Imaginea: Deisis cu participare lărgită la Mânăstirea Voroneţ: Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul plus cetele Îngerilor şi Sfinţilor lui Dumnezeu.
Prima Duminică a Postului Mare este Duminica Ortodoxiei, rânduită ca zi specială de comemorare a Sinodului de la Constantinopol din 843. Ea ne aduce aminte mai ales de victoria Bisericii împotriva ereziei iconoclaştilor: folosirea şi venerarea Sfintelor Icoane a fost restaurată. În această zi continuăm să cântăm Troparul Preacuratului Chip al lui Hristos: Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule...
La prima vedere, pare să fie o ocazie nepotrivită pentru a comemora gloria Bisericii şi pe toţi eroii şi martirii Credinţei Ortodoxe. Nu era mai bine să se facă acest lucru în zilele închinate memoriei marilor Sinoade ecumenice sau celei a Părinţilor Bisericii? Venerarea Icoanelor nu e mai degrabă un element al ritualului extern şi al ceremoniei? Zugrăvirea de icoane nu e doar o decorare, ce-i drept, foarte frumoasă şi de multe ori instructivă, iar nu un articol de credinţă? Aşa sună cugetarea curentă, răspândită, din nefericire, chiar între ortodocşii înşişi. Iar ea dă seamă de o tristă decădere a artei noastre religioase. În mod greşit, luăm de obicei icoanele drept „tablouri religioase“ şi de aceea nu avem probleme în a folosi cele mai nepotrivite picturi drept icoane, chiar în bisericile noastre. Adesea uităm pur şi simplu semnificaţia religioasă a Sfintelor Icoane. Uităm scopul adevărat şi ultim al Icoanelor.
Să ne întoarcem la mărturia Sfântului Ioan Damaschinul - unul dintre primii şi cei mai mari apărători ai Sfintelor Icoane în perioada luptei -, marele teolog şi poet devoţional al Bisericii noastre. Într-una din predicile sale în apărarea Icoanelor el spune: „Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi s-a mântuit sufletul meu“. E o formulare puternică şi emoţionantă. Dumnezeu este nevăzut şi locuieşte în lumină neapropiată. Cum poate omul slab să-L contemple sau să-L privească? Dar Dumnezeu S-a arătat în trup. Fiul lui Dumnezeu, Care este în sânul Tatălui, „S-a pogorât din ceruri“ şi „S-a făcut om“. El S-a sălăşluit între oameni. Aceasta a fost marea mutare a Iubirii Divine. Tatăl ceresc, mişcat de suferinţa omului, Şi-a trimis Fiul pentru că iubea lumea. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan I, 18). Icoana lui Hristos, Dumnezeu întrupat, este o mărturie continuă a acestei taine a Întrupării Sfinte, care e fundamentul şi substanţa credinţei şi nădejdii noastre. Hristos Iisus, Domnul nostru binecuvântat, este Dumnezeu întrupat. Înseamnă că de la Întrupare încoace, Dumnezeu este vizibil. Avem acum un chip adevărat al lui Dumnezeu.
Întruparea e o identificare intimă şi personală a lui Dumnezeu cu omul, cu nevoile şi suferinţa omului. Fiul lui Dumnezeu „S-a făcut om“, aşa cum spune Crezul, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“. El a luat asupra Sa păcatele lumii şi a murit pentru noi, păcătoşii, pe lemnul Crucii, făcând astfel din Cruce noul pom al vieţii pentru cei credincioşi. A devenit noul şi Ultimul Adam, Capul noii Umanităţi răscumpărate. Întruparea înseamnă o intervenţie personală a lui Dumnezeu în viaţa omului, o intervenţie a Dragostei şi Milei. Sfânta Icoană a lui Hristos este un simbol al acesteia, dar mai mult decât un simbol sau semn oarecare. Ea este şi un semn lucrător şi o mărturie a prezenţei neîntrerupte a lui Hristos în Biserică, Trupul Său. Chiar într-un portret obişnuit există ceva din persoana reprezentată. Un portret nu ne aminteşte doar de persoană, ci şi exprimă oarecum ceva din acea persoană, adică reprezintă persoana - „o face iarăşi prezentă“. Cu atât mai mult se întâmplă astfel cu Imaginea sfântă a lui Hristos. Aşa cum ne-au învăţat părinţii Bisericii - mai ales Sfântul Teodor Studitul, un alt mare mărturisitor şi apărător al Sfintelor Icoane -, într-un anumit sens, o Icoană ţine de însăşi personalitatea lui Hristos. Domnul este acolo, în „Imaginile Sfinte“ ale Sale.
