Alexander Schmemann: Cuvânt la Duminica Iertării

Fotografia: Schmemann în costum de marinel, la 6 ani.
Duminica Iertării (Duminica Izgonirii din rai a strămoşilor noştri Adam şi Eva, sau a lăsatului sec de brânză) este Duminica dinaintea începutului Postului Mare.

Fiind iarăşi vremea să intrăm în Postul Mare, aş vrea să ne reamintim - eu, mai cu seamă, şi fiecare dintre voi, părinţii mei, fraţii mei şi surorile mele - de versul pe care-l cântăm la una din stihire şi care zice: „Vremea postului să o începem cu bucurie“.
Mai ieri l-am comemorat pe Adam ce plângea şi se tânguia la porţile raiului, iar astăzi fiecare rând al Triodului şi al cărţilor liturgice ale Postului Mare ne vorbeşte despre pocăinţă, despre mărturisirea vieţii întunecate şi neajutorate pe care am trăit-o, în care câteodată ne-am cufundat. Şi totuşi nimeni nu-mi poate arăta că tonalitatea generală a Postului Mare nu e cea a unei bucurii colosale! Nu ceea ce numim bucurie în această lume - nu doar ceva distractiv, interesant, amuzant -, ci bucuria în cea mai adâncă definiţie a sa, acea bucurie despre care Hristos spune: nimeni nu o va lua de la voi (Ioan XVI, 22). De ce bucurie? Şi ce este această bucurie?
Multă lume, sub diferite influenţe, a ajuns să cugete la Post ca la un soi de auto-pedepsire incomodă. Foarte des auzim în Post acest tip de conversaţii: „la ce ai renunţat pentru Post?“ - postul trece drept o bombonică în schimbul a nu ştiu ce. E ideea că dacă suferim îndeajuns, dacă înfometăm îndeajuns, dacă încercăm prin tot soiul de unelte ascetice mai mult sau mai puţin dure mai mult să „suferim“ şi să fim „torturaţi“, ca să zic aşa, asta ne va ajuta să „plătim“ absolvirea noastră. Dar asta nu e credinţa noastră ortodoxă. Postul nu e o pedeapsă. Postul nu e un soi de tratament dureros care ne ajută numai în măsura în care este dureros.
POSTUL E UN DAR! Postul e un dar pe care Dumnezeu ni l-a făcut, un dar ce e admirabil şi minunat. Un dar care ce conţine? Aş zice că e un dar al esenţialului - a ceea ce e esenţial şi a ceea ce încă suferă mult în viaţa noastră, din pricină că trăim vieţi confuze şi fragmentate, vieţi care ascund, în permanenţă, de la faţa noastră, înţelesul veşnic, glorios, divin al vieţii şi ne îndepărtează de ceea ce ne-ar putea „împinge“ să ne corectăm şi să umplem vieţile noastre cu bucurie. Şi acest esenţial este recunoştinţa: să acceptăm de la Dumnezeu acea viaţă minunată „creată din nimic“, după cum spune Sfântul Petru, creată exclusiv prin iubirea lui Dumnezeu, fiindcă nu avem o altă raţiune să existăm; iubiţi de El de mai înainte să ne fi născut, am fost răpiţi în lumina Lui minunată. Acum trăim şi uităm. Când m-am gândit ultima oară la asta? Nu ţin minte, însă nu uit atâtea lucruri şi afaceri mărunte care mi-au transformat viaţa într-un zgomot van, într-un soi de călătorie către nu ştiu unde.
