În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
În cea de-a cincea Duminică a Postului ne amintim de Sfânta Maria Egipteanca, iar ea ne învaţă un lucru important pe care trebuie să-l ştim. Maria Egipteanca era o păcătoasă recunoscută în mod public, o ispită şi un scandal pentru bărbaţi. Cum a devenit păcătoasă - nu ştim; ori că răul era în ea, ori că a fost amăgită sau silită, nu vom şti niciodată cum a devenit prostituată. Ceea ce ştim sigur e că într-o zi a venit la o biserică a Maicii Domnului - icoana desăvârşutei plinătăţi - şi deîndată a simţit că nu poate intra acolo. Nu e nevoie să ne închipuim o forţă miraculoasă care o împiedica să treacă pragul; acea forţă era probabil - cu siguranţă - înlăuntrul ei. Simţea că domeniul e prea sacru şi că persoana Maicii Domnului e prea sfântă pentru ca să îndrăznească să meargă în prezenţa ei şi să stea în incinta bisericii.
A fost destul pentru ea să-şi dea seama că tot trecutul ei era întuneric şi că nu era decât o singură ieşire: să se scuture de tot răul şi să înceapă o nouă viaţă. Nu s-a dus să ceară sfat, nu s-a dus să se mărturisească; a plecat din oraş în deşert, în dogoarea deşertului unde nu găseşti altceva decât nisip şi căldură şi foame şi însingurare disperată.
De la ea putem învăţa un lucru măreţ. Cum a repetat Sfântul Serafim de Sarov, nu o dată, către cei care au venit să-l vadă, singura diferenţă dintre un păcătos pierdut şi un păcătos care află calea este fermitatea. Harul lui Dumnezeu este mereu prezent, nu şi răspunsul nostru. Dar Maria a răspuns; cu spaima noii sale percepţii despre sine a răspuns sfinţeniei, harului, desăvârşirii şi sfinţeniei Maicii lui Dumnezeu şi nimic, nici un efort nu era prea mare pentru ea, pentru a-şi schimba viaţa.
An după an, în post şi rugăciune, în arşiţa pârjolitoare, în singurătatea disperată a deşertului a luptat cu tot răul pe care l-a adunat în suflet; pentru că nu e de-ajuns să devii conştient de rău, nu e de-ajuns nici să-l respingi printr-un act al voinţei; el e prezent în amintirile noastre, în dorinţele noastre, în fragilitatea noastră, în putreziciunea pe care o aduce răul. Ea a avut de luptat o viaţă întreagă, dar la sfârşit a biruit; într-adevăr, a luptat lupta cea dreaptă, şi s-a curăţit de întinăciune şi a putut intra în împărăţia lui Dumnezeu: nu într-un templu sau un loc, ci în veşnicie.
Ea ne învaţă un lucru măreţ. Ne învaţă că dacă într-o zi devenim conştienţi că în biserică, un loc în care putem merge atât de liberi, sau fie şi în lumea creată de Dumnezeu şi care a rămas curată deşi subjugată, înrobită de rău din pricina noastră, e atâta sfinţenie încât nu avem loc în ea, trebuie să răspundem la acest sentiment prin căinţă, care care înseamnă să ne întoarcem la noi înşine cu frică şi împotriva noastră cu fermitate severă. Astfel îi putem urma exemplul.
Acest exemplu al ei ne este prezentat ca un moment de încoronare a acestei primăveri a vieţii care este Postul Mare. Cu o săptămână în urmă am auzit învăţătura şi numele Sfântului Ioan Scărarul, cel care a statornicit o întreagă scară a desăvârşirii care să ne ajute să biruim răul şi să ne îndreptăm. Iar astăzi o vedem pe cea care a ajuns din adâncimile cele mai de jos ale păcatului pe culmile sfinţeniei, şi, aşa cum spune Canonul Sfântului Andrei Criteanul: Dumnezeu poate să albească şi să cureţe viaţa cea leproasă; nu te deznădăjdui dar, măcar că eşti lepros.
Iată de ce trebuie să vedem în Sfânta Maria Egipteanca o nouă încurajare, o nouă speranţă, cu-adevărat, o nouă bucurie, dar şi o schimbare, o chemare, pentru că în van cântăm laude către sfinţi dacă nu învăţăm de la ei şi nu îi urmăm. Amin.
traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.
