Îngerul de la mormântul Domnului (sec. XIII, M-rea Mileševa, Serbia).
Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. (Marcu XV, 43).
Iosif era şi el ucenic de taină al Mântuitorului, aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, o dorea prezentă în inima lui. Înţelegea că această împărăţie aşteaptă şi apelul omului. Iosif face acum un asemenea apel. Intră la Pilat şi cere Trupul lui Iisus, al Aceluia în care locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni II, 9).
Iosif era „sfetnic ales”, membru al Sinedriului, cunoscut guvernatorului. Pilat îl primeşte, îl ascultă, doar se miră că Iisus a murit aşa curând. Mirarea lui faţă de Iisus îl va urmări de-a pururi. O reală întâlnire cu Iisus Hristos uimeşte în veci. - Acum, Pilat chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. (Marcu XV, 44-45). Cuvântul Evangheliei este plin de mireasmă: i-a dăruit trupul. Pilat dăruieşte de astă dată lui Iosif darul suprem. Dumnezeu oferă oamenilor, îndeosebi preoţilor, putinţa de a face un asemenea dar.
Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, şi în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape. (Ioan XIX, 41-42)
Cât de aproape era Golgotha, unde era răstignit Domnul, de mormântul de unde a înviat Domnul: cât de aproape crucea de Înviere, în aceeaşi grădină a Edenului, a Pomului vieţii! - La uşa mormântului au prăvălit o piatră. Mormântul închide; numai Învierea deschide. Iar femeile mironosiţe, cu Maica Domnului, priveau unde l-au pus, se înţelege, lăcrimând: „Lacrimile aruncă gândirea în adâncul smereniei” (Sfântul Simeon Noul Teolog), iar smerenia deschide uşa tainelor, uşa cerului.
Şi dis-de-dimineaţă, în zi una a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. (Marcu XVI, 2)
Dimineaţa! Ferice de ele, că cel dintâi gând, din zori, era la Hristos. Le răsărea Soarele în lumina Soarelui Dreptăţii.
Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. (Marcu XVI, 3-4)
Hristos înviase mai înainte [cf. Matei XXVIII, 2], trecuse prin piatră, aşa cum va trece prin uşile încuiate. Îngerul însă răstoarnă piatra spre a descoperi şi arăta că mormântul e gol şi că, de la acest mormânt gol al Domnului, mormântul nu va mai putea fi numit „locaş de veci”. - Dar mai întâi se făcuse cutremur. Învierea înseamnă pentru noi o zguduire din adâncuri, un cutremur al sufletului; o prăbuşire a unei lumi vechi, fără de care cea nouă nu o poţi vedea.
Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. (Marcu XVI, 5)
Spaima era asemenea cutremurului. Vestea Învierii însă o schimbă în uimire. Îngerul le îndreaptă ochii: Nu este aici. La Sfântul Evanghelist Luca, aflăm că li s-a mai spus: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? (Luca XXIV, 5) În Sfânta Scriptură, cu acest cuvânt: Cel viu, e numit numai Dumnezeu.
Şi îngerul le încredinţează marea misiune:
mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. (Marcu XVI, 6)
Iar mironosiţele devin acum: primii vestitori ai vieţii noi, apostoli. Starea lor, Evanghelistul o descrie astfel:
ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. (Marcu XVI, 8)
Frica şi uimirea tre cuprind atunci când se deschide cerul. Şi nu ştii atunci ce să spui. Taci. Dar o asemenea tăcere nu este apusul cuvântului, ci profunzimea cuvântului. Atunci, în acea stare, aştepţi mereu cuvânt. Şi el vine.
Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. (Matei XXVIII, 10)
Adam a pus femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că era să fie mama tuturor celor vii (Geneza III, 20)... Mântuitorul o instituie ca vestitoare a vieţii, pentru că El Însuşi a luat trup, viaţă umană, din ea, din Preacurata Fecioară. Şi i-a dat, în smerenia ei nume mai presus de orice nume omenesc: Maică a Domnului... Şi iarăşi trebuie spus că în lume nimeni nu descoperă atât de aievea mărturia jertfei ca femeia.
Fragmente din Cuvânt la Duminica Mironosiţelor, România liberă, 1992.
