Hristos vindecând paraliticul de la Scăldătoarea Vitezda (Bartolomé Esteban Murillo, ulei pe pânză, c. 1670).
Cel ce poate învinge moartea în propriul său trup are putere asupra a tot trupul din lume. În acest înţeles Biserica a rânduit să se citească în duminicile pascale până la Înălţarea Domnului şi această Evanghelie a vindecării Slăbănogului de la Vitezda.
Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei.
Potrivit unei tradiţii vechi, în acea scăldătoare se spălau şi mieluşeii pregătiţi pentru jertfă. În acele pridvoare, zăceau mulţime de bolnavi, aşteptând mişcarea apei. (...) Avem în faţă o privelişte a dureriii asemenea unui spital cu bolnavi suferinzi de atât de felurite boli. Dacă erau şi medici printre ei, nu ştim. Bolile însă deveniseră cronice, incurabile cum se spune, ca şi unele vicii ale noastre. Doar un înger al Domnului cobora la o anumită vreme. Şi aşa cum aceşti slujitori ai lui Dumnezeu aduc veştile bune, ca Sfântul Arhanghel Gavriil, care vesteşte Sfintei Fecioare Maria darul naşterii Fiului lui Dumnezeu, îngerul de la scăldătoarea Vitezda aducea darul harului vindecării. Apele scăldătoarei se umpleau de acest har şi deveneau vindecătoare. Dar îngerul nu purta decât un dar pe măsura lui. Doar cine intra mai întâi în scăldătoare se făcea sănătos. Ofranda adusă de el era asemenea darului de care se bucura în Legea veche întâiul născut. Numai în Fiul lui Dumnezeu, în Iisus Hristos coboară darul total, vindecător al oricărui suflet şi al oricărei patimi. Şi odată venit, nu din vreme în vreme, ci „la plinirea vremii”, rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor”, adică în veci.
Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani (Ioan V,5). Boală îndelungată, ca de o viaţă întreagă. De altfel, cât de veche e şi boala în lume. Deodată cu păcatul şi una o naşte pe alta. Iar sărmanul slăbănog sta neputincios pentru el, iar pentru cei din jur şi pentru toţi era un simbol al slăbănogelii noastre sufleteşti şi trupeşti, de tot felul. Iată însă că Iisus vine la bolnav; ştia Domnul de el, îl căuta?...
Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? (Ioan V, 6)
Cuvânt care surprinde pe unii. Cum Doamne, îţi vine a zice, mă vezi bolnav şi mă întrebi dacă-mi doresc sănătatea? Sau poate socoteşti că de atâţia ani fiind bolnav nu mai am nădejde; mi s-a stins nădejdea şi m-am obişnuit cu boala?! Sau poate că, la mine, boala a devenit firească, şi nu sănătatea... Se poate să devină obiceiul învechit ca o „a doua natură”, cum ziceau cei vechi. Slăbănogul răspunde:
Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. (Ioan V, 7).Două gânduri, mai ales, ne pătrund. De 38 de ani venea aici. Era cel mai vechi bolnav; poate-l cunoşteau toţi. Din nefericire, multe suflete tocmai atunci sunt mai egoiste, când se află în mai mare suferinţă... Om nu am, zice slăbănogul. Iată Omul! zice Dumnezeu. Însuşi Dumnezeu S-a făcut şi Omul Care să-l salveze pe om.
Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. (Ioan V, 8-9)Cel ce a descoperit şi a rostit: Eu sunt Învierea şi Viaţa dă acum, la Vitezda, viaţă acestui trup ca şi mort.
Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. (Ioan V, 9-10).
„E o mare tristeţe să nu vezi binele în bine”, observă un gânditor creştin. Chiar în bine, tu să vezi tot rău. Când Mântuitorul a vindecat tot în zi de sâmbătă pe un om cu mâna uscată i-a întrebat pe Farisei: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? (Marcu III, 4). Binele e sărbătoarea însăşi! Iar ei, Fariseii, nu înţelegeau că, prin venirea lui Hristos, vechiul timp se va schimba. Sâmbăta se va transfigura în Duminică, în ziua Învierii. Fiul Omului se descoperea Domn şi al sâmbetei (Marcu II, 28), Domn al timpului, Domn Care schimbă timpul Legii vechi în timpul Noului Testament. Cât de dureros era faptul că paralizia trupului a vindecat-o Mântuitorul îndată; paralizia lor spirituală se va vindeca atît de greu! Să ferească Dumnezeu de o asemenea paralizie, a incapacităţii de a înţelege semnele timpului (Matei XVI, 3). - Şi un fapt apare încă mai chinuitor: chiar acest vindecat de paralizia sufletească, rămâne bolnav în cea sufletească. În loc să răspundă cu recunoştinţă pentru Iisus, cu bucurie şi curaj în faţa fariseilor, el parcă învinuieşte pe Binefăcător spunând: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. (...) Şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. (Ioan VI, 11, 15). Pe Binefăcătorul său Îl spune, pe nume, vrăjmaşilor.
Fragmente din Cuvânt la Duminica Slăbănogului, România liberă, 1992.
