Dacă pomul se cunoaşte după roade, iar pomul bun face roade bune (Matei VII, 17; Luca VI, 44), atunci Maica Bunătăţii Înseşi, cea care a purtat Frumuseţea veşnică, nu e oare incomparabil mai presus de orice bine, fie în această lume, fie în lumea de sus? Prin urmare, Icoana coeternă şi deofiinţă a Bunătăţii, Cel mai înainte de veac, Cel ce depăşeşte toate cele ce sunt, Cel care e Cuvântul preexistent şi bun al Tatălui, mişcat de dragostea Lui nespusă pentru omenire şi de milă pentru noi, a luat chipul nostru, ca să poată răscumpăra firea noastră cea trasă în jos către iadul cumplit şi să reînnoiască această natură coruptă şi să o ridice la înălţimile raiului. Pentru aceea, El Şi-a asumat un trup care a fost şi nou şi al nostru, ca să ne poată remodela din afara noastră. Astăzi El a găsit o slujnică potrivită întocmai acestor trebuinţe, cea care I-a dăruit natura ei neatinsă, Pururea Fecioara cântată de noi astăzi şi a cărei minunată Intrare în templu, în Sfânta Sfintelor, astăzi o sărbătorim. Dumnezeu a predestinat-o mai înaintea veacurilor pentru mântuirea şi răscumpărarea noastră. Ea a fost aleasă, nu doar din mulţime, ci din rândurile aleşilor din toate timpurile, renumiţi pentru evlavie şi înţelegere, precum şi pentru cuvintele şi faptele de Dumnezeu mulţumitoare.
La început, a fost unul care s-a ridicat împotriva noastră: autorul răului, şarpele, care ne-a târât în abis. Multe motive l-au făcut să se ridice împotriva noastră şi multe sunt şi modurile prin care a înrobit natura noastră: invidia, adversitatea, ura, nedreptatea, trădarea, viclenia etc. În plus faţă de toate acestea, el are în el şi puterea de a aduce moarte, pe care însuşi a zămislit-o, fiind primul care a căzut departe de viaţa adevărată.
Autorul răului a fost gelos pe Adam, atunci când l-a văzut condus de pe pământ la cerul de unde a fost aruncat pe bună dreptate. Plin de invidie, a sărit pe Adam cu o ferocitate teribilă şi chiar a dorit să-l îmbrace cu straiele morţii. Invidia este nu numai născătoare de ură, ci şi de ucidere, pe care acest şarpe cu adevărat urâtor de oameni a adus-o în noi. Căci a vrut să fie stăpân peste cei născuţi din pământ pentru ruina celor creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nefiind destul de îndrăzneţ ca să atace faţă către faţă, a recurs la viclenie şi înşelăciune. Acest uneltitor cu adevărat teribil şi răuvoitor s-a pretins a fi prieten şi sfetnic folositor, înfăţişându-se sub forma fizică a unui şarpe şi pe furiş luând poziţia lor. Prin sfatul său potrivnic lui Dumnezeu, el a a picurat în om puterea sa purtătoare de moarte, ca o otravă veninoasă.
Dacă Adam ar fi fost suficient de puternic să păzească porunca lui Dumnezeu, atunci s-ar fi arătat însuşi învingător al duşmanului său şi ar fi rezistat atacului mortal. Dar cum s-a dat cu propria voie păcatului, a fost înfrânt şi a devenit păcătos. Fiind rădăcina rasei noastre, ne-a produs ca descendenţi purtători de moarte. De aceea a trebuit pentru noi ca el să lupte iarăşi împotriva acestei înfrângeri şi să-şi revendice victoria, să scape de veninul purtător de moarte din sufletul şi trupul său şi să absoarbă viaţa, viaţa veşnică şi nestricăcioasă.
