Historia (Νικόλαος Γύζης, Nikolaos Gyzis, ulei pe pânză, 1888).
Ce înseamnă termenul „drepturile omului“?
Substantivul „om“ înseamnă că se aplică oricărei fiinţe umane în general. „Drepturile“ aparţin fiecărui om în mod individual, necondiţionat şi fără excepţie. Fiecare existenţă individuală, prin aceea că e om, e purtătoare de drepturi.
Cuvântul „drept“ se referă la o pretenţie a individului, o pretenţie care devine posibilă printr-un cod de legi acceptat de comun acord. Codul de legi („contractul social“) asigură că dreptul este o pretenţie individuală legală, adică obligatorie mai presus de toate.
Apărarea juridică (prin coduri de legi) a drepturilor individuale este un atribut fundamental al Modernităţii. Ea e fundamentată teoretic pe filozofia iluministă (sfârşitul secolului al XVIII-lea). Noţiunea de drept a fost cunoscută în Apus din Evul mediu, chiar dacă e neclar când a fost folosit termenul pentru prima dată. Totuşi, în Evul mediu, drepturile priveau anumiţi indivizi şi anumite pături sociale. Inovaţia radicală a Modernităţii stă în faptul că Modernitatea face drepturile „ale omului“, comune tuturor oamenilor, fără discriminări.
Protecţia drepturilor omului a devenit simbolul civilizaţiei occidentale moderne. Alături de adoptarea tehnologiei avansate, sarcina angajării juridice (tratate internaţionale) pentru protejarea drepturilor omului este considerată în lumea modernă drept dovada unei societăţi civilizate. Desigur, ţările care au semnat aceste tratate internaţionale şi le-au integrat în propriul lor sistem juridic nu sunt întotdeauna consecvente cu obligaţiile la care s-au angajat. Drepturile omului nu sunt respectate nici măcar în câmpul relaţiilor internaţionale şi al strategiei Marilor Puteri.
Aceasta înseamnă că ocrotirea drepturilor omului rămâne o problemă morală. Iar moralitatea ridică întodeauna şi de urgenţă întrebarea: cine şi cu ce autoritate defineşte moralitatea, cine obligă oamenii să se supună regulilor acesteia? Dumnezeu şi Legea Sa, cum se exprimă instituţiile religioase? Cu o asemenea viziune, Vestul Europei a trăit (în aşa-zisul Ev mediu) o experienţă istorică negativă. Etica religioasă a devenit legată, în conştiinţa oamenilor, de situaţii de nedreptate socială, torturi, samavolnicie, pedepse de coşmar, terorism ideologic.
Experienţa medievală a dus Modernitatea la respingerea polemică a oricărei întemeieri metafizice a Moralităţii şi Dreptului. Negarea Metafizicii a încurajat afirmarea absolută a Naturii (Fizicii). Ideea era că principiile şi regulile normative ale Justiţiei nu trebuiau deduse dintr-o ipotetică „Lege a lui Dumnezeu“, folosită arbitrar de instituţiile religioase, ci prin logica legilor naturii care era obiectivă şi controlabilă.
Omul este prin natură o existenţă logică; raţiunea e o caracteristică naturală a fiecăruia. În consecinţă, suntem în stare să deducem principii morale non-native definiţia binelui şi interesului comun. Sigur că asta face ca fiecare persoană care se supune, de bunăvoie, logicii comune (naturale) să accepte condiţiile „contractului social“.
Astfel noţiunea de „Drept Natural“ a penetrat Modernitatea cu o creştere suprinzătoare de domenii şi sectoare. Odată cu ea a venit şi ideea dreptului „natural“ al fiecărei persoane, „naturală“ mai înaintea diferenţierilor sociale, de clasă, economice şi de alt ordin. Religia a fost separată rigid de organizarea socială, devenind astfel o chestiune personală; separarea „sacrului“ de „secular“ (Biserica şi Statul) este astăzi considerat un sine qua non instituţional al societăţilor occidentale. Desigur, încă de la finele secolului al XVIII-lea, într-o atmosferă de afirmare entuziastă a naturii şi de respingere a metafizicii, marchizul de Sade a prevăzut că logica naturii n-a fost întotdeauna binefăcătoare şi că, dimpotrivă, crima a fost înrădăcinată în biostructura omului. Ororile comportamentului uman, distrugerea completă a oricărei noţiuni de drept individual, au atins punctul culminant în veacul XX. Chiar şi astăzi, când hegemonia globală a Vestului e lăudată ca triumf al apărării drepturilor omului, practicile genocidului, epurării etnice, masacrele inocenţilor, tortura, practicile poliţieneşti şi cenzura, sclavia însăşi, sunt pe agenda zilnică a arenei internaţionale. E de ajuns să ne amintim tragediile palestinienilor, kurzilor, serbilor, Ciprului de nord, ca să vedem că Occidentul hotărăşte de obicei care popoare au drepturi umane şi cărora trebuie să li se nege prin definiţie aceste drepturi.
