apusul tindea tot mai mult către laicism și secularizare, conștiința creștină a voievodului și a țării lui se afirma cu vigoare și puritate.
Dar cât de greu era să păstrezi cumpăna dreaptă între împărății hrăpărețe. Apoi, mai ales invidia și râvna pentru domnie, intrigile, au făcut ca tocmai rudele apropiate, Cantacuzinii, „din credincioși ce erau domnului, după datoria sângelui... prea lesne s-au schimbat către vrăjmășie”. Au uneltit cu petiții către poarta otomană învinuindu-l mai ales de relații secrete cu lumea creștină și de agonisită de bunuri: moșii, case, bani.
După înlăturarea sultanului Mustafa, „bun și drept”, Imperiul era condus acum de Ahmed al III-lea, „un sultan degenerat”, secondat de ginerele lui, vizirul Gin Ali, „păgân rău, crunt până la nebunie” (N. Iorga).
În aceste condiții, în ziua de 24 martie 1714, marți din Săptămâna Patimilor, trimisul sultanului, Mustafa Aga, se înfățișează domnitorului și-l declară mazilit, punându-i năframa de mătase pe umăr. În firmanul citit era învinuit de „hainie”.
În Joia Patimilor, a sosit și imbrohorul cel mare cu oșteni, care l-au îmbrăcat cu caftan pe Ștefan, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino. Iar Constantin Brâncoveanu sta acum închis în casa domnească. După „ungere”, Ștefan Cantacuzino, vizitându-l pe bătrânul voievod, acesta rostește împăcat în sine: „e mai bine că domnia ți-a fost dată ție, decât altuia, unui străin”. Iar înainte de despărțire îi declară: „dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutății omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă și răzbunătoare a judecății divine”.
A plecat spre Constantinopol, locul martiriului, în Vinerea Mare. În capitala Imperiului, au fost depuși la închisoarea Edicule - „Cele șapte turnuri”, și în „Groapa sângelui”. Au fost chinuiți îndelung pentru a scoate felurite mărturii, prin „întinderea pe roată, cetluirea capului cu cerc de fier, arderea cu fier înroșit pe piept și pe spate, înțeparea mâinilor și a picioarelor”. Suferințele sporeau și cu noi învinuiri care veneau din țară, mereu, și tot de la rudenii, de la „frați”!
În sfârșit, sosește și ziua jertfei supreme: 15 august. Potrivit istoricului francez Mignot, muftiul obținuse grațierea condamnaților cu condiția ca voievodul mazilit să treacă la mahomedanism. Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii, „au rămas statornici în credința lor și au apărut la locul supliciului cu o nobilă tărie”. În acea zi, „istoviți de cumplitele suferințe, desculți, numai în cămăși, cu capetele descoperite, au fost purtați în lanțuri, ca făcătorii de rele, pe ulițele Constantinopolului spre locul de execuție [Ialy-Kiosc, din apropierea marelui serai]. Convoiul îl deschidea cel mai mic dintre copii, Matei, în vârstă de 11 - 12 ani și îl încheia bătrânul voievod” (Pr. Prof. Ion Ionescu, Sfinți români și apărători ai legii strămoșești). De față, împreună cu mulțime de popor, la locul supliciului, erau sultanul Ahmed al III-lea, crudul vizir Gin-Ali și „reprezentanții creștinătății apusene - Franța, Anglia, Rusia, Imperiul habsburgic - care nu refuzaseră invitația în chiar ziua de Sfânta Maria” (N. Iorga). Așezați în genunchi, cei șase martiri și-au făcut înainte de execuție o rugăciune. Constantin Brâncoveanu, după mărturia fidelului său secretar, Del Chiaro, i-a îmbărbătat: „Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să ne salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”.
A căzut mai întâi capul credinciosului sfetnic Ianache Văcărescu, apoi fiii, începând cu cel mai mare. Când sabia călăului se pregătea să reteze capul copilului Mateiaș, acesta imploră iertare sultanului, cu făgăduința că „se va face musulman”. Tatăl este însă neclintit în credință. Îl privește pe copil în ochi și îi spune: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința! Dacă este cu putință, mai bine să mori de o mie de ori, decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani mai mulți pe pământ”. Copilul, ca renăscut, își oferă gâtul pe tăietor zicând: „Vreau să mor creștin, lovește!” La urmă, împăcat cu gândul jertfei sale de creștin își pune și el capul bătrân pe trunchiul stropit cu atâta sânge al odraslelor sale iubite. Lumea nu mai văzuse o asemenea neomenie. Trupurile martirilor au fost aruncate în undele mării, dar capetele „purtate în prăjini” pe ulițele cetății au fost înfipte la o poartă a seraiului și după trei zile aruncate tot în mare. De acolo, tainic, au fost culese de creștini și îngropate în mânăstirea Maicii Domnului din insula Halchi. Abia în 1720 doamna Marica a reușit să aducă osemintele domnitorului, sfintele sale moaște și să le așeze în biserica zidită de el, sfințită în 1713. Deasupra a pus de strajă o candelă de argint cu inscripția care arată că aici „odihnesc oasele fericitului domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod”.
Acum voievodul cu fiii și sfetnicul său e pomenit cu martirii și cu toți drepții. Au trecut din această viață ca martiri în deplinul înțeles al acestui cuvânt. Martir, din limba greacă, înseamnă martor. Sfinții Apostoli se numeau „martori ai Învierii” lui Hristos, martori ai Crucii și Învierii. În Duhul Sfânt, martirii au devenit martori ai Crucii și Învierii Domnului. Pentru martiri nu moartea în sine era esențială; poți muri și în alte condiții. A face din moarte o mărturie a Crucii și Învierii, a libertății depline, a biruinței vieții asupra morții, era temeiul. Așa s-a săvârșit Brâncoveanu, fiii lui și toți martirii neamului de-a lungul, mai ales, acestui veac însângerat culminând cu zilele din decembrie 1989. Troparul sărbătorii rostește pentru Maica Domnului: „întru adormire lumea nu ai părăsit”. Credința sfântă până la jertfă a Brâncovenilor n-a părăsit deloc neamul. Astăzi, domnitorul-martir cu fapta lui unică în istoria neamului se și roagă pentru noi împreună cu toți sfinții, dar ne și cere să păstrăm cu sfințenie Ortodoxia, libertatea și unitatea neamului.