Trebuia să avem o rădăcină nouă pentru neamul nostru, un nou Adam, nu doar unul care să fie fără de păcat şi de neînvins, ci unul care să şi poată să ierte păcatele şi să elibereze de pedeapsă pe păcătoşi. Şi nu numai să aibă viaţă în Sine Însuşi, ci să poată şi readuce la viaţă, astfel încât să le poată oferi celor lipiţi de El şi legaţi de El prin rasă atât viaţa cât şi iertarea păcatelor, readucându-i la viaţă nu numai pe cei care vin după el, ci şi pe cei care au murit înaintea Lui. De aceea, Sfântul Pavel, marea trâmbiţă a Duhului Sfânt, exclamă Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă (I Corinteni XV, 45).
În afara lui Dumnezeu, nu există nimeni fără păcat sau făcător de viaţă sau în măsură să şteargă păcatele. Prin urmare, noul Adam trebuia să fie nu numai Om, ci şi Dumnezeu. El este în acelaşi timp viaţă, înţelepciune, adevăr, dragoste şi milă şi orice alt lucru bun, astfel că îl poate reînnoi pe Adam cel vechi şi îl poate readuce la viaţă, prin milă, înţelepciune şi dreptate. Acestea sunt opuse lucrurilor pe care autorul răului le-a folosit pentru a ne aduce îmbătrânirea şi moartea.
Dacă ucigaşul omenirii s-a ridicat asupra noastră cu invidie şi ură, Izvorul vieţii S-a ridicat pe Sine [pe Cruce], pentru bunătatea Lui nemăsurată şi pentru dragostea de oameni. El a dorit intens mântuirea făpturii Sale, adică, să restaureze prin Sine făptura Sa. În schimb, autorul răului a vrut să aducă făptura lui Dumnezeu în ruină şi, prin aceasta, să-şi supună omenirea sieşi şi să o lovească prin tiranie. Şi, aşa cum el a realizat cucerirea şi căderea omenirii prin nedreptate şi viclenie, prin înşelăciune şi şiretlic, tot astfel Eliberatorul a adus înfrângerea autorului răului şi restaurarea creaturii Lui cu adevăr, dreptate şi înţelepciune.
A fost un act de dreptate desăvârşită ca natura noastră, de voie înrobită şi doborâtă, să intre din nou în lupta pentru victorie şi să arunce robia sa voluntară. Aşadar, Dumnezeu a binevoit să primească de la noi natura noastră, unindu-se ipostatic cu ea în chip minunat. Dar era imposibil să se unească Firea Preaînaltă, a Cărei puritate este de neînţeles pentru raţiunea umană, cu o natură păcătoasă înainte ca ea să fie purificată. Prin urmare, pentru zămislirea şi naşterea Celui ce împarte puritatea, era nevoie de o Fecioară cu totul neîntinată şi Preacurată.
Astăzi sărbătorim memoria acelor lucruri care au contribuit odinioară la Întrupare. El, Care e Dumnezeu prin fire, Cuvântul împreună neoriginat şi împreună veşnic şi Fiul Tatălui Celui mai presus de toate, devine Fiul Omului, Fiul Pururea-Fecioarei. Iisus Hristos, acelaşi ieri şi azi şi în veci (Evrei XIII, 8), neschimbat în divinitate şi fără prihană în umanitate, El singur, cum a proorocit profetul Isaia, nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lui (Isaia LIII, 9). Doar El nu a fost adus pe lume în nelegiuire, nici nu a fost zămislit în păcat, în contrast cu ceea ce Proorocul David spune cu privire la sine însuşi şi la fiecare alt om (Psalmul L, 5). Chiar şi în ceea ce El îşi asumă, El este cu desăvârşire curat şi nu are nevoie să fie Însuşi purificat. Dar, de dragul nostru, El a acceptat curăţirea, suferinţa, moartea şi învierea, ca să ni le poată transmite.
Dumnezeu S-a născut din neîntinata şi Sfânta Fecioară, sau mai bine să spun, din Preacurata şi Preasfânta Fecioară. Ea este mai presus de orice pângărire trupească şi chiar mai presus de orice gând impur. Zămislirea ei nu a rezultat din pofta trupească, ci din adumbrirea Preasfântului Duh. Acea dorinţă fiindu-i cu totul străină, prin rugăciune şi de pregătire spirituală i-a spus îngerului: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! (Luca I, 38) şi a zămislit şi a dat naştere. Deci, pentru a o face pe Fecioara demnă de acest scop măreţ, Dumnezeu a însemnat-o pe această fiică pururea-fecioară pe care astăzi o lăudăm din toate timpurile şi din eternitate, alegând dintre aleşii Lui.