***
Avem aici o întrebare crucială, pe care specialiştii în drepturile omului o lasă fără răspuns. Cum şi de ce Grecia Antică, cea care a adus în istoria umanităţii politica (atât ca „artă“ cât şi ca „ştiinţă“), precum şi atât de măreaţa cucerire numită democraţie, cum şi de ce Grecia Antică a ignorat complet ideea de „drepturi ale omului“. Aceeaşi întrebare poate fi pusă în privinţa Justiţiei Romane, care a influenţat decisiv orice nouă formă de codificare a Dreptului în Europa şi care, iarăşi, a ignorat noţiunea de „drepturi ale omului“. Putem conchide că Antichitatea Clasică, de care Europa e atât de mândră, era indiferentă faţă de protecţia vieţii, onoarei şi demnităţii omului?
Am să încerc să dau un scurt răspuns cu privire la Grecia Antică, întrucât este relevant pentru subiectul principal al discuţiei.
Noutatea radicală adusă de Grecia Antică în istoria umanităţii a fost ridicarea simplei coabitări la nivel de cetate, transformarea colectivităţii necesare (pentru că utile) într-un „exerciţiu al adevărului“. Cetatea este starea relaţiilor sociale ce rezultă când scopul şi axis-ul colectivităţii este metafizic, iar nu utilitar. Acest scop este imitarea a „ceea ce într-adevăr există“, a modului de existenţă „potrivit adevărului“, modul incoruptibilităţii şi nemuririi. Iar acest mod este logica „comună“ (deci universală), logica armoniei şi ordinii ce face din Univers un cosmos (podoabă).
Imitarea comuniunii de relaţii „potrivit adevărului“ este arta şi ştiinţa politicii, a modului de a transforma colectivitatea în cetate. Aceasta nu poate fi un efort individual sau un ţel individual; este prin definiţie un eveniment social, un „exerciţiu comun“. Cei care participă la acest exerciţiu sunt cetăţenii: ei împărtăşesc cinstea supremă de a realiza, prin vieţile lor şi prin relaţiile lor, „adevărul“, modul de existenţă a „ceea ce cu adevărat există“.
În Modernitate, „drepturile individuale“ ocrotesc individul de exerciţiul arbitrar al Puterii. Dar în Grecia Antică, Puterea însemna toţi cetăţenii împreună (demos-ul) - „Statul“ (puterea) aparţinea demosului (democraţie). Fiecare cetăţean „are raţiune şi putere“: din momentul în care este cetăţean, el sau ea este prin definiţie apt să obţină orice funcţie politică (de aceea cetăţenii erau selectaţi întâmplător, iar nu aleşi).
Pentru că o funcţie politică este „sacră“ (slujeşte adevărului), trupul unui cetăţean este sacru şi el. În Grecia Antică, orice pedeapsă de vătămare corporală era de negândit pentru un cetăţean (biciuirea, lovirea etc.); era de negândit să jigneşti trupul unui cetăţean. Era de neconceput ca el să fie executat: Socrate, care a preferat moartea în locul exilului, a băut cucuta din proprie iniţiativă - nu a existat un călău care să-l ucidă.
Putem înţelege de aici că asigurarea „drepturilor individului“ era în întregime fără rost în lumea Greciei antice - ideea însăşi era incompatibilă cu versiunea greacă a politicii. Onoarea de a fi cetăţean furniza mai multe privilegii decât cele aduse convenţional (printr-un cod civil) de ocrotirea drepturilor individuale.
Paradigma Greciei antice ne ajută să înţelegem atitudinea Bisericii Ortodoxe (dacă excludem „Ortodoxismul“ ideologic al erei noatre şi reprezentanţii lui instituţionali) faţă de discuţia „drepturilor omului“. Nu e un accident faptul că prima comunitate creştină apostolică (deci creată de apostolii lui Hristos), pentru a exprima şi revela identitatea şi diferenţa lor specifică faţă de orice altă „religie“, a împrumutat de la un eveniment politic al Greciei antice termenul „ecclesia“.
Conform „adunării“ din Grecia antică, cetăţenii greci nu se întruneau pentru a discuta, a judeca şi a lua decizii, ci, în primul rând, pentru a constitui, concretiza şi dezvălui cetatea (modul de viaţă „potrivit adevărului“); în acelaşi mod, creştinii nu se adunau mai ales pentru a se ruga, pentru a se închina şi pentru a fi catehizaţi, ci pentru a a constitui, concretiza şi dezvălui, în cina euharistică, modul de viaţă „potrivit adevărului“, nestricăciunii şi nemuririi: nu imitarea „logicii“ seculare, ci a Societăţii Trinitare a Persoanelor, societate care constituia adevărata existenţă şi viaţă, întrucât El e viaţă (Ioan I, 4).
