 |
| Γέννηση (mozaic, Daphni, sec. XI). |
Naşterea lui
Hristos, acest eveniment major în istoria lumii, e celebrată de către
Sfânta Biserică Ortodoxă cu doxologie şi căință (κατάνυξη), exprimate în
chip minunat de imnografia melodioasă şi de pacifica iconografie.
Astfel,
în biserică, dreptmăritorul creştin simplu trăieşte misterul Întrupării
cu propriile simţuri, transfigurate spre a putea comunia cu inefabilul.
Închinarea icoanei Naşterii „se vede” prin ochii teologiei Întrupării
şi se simte cu bucuria Înomenirii. Dar și cel ce n-a gustat din mierea
vieţii duhovnicești poate înţelege icoana în măreția ei spirituală, în
adâncimile ei mistice şi în frumuseţea estetică a artei ortodoxe, căreia
i se spune de obicei bizantină.
Icoana
Naşterii în forma integrală (ὁλοκληρωμένη) se găseşte în principal în
perioada de după iconoclasm. În Grecia a supravieţuit în cele două
biserici din secolul XI, foste mănăstiri catolice, Sf. Luca si Daphni,
în care, în mozaicuri, ni se prezintă scena Naşterii Domnului în formă
autentică. Să rezumăm elementele cheie care compun imaginea.
Partea
centrală este ocupată de stânca muntelui, „plină de har și îmbrăcată în
lumină”, în pântecele căreia se deschide întunecimea peșterii; în iesle
este Pruncul Hristos înfășat, Fecioara - Maică stând culcată într-o
parte. Uneori, ea este arătată stând în genunchi. În spatele ieslei își
ridică capetele două animale blânde, un bou și un asin care-L încălzesc
pe Dumnezeiescul Copil cu suflarea lor. În afara peşterii, în partea de
jos a imaginii, Iosif stă meditativ, poate totuși fără a avea poftă de
îndoială în el. De cealaltă parte a imaginii este descrisă prima baie,
pe care o face moașa Salomeea Neogenetului.
În
dreapta şi în stânga muntelui se închină și doxologesc lui Hristos
îngerii, cei ce aduc păstorilor care priveghează vestea îmbucurătoare.
Un păstor stă pe două picioare cântând din fluier. Sunt zugrăviți și
alți ciobani cu turmele lor. La celălalt capăt, îmbrăcaţi în costume
exotice, cei trei magi aduc daruri împărătești. Steaua strălucitoare
care i-a îndrumat stă deasupra peşterii, „ca un picur de rouă agățat
deasupra capului lui Hristos”, cum scrie fericitul Fotis Kontoglou.
Același hagiograf și scriitor completează descrierea reprezentării cu
elementele simple, de decor: „Lauri sălbatici şi ierburi parfumate,
mirt, cimbru şi altele împodobesc stânca umilă, cum nu s-a văzut în nici
unul din munţii cei binecuvântați ai patriei noastre”.
Am
spus la început că imaginea dezvăluie teologie, caracterul spiritual al
Naşterii Domnului; înainte de a vedea simbolica fiecărui element al
compoziţiei, să privim întreaga compoziţie şi stilul (τεχνοτροπία) ei.
Datele configurate de realitatea istorică (muntele, peștera, ieslea
etc.), cu componenta spirituală a cerului, simbolizat de fundalul auriu
al imaginii, şi caracterul antirealist dimensionat al tabloului dau o
vedere a sintezei dintre pământ şi cer, unirea umanului cu divinul; de
aceea înfățișarea înomenirii nu e grosolană idolatrie în oglindă, iar
istoricitatea elementelor pământești şi a celor corelative nu se reduce,
ci se transformă. Compoziţia urmează îndeaproape - mai ales în detalii -
tradiţia imnografică în legătură cu aşa-numitele Evanghelii apocrife.
Astfel, este pictată peștera întunecată, ca lumea întunecată
pre-creştină, luminată de Pruncul în scutece albe.
În pictura occidentală, micul Hristos este înfățișat gol, diferit de Evanghelia care spune: L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle (Luca II, 7).
Cele două vietăți ne reamintesc, oridecâteori ne închinăm acestei icoane, că boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe (Isaia I, 3).
