Buna Vestire (Ohrid, Macedonia, sec. XIV).
Biserica recunoaşte în persoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Theotokos) pe acea făptură care - singura în toată creaţia lui Dumnezeu, materială şi spirituală - a ajuns să împlinească scopul pentru care există întreaga Creaţie, cea mai deplină unire cu Dumnezeu, cea mai desăvârşită realizare a posibilităţilor vieţii. Consimţământul ei la Întruparea Fiului n-a fost doar armonizarea voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu, ci un eveniment existenţial unic, al co-inerenţei vieţii celor create şi celor necreate: Stăpâna noastră a fost socotită vrednică să împărtăşească de energia ei firească (energia voinţei, dar şi a maternităţii) lucrarea comună a Divinităţii, adică viaţa cea mai intimă a lui Dumnezeu. Viaţa ei fizică, sângele ei, funcţionarea biologică a trupului ei, s-a identificat cu viaţa dăruită efectiv Ipostasului întrupat al lui Dumnezeu Cuvântul. Dumnezeu Cuvântul a trăit ipostatic ca parte a trupului ei; Dumnezeu a trăit înlăuntrul pântecelui ei cu trupul şi sângele ei; propria ei energie creată s-a identificat cu energia vieţii Celui Necreat.
Theotokos nu „împrumută“ doar funcţiunile ei biologice către Dumnezeu Cuvântul, pentru că o mamă nu-şi „împrumută“ trupul către copil, ci Îi clădeşte existenţa cu trupul ei şi cu sângele ei, aşa cum îi formează sufletul copilului hrănindu-l, vorbindu-i, îngrijindu-se de el, dăruindu-i afecţiune. Biserica insistă asupra faptului că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu nu şi-a asumat doar un trup prin Înomenirea Sa, ci un „trup animat de un suflet raţional şi spiritual“ (Sfîntul Ioan Damaschinul, Dogmatica III, 46), aşa cum este şi carnea oricărui fetus uman. Hristos Şi-a asumat natura omenească în întregimea energiilor trupeşti şi sufleteşti care vin să o compună şi să o exprime. Iar simbolul Născătoarei de Dumnezeu nu se opreşte la constituirea trupului lui Hristos, ci se extinde chiar la ceea ce numim formarea sufletului Său, a psihologiei Lui omeneşti, de vreme ce mama este izvorul şi fundamentul articulării primelor experienţe mentale, primelor sensibilităţi, primelor cuvinte, fundamentul intrării progresive a copilului în lumea numelor şi a simbolurilor, lumea oamenilor.
Fiind Maica lui Dumnezeu, Fecioara Maria a identificat astfel, în existenţa sa, viaţa celor create cu a celor necreate; a unit în propria ei viaţă Creaţia şi Creatorul ei. Iar astfel, fiecare făptură, întreaga creaţie a lui Dumnezeu, află în persoana ei poarta „vieţii celei adevărate“, intrarea în plinătatea posibilităţilor existenţiale. „De tine se bucură toată făptura... soborul îngeresc si neamul omenesc“. În limbajul poeziei Bisericii, fiecare imagine care include natura este atribuită Stăpânei noastre, pentru a înfăţişa exact întreaga reînnoire a celor create care se împlinesc în persoana ei. Ea este „cer“ şi „pământ roditor“ şi „munte netăiat“ şi „piatra care ai adăpat pe cei însetaţi de viaţă“ şi „pântece înflorit“ şi „brazdă care ai crescut înmulţirea milelor“. Iar inimitabila „semantică“ a iconografiei ortodoxe traduce, atât în tuşă, cât şi în culoare, ceea ce afirmă figurat aceste imagini. Ea reprezintă pe Născătoarea de Dumnezeu şi tronul Dumnezeirii, fie ţinând un copil sau rugându-se, sau sărutându-L cu drag pe Prunc sau „aşezată“, la Naşterea lui Hristos sau la adormirea sa. Ea e noua Evă care recapitulează natura, nu în acea autonomie contrară naturii şi în moarte, ci în participarea ei la Divinitatea care transcede natura şi la realizarea vieţii de veci. Pentru că voia sa proprie restaurează „sfârşitul“ existenţial şi scopul creaţiei în general, ea dă sens şi dă speranţă „aşteptării nerăbdătoare a făpturii“ (cf. Romani VIII, 19). Când credincioşii caută mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu pentru mântuirea lor, ei nu caută vreun soi de mediere juridică, ci ca voinţa lor nelucrătoare să fie conţinută în voinţa ei dătătoare de viaţă, voinţa ei care afirmă dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu întrupat.
traducere şi adaptare: radugo, după traducerea în engleză.