Participanţii la evenimentul ecleziastic, fie ei tâlhari, cârciumari, prostituate sau păcătoşi, nu trebuie să-şi stabilească drepturi individuale. A fi participant şi mădular al trupului lui Hristos arată că există cineva pe care să-l iubeşti şi care să te iubească - de aceea, suntem departe de orice aşteptare a unei protecţii împotriva unei legislaţii care să fie „obligatorie pentru toţi“.
Această transformare istorică a evenimentului politic al Greciei antice în Corpul Euharistic al Bisericii Creştine are două consecinţe fundamentale:
Prima consecinţă: modelul politic grecesc a fost încarnarea istorică ce a realizat şi revelat diferenţa radicală între Biserică şi religie. Biserica este un eveniment şi un mod al comuniunii dintre persoane, un mod al iubirii, deci libertate faţă de existenţa de la natură, libertate faţă de limitările fizice ale timpului, uzurii şi morţii. Contrar ei, religia este un eveniment individual, subiect al nevoii fireşti a fiecărui om de a se închina necunoscutului şi transcendentului şi de a-l satisface pe acesta - e un efort individual care urmăreşte credinţa individuală, virtuţile individuale, îndreptarea individuală, mântuirea individuală.
În primul caz (Biserica), identitatea individului se realizează şi revelează prin transcendenţă de sine şi jertfă de sine. Este identitatea a ceea ce numim persoană, adică existenţă într-o alteritate creatoare şi activă, care este fructul relaţiilor de comuniune, iubire şi libertate faţă de ego. În al doilea caz (religia naturală şi versiunile adaptate ei ale Creştinismului, atât cele din Apus, cât şi cele din Răsărit), individul îşi caută propria îndreptare şi mântuire, salvarea egocentrică a propriei protecţii metafizice, prin virtuţi, fapte bune etc.
În consecinţă, nu e fără temei părerea conform căreia, în istoria Europei, individualismul religios a precedat egocentrismul unui Creştinism religionizat (de la Carol cel Mare încoace) şi a devenit tiparul importanţei absolute a drepturilor individului în Modernitate. Când tirania metafizicii a fost respinsă, ţelul mântuirii metafizice individuale a fost luat de o protecţie secularizată (juridică). Şi aşa s-a născut sistemul politic al aşa-numitei „democraţii reprezentative“, care stă la antipozii democraţiei vechii Elade (tot astfel cum Creştinismul religionizat şi instituţionalizat stă la antipozii Bisericii Ortodoxe).
A doua consecinţă a transformării evenimentului politic al Greciei antice în corpul euharistic al Bisericii Creştine este păstrarea şi revelarea diferenţei dintre metafizică şi ideologie: diferitele forme ale „teocraţiei“ nu au nici o legătură cu politica vechilor greci ca „exerciţiu al adevărului“, nici cu realizarea eclezială a Comuniunii Trinitare. Teocraţia este folosirea metafizicului (ca autoritate supremă) pentru a impune principii normative de comportament sau pentru a impune puterea prin forţă asupra comunităţii (de pildă, jihadul în tradiţia islamică sau propoziţia „In God we trust“ de pe fiecare dolar american). Dar orice folosire a metafizicului cu scopuri seculare transformă metafizica în ideologie, într-o iluzie psihologică.
În cazul vechii democraţii greceşti şi în cel al Bisericii Ortodoxe, evenimentul social nu devine subiect de reglementare şi direcţionare ideologică, întrucât realizarea dinamică este un scop în sine. Relaţiile ce realizează comuniunea de trăire sunt în ambele cazuri obiectivul colectivităţii, constituind modul a „ceea ce cu adevărat există“ (chiar dacă acest mod se referă la două modele diferite).
Metafizicul este subiect al ideologiei (ducând la fenomene precum „teocraţia“, „monarhia de drept divin“, papocezarism, cezaropapism sau fundamentalism) când se goleşte de conţinutul lui ontologic (i.e. chestiunea existenţei, a cauzei şi a sensului fiinţării). Metafizicul fără ontologie slujeşte psihologia individuală (întâietatea simţămintelor individului, „certitudini“ sentimentale, „convingeri“ care ocrotesc ego-ul). Iar metafizicul împrumută aceste „certitudini“ şi „convingeri“ de la ideologii.
