Trupul material este părtaş la desăvârşirea omului, la sfinţirea sa. Desăvârşirea şi sfinţirea înseamnă restaurarea omului în deplinătatea posibilităţilor lui existenţiale, în ceea ce se numeşte chipul şi slava lui Dumnezeu. Această „finalitate“ a vieţii omului implică întreaga sa fiinţă, atât ceea ce numim trup, cât şi ceea ce numim suflet; e vorba de totalitatea persoanei umane.Este un adevăr fundamental al antropologiei ortodoxe, care tâlcuieşte sensul ascezei creştine şi operează totodată o distincţie fundamentală între aceasta şi înţelegerea juridică a virtuţii individuale. Asceza nu e o lucrare individuală meritorie, un fapt ce ţine de respectarea constantă a anumitor coduri obiective de comportament sau de supunerea faţă de poruncile aşezate printr-o lege impersonală sau o autoritate convenţională. Asceza trupească nu se limitează nici la „suprimarea“ trupului şi la transformarea acestuia, într-un sfârşit, în aşa fel încât materia dispreţuită să devină obedientă „spiritului“ superior.
Asceza creştină este mai presus de toate o chestiune eclezială, iar nu una individuală. Ea e schimbarea modului individual de existenţă al naturii noastre în comuniune şi relaţionare personală, în intrare dinamică în comunicare cu viaţa trupului Bisericii. Ţelul ascezei este transfigurarea dorinţelor şi nevoilor noastre naturale impersonale în manifestări ale voinţei libere personale în stare să aducă în fiinţă viaţa adevărată a iubirii. Astfel, nevoia instinctivă de hrană, lăcomia de autoconservare independentă, individuală, este transfigurată în contextul postului Bisericii: supunerea faţă de practica generală a Bisericii devine supremă, fiind transformată într-un act de relaţionare şi comuniune. Creştinul nu posteşte ca să-şi subjuge materia de către spirit, nici pentru că acceptă împărţirea alimentelor în „curate“ şi „necurate“. Creştinul posteşte pentru că în acest mod încetează să mai facă din alimentaţie un act autonom; el îl transformă în ascultare de voinţa generală şi practica generală a Bisericii şi îşi supune preferinţele individuale regulilor bisericeşti ale postului, cele ce determină alegerea hranei sale. Iar ascultarea de bună voie presupune întotdeauna iubire: ea este întotdeauna un act al comuniunii.
Cu toate acestea, regulile postului Bisericii nu exprimă o împărţire întâmplătoare sau arbitrară a mâncărurilor, ci rezumă o experienţă îndelungată a naturii umane trăită de sfinţii care au aşezat aceste canoane. Această experienţă cunoaşte bine cât de rebelă e natura noastră şi înţelege cum să distingă ce fel de mâncare întăreşte impulsul autonom de autoconservare şi ce îl slăbeşte. În acest fel, putem accepta legătura dintre post şi subjugarea materiei de către cerinţele spiritului, ca imagine sau figură a interpretării. Ceea ce trebuie să fie limpede e că asceza în Biserică nu e în conflict cu materia în sine, ci cu rebeliunea individualităţii materiale, cu acţiunea rebelă pentru subzistenţă de sine. Asceza opreşte rebeliunea naturii noastre materiale şi nu permite naturii să devină un scop în sine - un al doilea scop în creaţie, diferit de acea finalitate unică a ei, care constituie ipostasul personal al vieţii, participarea noastră la viaţa comuniunii treimice.
Am putea menţiona şi alte forme de asceză în Biserică, analoage exemplului postului: abstinenţa sexuală, participarea corpului la rugăciune (metaniile consacrate de tradiţia monahală), fapte de slujire umilă, fapte de ascultare şi de respingere a voinţei individuale, fapte de altruism şi caritate, supunere faţă de tipicul liturgic şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Toate acestea sunt forme practice de rezistenţă la individualitatea egocentrică indentificată cu carnea, aspecte ale luptei dinamice a omului cu elementele impersonale ale naturii sale biologice: lupta pentru a fi împlinit, prin relaţia cu Dumnezeu şi cu fraţii săi întru umanitate, în distincţia sa personală, ce poate fi realizată numai prin iubire. Iar acestea nu sunt forme de rezistenţă individuală sau de luptă individuală, ci de supunere prin individual la experienţa şi viaţa universală a Bisericii. Efortul individual e transformat în efort comun; lupta devine act al comuniunii, având loc în viaţa întregului corp al Bisericii.
Acesta fiind conţinutul ei, asceza nu e privare sau zgârcenie faţă de viaţă, nici duşmănie faţă de trup sau dispreţ pentru materie, de genul celor manifestate de manihei şi puritani de-a lungul vremilor. În tradiţia Bisericii, asceza e philokalia, dragoste pentru frumuseţea acelei „perfecţiuni incomplete“ care este desăvârşirea personală, restaurarea chipului întunecat al lui Dumnezeu din om şi readucerea sa la frumuseţea originară.
Traducere & adaptare radugo, după textul în limba engleză.