Postul îmi înapoiază, îmi redă acest esenţial - stratul esenţial al vieţii. Esenţial pentru că vine de la Dumnezeu; esenţial pentru că mi-L descoperă pe Dumnezeu. Timpul esenţial, pentru că timpul, şi el, e o mare, mare întindere de păcate. Pentru că timpul este timpul cui? Al priorităţilor. Şi cât de des priorităţile noastre nu sunt deloc cele ce ar trebui să fie. Chiar în Post, aşteptând, ascultând, cântând... veţi vedea, puţin câte puţin, acel timp, fisurat, deviat, purtându-ne către moarte şi nicăieri altundeva, fără sens. Veţi vedea că timpul redevine aşteptare, devine ceva preţios. Nu ar trebui să îndepărtezi nici un minut din scopul lui de a-I mulţumi lui Dumnezeu, de a accepta de la El viaţa Lui şi de a înapoia aceeaşi viaţă către El cu gratitudine, înţelepciune, bucurie, împlinire.
După acest timp esenţial vine relaţia esenţială pe care o avem cu toate cele din lume, o relaţie exprimată atât de bine în textele noastre liturgice prin vocabularul lor. Adeseori, totul devine pentru noi un obiect de „folos“, ceva ce este pentru „străduinţă“, ceva ce e „al meu“ şi îmi aparţine „cu dreptate“. Totul trebuie să fie comuniune în mâinile mele. Asta este smerenia de care vorbesc. Este descoperirea că Dumnezeu, aşa cum a spus Pasternak odinioară, a fost un „mare Dumnezeu al celor mici“ şi că nimic în această lume nu e în afara smereniei divine. Dumnezeu e smerit, dar noi adeseori nu suntem.
Astfel avem timpul esenţial, relaţionarea esenţială cu materia plină de smerenie şi, nu în ultimul rând, redescoperirea legăturii esenţiale dintre noi înşine: redescoperirea că aparţinem unul altuia, redescoperirea că nimeni n-a pătruns în viaţa mea sau viaţa ta fără voia lui Dumnezeu. Şi cu această descoperire, se iveşte pretutindeni o chemare, un dar, pentru a face ceva pentru Dumnezeu: a ajuta, a mângâia, a preschimba, a lua cu tine, cu fiecare dintre voi, pe fraţii şi surorile lui Hristos. Aceasta este relaţia esenţială.
Timpul esenţial, materia esenţială, cugetul esenţial: toate acestea sunt forme atât de diferite prin care lumea ni se oferă. Totul în lume este accidental. Dacă nu ştii cum să-ţi „omori“ timpul, societatea noastră este absolut ingenioasă în a te ajuta să o faci. Omorâm timpul, omorâm respectul, transformăm comunicarea, relaţionarea, cuvintele, divinele cuvinte în glume şi blasfemii şi câteodată în pure absurdităţi. Este această foame şi sete pentru nimic altceva decât împlinirea exterioară.
Nu înţelegem, nu înţelegem, fraţi şi surori, ce putere ni se dă în forma Postului. Primăvara Postului! Începutul Postului! Învierea Postului! Şi toate acestea ne sunt date gratuit. Hai să asculţi rugăciunea. Fă-o a ta! Nu încerca să re gândeşti la ale tale; doar participă, intră doar şi bucură-te! Şi acea bucurie va începe să-ţi omoare vechile şi dureroasele şi plicticoasele păcate... Şi astfel vei avea marea bucurie cu care se bucură îngerii, pe care au trăit-o ucenicii când s-au întors în Ierusalim după Înălţarea lui Hristos. Este acea bucurie care s-a dus cu ei şi pe care noi am adoptat-o cu nobleţe. Este, mai întâi de toate, bucuria cunoaşterii, bucuria de a avea în mine ceva ce, fie că vreau sau nu, va începe să transforme viaţa din mine şi din jurul meu.
Acest ultim esenţial este întoarcerea esenţială a unuia către altul: de aici vom începe în seara asta. E ceea ce facem chiar acum. Pentru că ne gândim la păcatele reale pe care le-am făcut, am spune că unul din cele mai importante este chiar stilul şi tonalitatea pe care le păstrăm unul faţă de altul: de învionovăţire şi criticare. Nu cred că există cazuri de ură mare şi distrugătoare sau crime sau altceva de genul acesta. Doar că existăm ca şi cum am fi cu totul în afara vieţii celuilalt, a intereselor celuilalt, a dragostei celuilalt. Fără să reparăm această relaţie, nu putem să începem Postul. Păcatul - fie că îl numim păcat „originar“ sau „primordial“ - a rupt unitatea vieţii în lume, a rupt timpul, iar timpul a devenit acel curent fragmentat care ne duce la bătrâneţe şi moarte. A rupt relaţiile noastre sociale, a rupt familiile. Totul este diabolos – divizat şi distrus. Dar Hristos, venind în lume, a spus: Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan XII, 32).
