Icoană rusească (c. 1500).
Era în ziua Învierii - zi una, precum consemnează textul original (în greceşte), zi asemenea celei dintâi zile a Creaţiei.
Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. (Ioan XX, 19-20).
Învierea se săvârşise în dimineaţa care punea început celei de-a „opta“ zi a Creaţiei. Era seară acum. Învierea avea deja o istorie. Iisus Hristos Cel Înviat Se arătase până în seara aceea Maicii Domnului, Mariei Magdalena, celorlalte mironosiţe, lui Petru, lui Luca şi Cleopa pe drumul spre Emmaus unde S-a făcut cunoscut la „frângerea pâinii“.
Adunaţi în foişorul unde luaseră Cina cea de Taină, ucenicii sunt acum, seara, într-o aşteptare sacră, neobişnuită, mai presus de fire. Uşile sunt încuiate, de frică, după acea zi a Crucii, a Răstignirii Învăţătorului. Dar iată, deodată, Iisus e în mijlocul lor, deşi uşile rămân încuiate. Cum? Învierea descoperă o stare, o realitate radical nouă... Trupul Domnului descoperă el însuşi acest fapt divin al „trecerii“ - fapt pascal, trecere la starea de înduhovnicire a firii. Nu este vorba, în Înviere, de lepădare a trupului - mormântul rămâne gol. Nu e vorba de o înviere a duhului, a unei nemuriri cu duhul, aşa cum pentru o clipă li se părea ucenicilor că văd duh (Luca XXIV, 37)... De altfel, ar trebui precizat şi acest fapt, că în prima Creaţie, când Adam a fost creat din „ţarina pământului“ şi a primit apoi „suflare de viaţă“ de la Dumnezeu Creatorul, atunci „ţarina pământului“ din care a fost zidit, materia nu a rămas la starea animalului, ci a dobândit însuşiri noi... Iar acum, în acest Paşte unic, Trupul Domnului dobândeşte însuşirile Învierii, se surpă acum orice perete despărţitor nu numai spiritual, ci şi fizic. Cad orice fel de bariere care separă.
Iisus Cel Înviat e în mijlocul lor şi îi întâmpină prin cuvântul divin Pace vouă!, care îi scoate din frica şi teroarea răstignirii, a răutăţii luciferice incubate în sărmanii oameni. Şi îndată le dă un semn al identităţii Lui: le arată mâinile şi coasta Sa... În Trupul Lui înviat, biruitor al morţii şi obstacolelor, rămân semnele pătimirii, semnele Crucii, semnele jerfei, aşa cum fiecare dintre noi va purta semnele jertfirii în servirea lui Dumnezeu şi a semenilor şi la Înviere, pentru că învierea e nedespărţită de jertfă şi jertfa nedespărţită de înviere - împreună alcătuiesc legea fundamentală a Creaţiei.
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan XX, 21-23)
Iisus îi înrădăcinează haric în propria Lui misiune. De patruzeci de ori în această Evanghelie după Sfântul Ioan, Iisus Hristos Se descoperă ca „trimis de Tatăl“... Iar acum Iisus, înainte de a Se înălţa la Tatăl, instituie pe ucenici în aceeaşi slujir sfântă în noul aşezământ divino-uman care este Biserica... Aceasta e cea mai cutremurătoare vocaţie umană. Şi ei devin Apostoli ai Învierii trimişi printr-o învestitură, ungere sacră. Iisus îndată suflă asupra lor, zicând: Luaţi Duh Sfânt. Aşa precum în ziua creării lui Adam - primul preot al Creaţiei, Dumnezeu a suflat în faţa lui şi s-a făcut Adam suflet viu - purtător de har, aşa şi acum, în ziua Învierii. Iisus Hristos insuflă Duhul Sfânt Apostolilor instituind preoţia Noului Testament... Iertarea păcatelor, vindecarea, înfrângerea răului în fiinţa umană este deja înfrângere a morţii şi arvună a Învierii. Acest dar transforma acea seară într-o auroră a istoriei spiritului uman.
Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. (Ioan XX, 24-25).
Toma credea, însă credinţa lui era cea a Vechiului Testament. Or, în Vechiul Testament, pentru a nu deveni închinare la idoli, credinciosul Îl contempla pe Dumnezeu de la o distanţă infinită şi nu faţă către faţă (Ieşirea XXXIII, 20). El i-a urmat lui Iisus. În El, în Iisus, a văzut pe Învăţătorul, pe profetul anunţat de Moise (Deuteronom XVIII, 15) şi L-a contemplat înspăimântat pe Cruce. Şi-a adus aminte de profeţia lui Isaia (LIII, 3-5). Acest om al durerilor a murit. Acum fraţii Lui întru ucenicie spun că L-au văzut viu.
Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă! Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan XX, 26-29)
Ucenicii erau iarăşi înăuntru, iarăşi adunaţi. Fapt revelator. Încă din ziua Învierii, Duminica devine sărbătoarea Noului Testament. Acum e şi Toma cu dânşii. Iisus, după noua rânduială a firii, intră prin uşile încuiate, îi întâmpină iarăşi cu Pace vouă. Iisus ştia ce gândea şi ce spusese Toma. Fusese cu certitudine de faţă, dar nevăzut, la întâlnirea cu Apostolii care îi vestiseră Învierea. Şi acest lucru te înfioară - să te ştii privit de Dumnezeu fără ca tu să-L vezi... Dar revelatoare e mărturia lui Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu!, mărturie a credinţei lui - acum pascală... Domnul meu răstignit ca om, dar înviat ca Dumnezeu.
Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan XX, 29)
Domnul arată că vederea sensibilă, pipăirea fizică a rănilor Lui, cerea şi aceasta un anumit fel de credinţă, întemeiat însă pe evidenţă. Dar credinţa în esenţa ei harică este mai presus de evidenţa simţurilor trupeşti... Fericirea propusă de Mântuitorul ne cheamă să trecem de la ceea ce vedem la ceea ce încă nu vedem, de la cele pe care le ştim la cele pe care încă nu le ştim, de la cele arătate la cele încă nearătate; de la ceea ce suntem la ceea ce încă nu suntem.
Fragmente din predica publicată în România liberă, 1992.