Îndreptaţi-vă atenţia, de unde vine această alegere. Dintre fiii lui Adam, Dumnezeu l-a ales pe minunatul Set, care s-a arătat pe sine cer viu, prin purtarea lui potrivită şi prin frumuseţea virtuţilor sale. De aceea a fost ales şi din el Maica Domnului s-a ivit ca o trăsură divină meşteşugită de Dumnezeu. De ea a fost nevoie spre a da naştere şi spre a-i chema pe cei născuţi din pământ la înfierea cerească. Din acest motiv, şi spiţa lui Set s-a numite fii ai lui Dumnezeu, pentru că din această seminţie un fiu al omului s-a născut Fiu al lui Dumnezeu. Numele Set înseamnă o ridicare sau înviere, sau mai exact, îl arată pe Domnul, Cel ce făgăduieşte şi dă viaţă fără de moarte tuturor celor ce cred în El.
Şi cât de exactă este paralela! Set s-a născut din Eva, după cum ea însăşi a spus, în locul lui Abel, cel ucis de Cain din gelozie (Geneza IV, 25); iar Hristos, Fiul Fecioarei, S-a născut pentru noi în locul lui Adam, cel pe care autorul răului l-a ucis prin gelozie. Dar, Set nu l-a înviat pe Abel, din moment ce el a fost doar o preînchipuire a învierii. Dar Domnul nostru Iisus Hristos l-a înviat pe Adam, deoarece El este însăşi viaţa şi învierea celor din pământ născuţi, de dragul Căruia urmaşii lui Set au primit adopţia divină prin nădejde şi sunt numiţi copii ai lui Dumnezeu. Datorită acestei nădejdi ei au fost numiţi fii ai lui Dumnezeu, aşa cum a fost evident cel dintâi care s-a numit aşa, succesorul în alegere. Acesta a fost Enos, fiul lui Set, care, aşa cum Moise a scris, a fost primul care a nădăjduit să se cheme cu numele Domnului (Geneza IV, 26).
Astfel, alegerea viitoarei Maici a lui Dumnezeu, începând chiar cu fiii lui Adam şi mergând prin toate generaţiile de-a lungul timpului, prin Pronia lui Dumnezeu, trece la regele-profet David şi la succesorii regatului şi neamului său. Când a venit vremea, din casa şi moştenirea lui David, Ioachim şi Ana au fost aleşi de Dumnezeu. Deşi erau fără copii, erau prin viaţa lor virtuoasă şi dispoziţia lor bună cei mai desăvârşiţi dintre toţi cei descinşi din neamul lui David. Iar când în rugăciune îl implorau pe Dumnezeu să le dăruiască un copil, îi promiteau să-l închine lui Dumnezeu încă din copilărie. Dumnezeu Însuşi a proclamat-o pe Maica Domnului şi le-a dat-o ca pe un copil, pentru ca din astfel de părinţi virtuoşi să se ridice atotvirtuoasa copilă. În acest fel, fecioria şi rugăciunea unite au rodit făcând-şo pe Maica fecioriei, dându-i naştere întrup Celui născut din Dumnezeu Tatăl mai înainte de veac.
Iar când Drepţii Ioachim şi Ana au văzut că li s-a împlinit dorinţa şi că promisiunea divină s-a fost realizat în fapt, la rându-le, ca iubitori adevăraţi ai lui Dumnezeu, s-au grăbit să-şi împlinească jurământul dat lui Dumnezeu cât mai curând încă de când copila fu înţărcată. Ei au dus acum acest copil cu adevărat sfinţit al lui Dumnezeu, pe Maica lui Dumnezeu şi Fecioara, în Templul lui Dumnezeu. Iar ea, fiind plină de daruri divine chiar şi la o astfel de vârstă atât de fragedă ... Ea, mai mult decât alţii, a hotărât ce se va face cu ea. În felul acesta, a arătat nu doar că a intrat în templu, ci că însăşi a pătruns în slujirea lui Dumnezeu de bunăvoie, ca înaripată, străduindu-se spre această dragoste sfântă şi divină. Ea a considerat că este de dorit şi potrivit să intre în Templu şi să locuiască în Sfânta Sfintelor.
