Icoană rusească (sec. XVI).
În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Astăzi Hristos începe calea nu doar a suferinţelor Lui, ci a acelei singurătăţi cumplite care L-a învăluit pe parcursul tuturor zilelor din Săptămâna Patimilor. Singurătatea începe cu o neînţelegere; poporul aşteaptă ca intrarea Domnului în Ierusalim să fie procesiunea triumfătoare a unui conducător politic, a unui conducător care vrea să elibereze pe poporul său de oprimare, de robie, de ceea ce consideră ei că e fără de Dumnezeu - pentru că orice păgânism sau idolatrie este negarea Dumnezeului celui viu. Singurătatea va creşte mai apoi către cumplitul moment în care nu va mai fi înţeles nici măcar de ucenicii Săi. La Cina de pe urmă, când Mântuitorul le va vorbi pentru ultima oară, ei se vor nedumeri constant de înţelesul cuvintelor Lui. Iar mai târziu, când va merge în Grădina Ghetsimani înaintea înfricoşatei morţi care-L va înfrunta, ucenicii Săi cei mai apropiaţi, Petru, Ioan şi Iacob - pe care i-a ales să vină cu El, au adormit, deprimaţi, obosiţi, deznădăjduiţi. Această singurătate va culmina cu strigătul lui Hristos pe Cruce: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei XXVI, 46) Părăsit de oameni, respins de poporul lui Israel, El Se vede abandonat cu totul şi moare lipsit de Dumnezeu şi de lume, singur, numai cu dragostea Lui pentru Dumnezeu şi pentru umanitate, murind de dragul ei şi spre slava lui Dumnezeu.
Începutul Patimilor lui Hristos este procesiunea triumfală de astăzi. Oamenii aşteptau un rege, un lider - şi Îl găsiră pe Mântuitorul sufletelor lor. Nimic nu amărăşte pe cineva atât de mult ca o speranţă pierdută, o dezamăgire; şi asta explică de ce poporul, care L-a putut primi astfel, care a mărturisit Învierea lui Lazăr, care a văzut minunile lui Hristos şi I-a auzit învăţăturile, care I-a admirat fiecare cuvânt şi care a fost gata să-L urmeze ori de câte ori a adus biruinţă, S-a lepădat de El, I-a întors spatele şi, după doar câteva zile, a strigat: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! (Luca XXIII, 21). Iar Hristos a petrecut toate acele zile în singurătate, ştiind ce Îl aşteaptă, părăsit de toţi în afară de Maica Domnului, care I-a stat în preajmă, tăcută, aşa cum a făcut-o de-a lungul întregii ei vieţi, participând la tragica Lui înălţare pe Cruce; ea, care a primit Buna Vestire, Vestea cea Bună, dar care a primit în taină şi profeţia lui Simeon că prin sufletul ei va trece sabie (Luca II, 35).
În zilele următoare, nu numai ne vom aminti, ci vom fi chiar prezenţi înaintea Patimilor Domnului. Vom face parte din mulţimea care-i înconjoară pe Hristos şi pe ucenicii Lui şi pe Maica lui Dumnezeu. Când auzim citirile Evangheliei, când ascultăm rugăciunile Bisericii, când înaintea ochilor noştri trec una după alta imaginile acestor zile ale Patimii, să ne punem fiecare dintre noi întrebarea: „Unde sunt eu, cine sunt eu în această mulţime? Un fariseu? Un cărturar? Un trădător, un laş? Cine? Sau fac parte dintre Apostoli?“ Dar şi ei erau prea copleşiţi de frică. Petru s-a lepădat de trei ori, Iuda l-a trădat, Ioan, Iacob şi Petru au adormit chiar atunci când Hristos avea nevoie de cea mai mare dragoste şi susţinere omenească; ceilalţi Apostoli au fugit; nici unul n-a rămas, în afară de Ioan şi de Maica Domnului, care au fost legaţi de El printr-un soi de dragoste care nu se teme de nimic şi care e gata să se împărtăşească în toate.
Încă o dată să ne cercetăm pe noi înşine, cine suntem şi unde stăm, care este locul nostru în această mulţime. Stăm cu speranţă, cu disperare, sau în ce fel? Dacă stăm indiferenţi, suntem şi noi parte din acea mulţime înspăimântătoare care-L înconjura pe Hristos, îmbulzindu-se să-L asculte, iar apoi plecând de la El; aşa cum plecăm noi din Biserică. Crucea va fi aşezată aici în seara de joi şi vom citi Evangheliile despre Cruce, Răsignire şi moarte - iar apoi, ce se va întâmpla? Crucea va rămâne în mijlocul bisericii, iar noi vom merge să ne odihnim, ne vom duce acasă să mâncăm, să dormim, să ne pregătim pentru ostenelile zilei următoare. Iar, în acest timp, Hristos va sta pe Cruce şi Se va pune în mormânt. Cât de îngrozitor e că, asemeni discipolilor în vremea lor, nu suntem în stare să petrecem o noapte, un ceas împreună cu El. Să ne gândim la acest lucru, iar dacă suntem incapabili să facem ceva, să realizăm cine suntem şi unde stăm şi, în ultimul ceas, să ne întoarcem la Hristos cu strigătul, cu chemarea tâlharului: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca XXIII, 42). Amin.
traducere şi adaptare radugo, după textul în engleză.
