Icoana „intolerantă“ şi „horror“ a Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum o vedeau ignoranţii călugări-artişti de la mânăstirea sârbească Hilandar, în secolul XIV.
Mi-a cerut machiavellian o opinie privitoare la manualele de religie, „demascate“ de Andreea Pora într-un articol de pe hotnews. Deşi voiam să mă eschivez de la acest subiect, se pare că am şi eu datoria să mă pronunţ.
Pot să confirm, mai întâi de toate, că, deşi nu prea am avut contact cu manualele de I-VIII (am predat mai mult la liceu), ştiu că genul de citate din articol există ca atare în manuale, iar florilegiul de bazaconii tip povestirea cu Vasilică admite chiar o dezvoltare mai largă. Manuale proaste există şi la liceu, şi le-am atras elevilor atenţia la lucrări să nu copieze din ele tocmai pentru că din mintea lor pot scoate oricând ceva mai bun.
Este cât se poate de regretabil că există asemenea lucruri, dar, în acelaşi timp, programa nu te obligă să respecţi litera manualului, ci să formezi nişte competenţe transmiţând, prin mijloacele pe care le consideri cele mai adecvate, nişte conţinuturi (ca să folosesc limba de lemn a pedagogiei). Manualul este unul dintre aceste mijloace. Poţi face complet abstracţie de el, poţi să faci singur fişe de lucru sau să utilizezi alte metode. La clasele a XI-a şi a XII-a nici nu există manuale. (A apărut unul de-a XI-a, dar trebuie plătit, iar fişele pe care le-am întocmit eu pentru diferite lecţii sunt destul de bune.)
Deci, există o greşeală în întreaga abordare. Ecuaţia manual + ascultare + scrierea lecţiei pe tablă + copierea lecţiei în caiet = procesul de învăţare derivă dintr-o filozofie perimată asupra şcolii. Eu unul am folosit manualul mai mult căutând câte o imagine prin el sau câte un citat. Nu spun că nu există şi manuale bune; aş da ca exemplu manualul de-a zecea de culoare albastru închis, editat, dacă ţin eu minte bine, la Mânăstirea Stavropoleos (din păcate programa s-a schimbat fix în anul când a apărut). Dar este un instrument şi-atât. Manualele sunt mai mult pentru părinţi, ca să înveţe şi ei câte ceva din ce n-au învaţat la şcoală.
Apoi chestiunea cu „adolescenţii pregătiţi temeinic pentru intoleranţă“. Tehnic, este aproape imposibil ca profesorul de religie să fie intolerant şi să ia în derâdere celelalte culte. Gândiţi-vă că la orele oricărui profesor ortodox asistă elevi penticostali, adventişti, catolici etc. Nici dacă ai nutri, prin absurd, o ură neîmpăcată faţă de celelalte culte nu ţi-ai vărsa oful în faţa bieţilor copii. Mai ales că majoritatea fac o bună reclamă confesiunii lor şi sunt drăguţi şi simţi nevoia să le răspunzi cu aceeaşi monedă. Asta-i una. Pe de altă parte însă, învăţământul religios, cel puţin deocamdată, este confesional. Nu văd cum ai putea să susţii în acelaşi timp că eşti creştin şi să aprobi deschis materialismul şi ateismul. Unul dintre manuale este incriminat pentru faptul că redă citatul Papei Paul al VI-lea, care definea ateismul drept „fenomenul cel mai grav al timpului nostru“. Este de-a dreptul ridicolă această punere la punct. Teologic, materialismul şi ateismul sunt erezii şi cu asta, basta (lăsând la o parte „materialismul mistic“ pe care Părintele Stăniloae îl găsea la Sfinţii Părinţi).
Fără a dori să pledez pro domo, am mari îndoieli că profesorii de religie sunt chintesenţa răului în şcoala românească şi că toţi sunt nişte bestii pline de intoleranţă care seamănă în inimile elevilor cruzime, ignoranţă şi prostie. Această campanie împotriva învăţământului religios vine de fapt pe un trend cât se poate de clar şi despre care am evitat mereu să vorbesc.
Astăzi, eşti foarte simpatic şi foarte cool dacă iei la mişto pe Iisus, pe Fecioara Maria, Biserica, Biblia ş.a.m.d. Ori de câte ori apare câte-un James Cameron sau un Dan Brown cu câte o şarlatanie anti-creştină, lumea cască gura ca la stomatolog. Trendul ăsta conţine un soi de plictiseală amestecată cu nesimţire. La ce bun să-ţi iubeşti aproapele, dacă nu poţi să faci sex cu el?... Sau la ce-ţi trebuie religie, când ai telefon mobil?... Sau la ce-ţi foloseşte Dumnezeu, dacă n-ai telefon mobil?... Ţinta finală nu sunt nişte manuale amărâte, ci însăşi religia pe care acest gen de metafizică al timpului nostru o dispreţuieşte profund.