E cu neputinţă să merg la Hristos fără să iau cu mine esenţialul. Nu abandonez totul când merg la Hristos, ci găsesc în El puterea acelei învieri a unităţii, a dragostei, a credinţei, a bucuriei, a tuturor celor care, chiar dacă îmi ocupă ceva loc în viaţa mea, este în acelaşi timp atât de neînsemnat. E tragic să gândeşti, în biserici şi seminarii, că tot ceea ce merge la cer sunt boli, osteneală, lucruri defecte... Ştiţi, stând la slujbă din când în când, îi admir pe oamenii care inventează noi şi noi „tragedii“ la fiecare jumătate de oră.
Dar noi suntem ai lui Hristos şi Hristos al lui Dumnezeu (cf. I Corinteni III, 23). Dacă am avea, ştiţi, numai un pic din ceea ce ne aduce împreună, am putea înlocui aceste mici fărădelegi cu o cantitate mică de bucurie. Dorim şi cerem iertare de la Dumnezeu să ne dăruiască. Pentru că e o poruncă strictă a Evangheliei, e acea poruncă: de veţi ierta... ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta... nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre (Matei VI, 14-15). Este desigur o necesitate; dar acel ACUM al ei, repet încă o dată, este să fim oripilaţi de fragmentarea existenţei noastre, de meschinăria ce caracterizează relaţiile dintre noi, de distrugerea cuvintelor, de părăsirea smereniei.
Acum trebuie să ne iertăm unul pe altul fie că avem sau nu păcate şi greşeli mari unul faţă de altul. Reconcilierea aceasta e altă epifanie a Bisericii ca Împărăţie a lui Dumnezeu. Suntem mântuiţi pentru că primim de la Hristos lumea şi ordinea esenţială. Orice altceva este minciună şi ipocrizie.
Părinţi, fraţi, surori, să ne iertăm aşadar unul pe altul. Să nu ne gândim de ce. Avem destule la care să ne gândim. Doar să iertăm, chiar acum, într-un soi de respirare adâncă, zicând: „Doamne, ajută-ne să iertăm. Doamne, înnoieşte legăturile noastre.“ Ce şansă e acum, ca dragostea să triumfe! Ca unitatea să reflecte Unimea divină, ca tot ce e esenţial să se întoarcă ca viaţă în sine. Ce şansă! Este răspunsul pe care-l dăm astăzi da sau nu? Suntem gata de iertare? Suntem bucuroşi să o primim? Sau e un lucru pe care îl împlinim doar fiindcă e în calendar – astăzi urmăm iertarea, iar mâine, cine ştie... Nu! acesta e momentul crucial. E începutul Postului. Este începutul reparării noastre, pentru că reconcilierea este înnoire puternică dintre ruine.
Deci vă rog, pentru numele lui Hristos: să ne iertăm unul pe altul. Primul lucru pe care îl cer de la voi, familia mea duhovnicească, este să mă iertaţi. Imaginaţi-vă cât de multe sunt ispitele trândăviei, ale neglijenţei, şi aşa mai departe. Cât de mult mi-am urmărit mereu interesele proprii, sănătatea, sau asta sau cealaltă... Ştiu că nu am nici măcar un grăunte de dăruire de sine şi de jertfă de sine care să însemne smerenie adevărată, înnoire adevărată a iubirii.
Vă rog să mă iertaţi şi să vă rugaţi pentru mine, ca să pot integra şi încarna în viaţa mea puţin din ceea ce propovăduiesc.

traducere şi adaptare radugo, după textul în limba engleză.