De aceea, marele preot, văzând că acest copil, mai mult decât oricine altcineva, a avut harul divin în ea, a dorit să o aducă în Sfânta Sfintelor. El a convins pe toţi cei prezenţă să o întâmpine cu bun venit, întrucât Dumnezeu a propus şi a dispus aceasta. Prin îngerul Lui, Dumnezeu a asistat-o pe Fecioară şi i-a trimis hrană mistică, cu care firea ei s-a întărit, iar trupul ajungând la maturitate a fost făcut mai curat şi mai mărit decât îngerii, având duhurile cereşti ca slujitori. Nu doar că a fost o dată condusă în Sfânta Sfintelor, ci a fost primită de Dumnezeu să locuiască acolo cu El în tinereţea ei, pentru ca prin ea, cereştile lăcaşuri să se deschidă şi să se dea spre veşnică locuire celor ce cred in miraculoasa ei naştere.
De aceea ea, de la începutul veacurilor, a fost aleasă dintre aleşi. Ea care se arată ca Sfânta Sfintelor, cu trupul mai curat chiar decât duhurile curăţite prin virtute, este capabilă să primească ... pe Cuvântul ipostatic al Tatălui Neoriginat. Astăzi Pururea Fecioara Maria, ca o comoară a lui Dumnezeu, se depune în Sfânta Sfintelor, astfel încât, la plinirea vremii, să servească drept bogăţie şi podoabă a toată lumea. De aceea, Hristos Dumnezeu o slăveşte pe Maica sa, atât înainte de naştere, cât şi după naştere.
Noi care înţelegem mântuirea, începută pentru noi prin Preasfânta Fecioară, îi dăm mulţumire şi laudă după puterile noastre. Şi într-adevăr, dacă femeia recunoscătoare (despre care Evanghelia ne spune), după ascultarea cuvintelor mântuitoare ale Domnului, a binecuvântat-o şi i-a mulţumit Maicii Lui, ridicând vocea deasupra mulţimii şi spunând lui Hristos Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! (Luca XI, 27), atunci noi, care avem cuvintele vieţii veşnice scrise pentru noi, şi nu numai cuvintele, ci şi minunile şi Patimile, şi ridicarea din morţi a firii noastre, şi de înălţarea de pe pământ la cer, şi făgăduinţa vieţii fără de moarte şi certitudinea mântuirii, noi cum să nu o lăudăm şi să nu o binecuvântăm neîncetat pe Maica mântuirii şi de viaţă dătătoarea, sărbătorind zămislirea ei şi naşterea şi Intrarea ei în Sfânta Sfintelor?
Acum, fraţilor, să ne mutăm de la cele pământeşti la cele cereşti. Să ne schimbăm calea de la trup la spirit. Să ne schimba dorinţa de la cele trecătoare la cele vecuitoare. Să dispreţuim plăcerile trupeşti, care servesc drept ispite pentru suflet şi care lesne se sting. Să ne dorim darurile spirituale, care rămân nemicşorate. Să ne întoarcem mintea şi atenţia de la preocupările pământeşti şi să le ridicăm la locurile neumblate ale raiului, la Sfânta Sfintelor, unde locuieşte acum Maica lui Dumnezeu.
Astfel cântările şi rugăcviunile către ea îşi vor atinge ţinta şi, prin mijlocirea ei, vom moşteni binecuvântările veşnice ce vor veni, prin harul şi dragostea de oameni a Celui ce pentru noi S-a născut din ea, a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava, cinstea şi închinăciunea, împreună şi Tatălui Său Celui fără început şi împreună veşnicului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
- traducere şi adaptare de radugo, după traducerea în engleză -