De aceea nu este permis oricui să facă sau să picteze Icoane, dacă ele trebuie să însemne Icoane adevărate. Iconarul trebuie să fie membru credincios al Bisericii şi trebuie să se pregătească pe sine însuşi pentru această sarcină sfântă prin post şi rugăciune. Nu e vorba doar de artă, de măiestrie artistică sau tehnică. E un soi de mărturie, de profesiune de credinţă. Din acelaşi motiv, arta însăşi trebuie să se subordoneze din toată inima regulii credinţei. Există limite ale imaginaţiei artistice. Există anumite modele prestabilite care trebuie urmate. În orice caz, Icoana lui Hristos trebuie lucrată în aşa fel încât să redea concepţia adevărată despre persoana Sa, adică să mărturisească Dumnezeirea Sa, fie şi întrupată. Toate aceste reguli au fost păstrate cu stricteţe, veacuri de-a rândul, în Biserică, iar apoi au fost uitate. Chiar necredincioşilor li s-a permis să picteze icoanele lui Hristos în biserici şi de aceea anumite „icoane“ moderne nu sunt decât picturi care ne arată un simplu om. Aceste picturi nu pot fi „Icoane“ într-un sens propriu şi cu adevărat şi încetează să dea mărturia Întrupării. În unele cazuri, doar ne „împodobim“ bisericile.
Folosirea Sfintelor Icoane a fost mereu una din trăsăturile distincte ale Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Apusul Creştin, chiar înainte de Schismă, a înţeles destul de puţin din această substanţă dogmatică şi devoţională a zugrăvirii de Icoane. În Occident ea a însemnat doar decor. Şi, sub influenţa apuseană, pictarea de Icoane s-a deteriorat şi în Răsăritul Ortodox, în vremurile mai noi. Decăderea zugrăvirii de Icoane a fost un simptom al slăbirii credinţei. Arta Sfintelor Icoane nu e o chestiune neutră. Ea ţine de Credinţă.
Nu trebuie să existe întâmplare şi nici „improvizaţie“ în pictarea bisericilor noastre. Hristos nu e niciodată singur, susţinea Sfântul Ioan Damaschinul. El e mereu alături de sfinţii Săi, care Îi sunt mereu prieteni nedespărţiţi. Hristos e Capul, iar credincioşii adevăraţi sunt Trupul. În bisericile vechi, toată slava Bisericii Triumfătoare era reprezentată imagistic pe pereţi. Iarăşi, nu era simplu ornament, nici doar o poveste spusă prin linii şi culori, pentru cel necunoscător sau pentru neştiutorul de carte. Era mai degrabă o introducere în realitatea nevăzută a Bisericii. Întreaga companie a Cerului era reprezentată pe pereţi întrucât era prezentă acolo, chiar dacă în chip invizibil. Noi ne rugăm mereu la Dumnezeiasca Liturghie: „împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi“. Iar rugăciunea noastră este, fără îndoială, primită. Nu vedem îngeri, e-adevărat. Vederea noastră e slabă. Dar se spune că Sfântul Serafim îi vedea adesea, pentru că ei erau aievea acolo. Alesul Domnului îi vede pe ei şi vede Biserica Triumfătoare. Icoanele sunt semne ale prezenţei sale. „În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta“.
Astfel, este cât se poate de firesc ca în Duminica Ortodoxiei să celebrăm nu doar restaurarea cultului Icoanelor, ci să comemorăm acel corp glorios al mărturisitorilor şi credincioşilor care şi-au profesat credinţa, chiar cu preţul siguranţei şi bunăstării lumeşti şi al vieţii lor. Este o zi măreaţă pentru Biserică. De fapt, în această Duminică sărbătorim Biserica lui Dumnezeu-Cuvântul Întrupat: sărbătorim Dragostea răscumpărătoare a Tatălui, Dragostea crucificată a Fiului şi Prietenia Duhului Sfânt, făcute vizibile în întreaga companie a credincioşilor care au ajuns la Odihna Cerească şi la Bucuria Veşnică a Domnului şi Stăpânului lor. Sfintele Icoane sunt mărturia nostră despre slava Împărăţiei ce va să vie şi care este deja prezentă.
traducere şi adaptare radugo, după textul în limba engleză şi cu menţiunea că am păstrat majusculele puse de autor, nu însă şi felul în care acesta orto-grafiază cuvântul icoană (cu kappa în loc de c).