***
Binecunoscutul Samuel Huntington, în faimoasa sa carte „Ciocnirea civilizaţiilor“ (o carte cu erori suprinzătoare şi cu interpretări de o monumentală arbitrarietate), învinovăţeşte societăţile contemporare a căror cultură s-a dezvoltat mai ales prin tradiţia ortodoxă de incapacitatea de a asimila pricipiile ocrotirii drepturilor individului. În viziunea sa, dificultatea cu care aceste societăţi se adaptează la cerinţele curente ale unor ideologii occidentale precum „pluralismul“ sau la necesitatea „tolerării diferenţelor“ este un rezultat al acestei incapacităţi.
Sigur că tradiţia eclezială ortodoxă ignoră ideea de colectivitate ca societas, „convergenţa indivizilor în urmărirea intereselor comune“. Ea ignoră comunitatea ca sumă aritmetică de indivizi non-diferenţiaţi, ignoră coexistenţa umană ca simplă coabitare în baza consensului raţional, ignoră idealul societăţilor de indivizi nerelaţionaţi. Am văzut, în mare, concepţia evenimentului social şi politic împlinit de tradiţia eclezială ortodoxă şi valoarea infinită a a persoanei umane pe care o necesită această concepţie.
Totuşi, în bibliografia ortodoxă, găsim şi înţelegerea şi respectul pentru principiul ocrotirii drepturilor individului, introdus de Modernitatea Apuseană. Majoritatea (o societate sau persoane, revelarea unicităţii şi alterităţii personale şi libertatea prin relaţionare socială) nu invalidează minoritatea (ocrotirea legală, instituţională şi uniformizată a fiecărui individ de arbitrarietatea Puterii). Noi, ortodocşii, mărturisim că existenţa istorică a unor asemenea experienţe precum Evul mediu apusean dovedeşte că ocrotirea drepturilor individului este un succes major şi un câştig de mare preţ.
Cu toate acestea, nu am ataca memoria istoriei şi gândirea critică dacă am recunoaşte, în acelaşi timp, că, în comparaţie cu cetatea vechilor greci sau comunitatea bizantină (şi meta-bizantină), ocrotirea drepturilor omului este un câştig pre-politic. Este un câştig indiscutabil, dar un câştig care n-a accesat (şi poate nici măcar n-a înţeles) sensul primordial şi fundamental al politicii: politica este exerciţiul comun al vieţuirii „potrivit adevărului“, politica întemeiată în jurul axis-ului ontologiei (şi nu al obiectivelor intereselor proprii).
Noţiunea de „drept individual“ nu e decât o producţie a filozofiei Iluminismului, o noţiune caracteristică pentru civilizaţia Modernităţii. În realitatea istorică prezentă, drepturile individului sunt primul material de construcţie pentru realizarea „paradigmei“ moderne, a modului de viaţă contemporan. În funcţionarea politicii şi economiei, în „luptele sociale“ sau în probleme existenţiale individuale (precum eutanasia), noţiunea de „drepturi individuale“ este presupusă drept criteriul autorevelator al oricărei acţiuni, al oricărui plan, al validităţii logice.
Paralel cu aceasta, o uriaşă bibliografie internaţională arată şi analizează criza de netăgăduit a paradigmei culturale moderne. Savanţii recunosc în general „sfârşitul istoric“ al mai multor coordonate fundamentale ale Modernităţii: sfârşitul ideologiilor, sfârşitul sistemului parliamentar, sfârşitul raţionalismului etc. Iar acestea nu sunt doar speculaţii teoretice. Înşişi cetăţenii aşa-numitelor societăţi „dezvoltate“ au o experienţă zilnică directă a declinului şi alienării rapide a coordonatelor fundamentale ale Modernităţii.
Comercializarea politicului, supunerea sa de către legile publicităţii şi spălarea creierelor maselor au abolit literalmente sistemul „reprezentativ“, parlamentar. Politicienii nu-i reprezintă pe cetăţeni şi nici nu reprezintă interesele acestora, ci capitalul economic de propagandă electorală şi interesele celor care îi finanţează. În sfera politicii mondiale, reţelele de interese economice şi politice a dus la o corupţie socială care creşte dramatic prin imoralitatea mediilor şi funcţionarea lor după hype şi readability. Comerţul cu arme susţine războaiele şi conflictele şi comerţul cu droguri distruge tinerii. Credinţa în raţionalismul „contractului social“ s-a prăbuşit de mult; doar logica antagonismelor de interese pare să prevaleze.
Simptome de o asemenea magnitudine nu sunt niciodată doar produsul unui declin moral; ele sunt dovezi clare ale sfârşitului unei paradigme culturale. Paradigma Modernităţii s-a clădit pe egocentrismul „drepturilor omului“. O versiune centrată pe comuniune, întemeiată pe ocrotirea adevărului şi autenticităţii existenţei omului trebuie să aducă cu sine o nouă „paradigmă“ culturală.
traducere & adaptare: radugo, după textul în engleză
