Alexander Schmemann: Înălţarea

Icoană rusească, sec. XVI, sursa: apasă aici.

Înălţarea... E un fior de bucurie în chiar cuvântul în sine, care lansează o provocare aşa-numitelor „legi a naturii“, legile perpetue care trag în jos, care îndeamnă în jos, legile gravitaţiei care înlănţuiesc, care constrâng, care te fac să cazi. Aici însă, totul este doar lejeritate, semeaţă şi infinită elevare către mereu mai sus. Înălţarea Domnului este sărbătorită la 40 de zile după Paşti, în joia celei de-a şasea săptămâni de după Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Miercuri, în ajun, celebrăm ceea ce în practica bisericii se numeşte Odovania sărbătorii Paştilor, de la care ne luăm la revedere.

De la început la sfârşit, slujba se face exact ca în noaptea de Paşti, cu vesela cântare „Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui...“, „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa...“ Cântând aceste versete, preotul ţine lumânarea pascală şi binecuvintează biserica întreagă, în timp ce se cântă cu voioşie în glas „Hristos a înviat!“ Părăsim Paştile, „luăm odovania“ până la anul viitor.

Logic ar fi să simţim tristeţe. Dar în locul tristeţii, primim o nouă bucurie: bucuria de a contempla şi serba Înălţarea. Pericopa evanghelică referitoare la acest eveniment spune că, după ce Domnul a dat ultimele Sale îndrumări către ucenici, i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. (Luca 24, 50-52). „Cu bucurie mare...“ Care este sursa aceastei mari bucurii care persistă până în zilele noastre şi care izbucneşte cu o strălucire atât de remarcabilă de sărbătoarea Înălţării?

Căci se pare că Hristos a plecat şi Şi-a lăsat ucenicii singuri; a fost ziua unei despărţiri. Şi în faţa lor s-a deschis calea lungă, lungă, a predicii, a prigoanei, a suferinţei, a ispitei, de care e plină până la refuz istoria creştinismului şi a Bisericii. Aparent, bucuriei i-a expirat termenul, bucuriei companiei zilnice şi omeneşti cu Hristos. Răspunsul la această chestiune ni-l dă Sf. Ioan Gură de Aur, predicatorul creştin care a trăit acum aproximativ şaisprezece secole. Vorbind despre rai, el a exclamat: „Ce nevoie o să am de cer, când însumi o să devin cer...“ Răspunsul vine asemeni şi de la strămoşii noştri, care au numit Biserica „rai pe pământ“. Punctul esenţial în cele două răspunsuri este acesta: cerul este numele vocaţiei noastre autentice ca fiinţe umane, cerul este adevărul final cu privire la pământ. Cerul nu este nicidecum în adâncimile spaţiului, dincolo de planete, sau în vreo galaxie necunoscută. Cerul este ceea ce Hristos ne dăruieşte, ce-am pierdut prin păcat şi prin mândrie, prin materialism, prin ceea ce este numai trup, ca ştiinţe şi ideologii, cerul este ceea ce acum e deschis, oferit, restituit de către Hristos. Cerul este împărăţia vieţii de veci, Împărăţia adevărului, bunătăţii şi frumuseţii. Cerul este transformarea spirituală totală a vieţii umane; Cerul e Împărăţia lui Dumnezeu, biruinţa asupra morţii, victoria dragostei şi a grijii pentru celălalt; Cerul este realizarea acelei ultime dorinţe, despre care s-a spus: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Corinteni 2, 9). Tot ce ni s-a dezvăluit, tot ce ni s-a dat de către Hristos. Aşa încât cerul impregnează întreaga noastră viaţă, aici şi acum, iar pământul însuşi devine o reflecţie, o oglindă care reflectă imaginea cereştii frumuseţi. Cine a coborât din cer pe pământ, ca să ne înapoieze cerul? Dumnezeu. Cine S-a înălţat de pe pământ la cer? Omul Iisus.

Sfântul Atanasie cel Mare a spus că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se facă Dumnezeu. Dumnezeu a venit pe pământ ca noi să putem urca la cer. Acest lucru îl sărbătorim de Înălţare! Aici este sursa irizantei şi inexprimabilei bucurii. Dacă Hristos este în cer şi dacă noi credem în El şi Îl iubim, atunci suntem şi acolo cu El, la ospăţul Împărăţiei Lui. Dacă firea omenească are posibilitatea să se înalţe prin El fără să cadă, atunci şi noi, prin El, avem acces la înălţare şi suntem chemaţi către El. Şi în El, scopul, sensul şi bucuria ultimă a vieţii ne sunt revelate. Totul, absolut totul în jurul nostru, ne trage în jos. Dar mă uit la trupul dumnezeiesc ridicat la cer, la Hristos Cel înălţat „în glas de trâmbiţă“, şi-mi spun mie şi lumii îi spun: acolo e adevărul despre lume şi omenire, aici e viaţa la care Dumnezeu ne-a chemat din veşnicie.

- traducere şi adaptare radugo, după textul în franceză -