Sfânta Treime (Andrei Rubliov, sec. XV).
Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească. (Ioan XVII, 1)
Preamărirea Lui nu e după chipul lumii acesteia, ci după rânduiala divină. Ceva mai înainte, când nişte elini voiau să-L cunoască, Iisus descoperă: A venit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului (Ioan XII, 23). Şi a explicat ce înseamnă preamărirea după Dumnezeu: Adevăr, adevăr zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan XII, 24-25). Preamărirea lui Iisus Hristos este Jertfa şi Învierea Lui. Asemănarea cu jertfa bobului de grâu este pilduitoare. Mormântul bobului de grâu e brazda, dar brazda nu e mormânt, ci e mai curând noaptea de Paşte a bobului de grâu; pentru că bobul de grâu în brazdă nu moare, ci se jertfeşte pentru a hrăni viaţa cea nouă şi mai îmbelşugată a spicului. Aşa Hristos Se jertfeşte pentru a ne hrăni pe noi şi Creaţia prin jertfa şi viaţa cea nouă a Învierii.
Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. (Ioan XVII, 2)
Şi Adam primise darul şi porunca de a stăpâni „peste tot trupul”. Dar stăpânirea lui Adam n-a fost numai pentru viaţă. El a semănat şi moarte în lume. Iisus Hristos vine numai pentru viaţă şi ne descoperă taina vieţii. El rosteşte aici un cuvânt unic:
Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Ioan XVII, 3)
Dar dumnezeiesc este şi darul cunoaşterii. Este unul din cele şapte Daruri ale Duhului Sfânt (Isaia XI, 1). Iar părintele nostru Marcu Ascetul atrage luarea-aminte: trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa, trândăvia. Sfânta Scriptură ne cheamă la ştiinţă, iar cunoaşterea lui Dumnezeu e cea mai de preţ dintre toate, pentru că în ea se află izvorul vieţii de veci. Şi înţelegem: a-L cunoaşte pe Dumnezeu, după Sfânta Scriptură, înseamnă a Te uni cu El, a-L simţi prezent prin harul Lui în tine, a te face părtaş vieţii Lui. O astfel de cunoaştere - ştiinţă a Sfinţilor - e dorul nostru neatins; numai cu Dumnezeul Cel viu viaţa învinge moartea.
Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. (Ioan XVII, 4-5)
Domnul Îşi descoperă Dumnezeirea. El este din veci Părintele Ceresc, dar acum înalţă şi firea omenească, dându-i calitatea şi slava veşniciei.
Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. (Ioan XVII, 6)
Cine altul ar putea descoperi cu adevărat Numele lui Dumnezeu decît Fiul Său? El ne descoperă şi ne încredinţează că-L putem numi Părinte. În Vechiul Testament credincioşii nu îndrăzneau să-L cheme pe Dumnezeu pe nume. Prin Hristos dobândim şi noi înfierea. Prin El în Duhul Sfânt devenim şi noi fii ai Părintelui Ceresc, Îi putem zice Tată. Suntem ai Lui. Aşa precum şi spune acum despre ucenici:
Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. (Ioan XVII, 6)
Cei ce păzesc Cuvântul Lui se fac vrednici să fie fiii Lui. Ucenicii s-au învrednicit să asculte Cuvântul Părintelui Ceresc de la Însuşi Dumnezeu-Cuvântul.
Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. (Ioan XVII, 7-8)
Fiul lui Dumnezeu a adus în lume această ştiinţă, ştiinţa despre Dumnezeu dătătoare de viaţă, şi ucenicii au primit-o şi au mărturisit că Iisus Hristos este Trimisul Părintelui Ceresc.
Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. (Ioan XVII, 9)
Iisus Se roagă pentru ucenici, dar nu pentru lume. Ce să însemne acest cuvânt grav: nu pentru lume Mă rog? Trebuie ştiut că în Sfânta Scriptură cuvântul lume are două înţelesuri. Lumea este înainte de toate opera lui Dumnezeu pe care o iubeşte atât de mult, încât pentru a o salva de la stricăciune şi moarte Îl trimite pe Fiul Său: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan III, 16). Dar tot în Sfânta Scriptură cuvântul lume are şi înţelesul păcatului din ea; pentru care, când zicem de cineva că e lumesc, acela nu e după voia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învaţă în acest sens: Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume (I Ioan II, 15-16). Atunci înţelegem de ce Iisus nu Se roagă pentru lume. Cum S-ar putea ruga Domnul pentru „pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieţii”?
Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. (Ioan XVII, 10-11)
Iisus pleacă din lume, dar ucenicii rămân în lume pentru aluatul înnoirii lumii; pentru a deveni acest aşezământ divino-uman care este Biserica. Aşezământ pe care Mântuitorul îl instituie după Chipul Dumnezeiesc al Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt. Domnul va rosti mai departe, cuprinzându-ne şi pe noi: Părinte, Mă rog nu numai pentru aceştia, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan XVII, 21). Aşa precum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt „Trei sunt şi Una sunt”, Iisus Se roagă ca şi fiii Bisericii şi chiar toţi fiii oamenilor una să fie în credinţă, în adevăr şi în dragoste, oglindind viaţa Preasfintei treimi după Care au fost zidiţi.
Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. (Ioan XVII, 12-13)
Bucuria Domnului va fi deplină când toţi fiii Bisericii, fiii Părintelui Ceresc vor fi una. Noi credem că în final, se va împlini această rugăciune a Domnului. Dar să lucrăm pentru ea, aşa cum au luptat şi s-au luptat cei dinaintea noastră, şi mai ales, după Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi.
Fragmente din Cuvânt la Duminica Sfinţilor Părinţi, România liberă, 1992.