Locul
central în compoziție îl ocupă Preacurata împreună cu Hristos şi acest
cerc central lasă impresia că indică nu importanţa Maicii Domnului în
planul mântuirii omului, ci mai degrabă că prin Fecioara Maria s-a
accentuat importanța neamului omenesc şi contribuţia sa la dumnezeiasca
descindere. Iosif stă în stânga acestui cerc. Astfel, imediat, de la
prima vedere, credinciosul îşi dă seama cât de neomenească e zămislirea,
și că Iosif, stând ganditor, e cuprins de necunoaștere (ἄγνοιά), dar și
de îndoieli cu privire la marele mister. Un tropar al Bisericii pare să
amintească această îndoială:
„Acestea
zice către Fecioara: Marie! Ce lucru este acesta, pe care îl văd întreu
tine? Nu mă pricep și mă minunez; și cu mintea mă spăimântez... Nu voi
mai putea suferi defăimarea oamenilor...». (Ceasul I, Ajunul Nașterii
Domnului)
Atitudinea
sceptică a lui Iosif dă curaj tuturor celor care suferă gânduri de
îndoială cu privire la misterioasa naştere. Cei care nu pot accepta cu
simplitatea inimii mesajul Evangheliei, cum au făcut-o bunii păstori,
nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu pentru a depăşi îndoielile şi
diferitele gânduri negre. Într-un alt imn Iosif va oferi răspunsul:
„Am
cercetat proorocii şi de la înger înștiințare luând, m-am încredințat
că Maria va naște pe Dumnezeu, în chip de netâlcuit (ἀνερμηνεύτως).”
 |
| Рождество Христово (Andrei Rubliov, 1405). |
Magii - înţelepți
ai vremii lor şi căutători binevoitori ai adevărului sunt reprezentați
drept cei care parcurg drumuri lungi și caută să găsească adevărul
întrupat, care este Hristos Cel ce S-a născut (τεχθεῖς).
A
mai rămas detaliul plin de duioșie al primei băi a Copilului. Poate că
scena pare ciudată unora dintre credincioşi, dar tradiţia a acceptat-o
încă din secolul VI. Ea apare cu excepţii ocazionale. Evenimentul este
tandru și poartă pecetea intimității, ceea ce i-a făcut pe unii teologi
să vadă în el un sprijin mai mare pentru credinţa în Întruparea şi
Înomenirea Cuvântului. Mai mult, ei simt că schița băii prefigurează
Botezul Domnului.
Dacă
facem o comparaţie cu iconografia occidentală, mai ales cea de după
Renaştere, găsim mai multe deosebiri, care indică unele diferenţe de
cultură dintre cele două tradiţii. Staulul din peșteră este văzut cu un
ochi romantic, care înfrumuseţează toate. Preacurata este o țărăncuță
frumoasă, iar Hristos un copil drăguţ și dolofan, arătat nud. Iosif stă
pe lângă copil, într-o poziție egală cu a Fecioarei Maria. Adorația
Magilor se transformă într-o paradă cu multiple faţete a nobilimii
vremii în care a trăit pictorul. Emoţia cu conotaţii romantice şi uneori
cu reminiscențe clasiciste eludează misterul, transformând
reprezentarea lui simbolică într-o înregistrare plăcută a unui eveniment
mitico-istoric în contextul amorfiei umaniste şi al unei bine gândite
armonii.
Revenind la
icoana ortodoxă a Naşterii, vedem lucruri care trec dincolo de logică și
de aspectul prezentabil. Vedem lucruri de domeniul paradoxelor.
Hristos, de exemplu, este arătat și în iesle şi, în acelaşi timp, și în
baie. Magii sunt înfățișați de două ori.
Timpul
e folosit de pictorul ortodox în mod liber, pentru că Hristos este în
afara timpului. Chiar dacă S-a întrupat şi S-a născut într-un moment
istoric, Hristos este acelaşi, ieri şi azi şi în veci (Evrei XIII, 8).
Acest timp transcendent, timpul liturgic, în care totul este prezent, ne
este înfățișat cu mijloacele picturii.
Icoana
ortodoxă a Naşterii, după chipul teologiei Bisericii, găsind măsura
dintre divin şi uman, doxologește prin culori si forme, cu
sensibilitate, dar nu cu dulcegărie, Întruparea şi oferă credinciosului
poarta spre a intra în mister, odată cu bucuria estetică și cu plăcerea
artei adevărate.
- text tradus și adaptat de radugo -
