Sfântul Andrei este una din figurile cele mai proeminente ale folclorului „creştin“ românesc. Apostolul românilor este implicat în tot soiul de legende şi tradiţii care nu au prea mare legătură cu biografia sa adevărată.
O legendă cosmogonică istoriseşte că la început „Dumnezeu era salta-singurel şi se plimba cu corabia deasupra apelor, iar vâslaş avea un îngerel, pe care-l chema Andreiu. Fiindcă acest Andreiu se crezuse a fi tot aşa de puternic ca şi Dumnezeu, acesta, supărat, l-a azvârlit în apă; apoi dintr-o bucăţică de mâl, ras de pe aripa corăbiei, făcu o turtişoară. De aci scoase pe Andreiu de-i porunceşte să tragă înspre răsărit şi astfel din acea turtişoară s-a întins pămîntul. Iar îngerul cel sămeţ tot trăgând dedesupt în apă s-a pomenit că de atunci şi până azi ţine, sărmanul, fundul pământului pe capul lui“ (Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult după credinţele poporului român, Librăria Socec & Comp., Bucureşti, 1913, pp. 7, 25). Identitatea dintre Andrei şi Lucifer este aici de ordinul evidenţei, mai ales că familia de legende din care face parte această istorioară prezintă de regulă ca pereche primordială pe Dumnezeu şi dracul - aka Fârtatul şi Nefârtatul.
Asocierea amintită nu e un accident. Sfântul Andrei este în folclor „mai-marele strigoilor“ şi „patronul lupilor“. Se spune, de exemplu, că, de Sfântul Andrei, lupul „al cărui gât este ţeapăn, în această zi primeşte darul de a şi-l îndoi. Este sprinten şi, prin urmare, nimic nu i-ar scăpa dinaintea lui. De aici, credinţa haţegană că în ziua de Sânt-Andrei îşi vede lupul coada“ (Tudor Pamfile, Sărbătorile la Români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, pp. 224-225).
Noaptea de Sântandrei, bună de făcut şi desfăcut vrăji, poartă sugestivul nume de „Noaptea Strigoilor“, când Strigoii vii îşi părăsesc trupurile, iar cei morţi sicriele, pentru a-şi face de cap în orice casă care nu duhneşte a usturoi. Această noapte ia uneori proporţii valpurgice, dracii (sau strigoii) adunându-se „precum credincioşii la hram“ în biserici ruinate, unde trag până şi clopotele şi îşi ţin Sabatul (I. Muşlea, O. Bârlea, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 407; Marcel Olinescu, Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, p.40; Tudor Pamfile, Sărbătorile la Români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, pp. 219-230; Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, pp. 5 sq., 137, 175).
Vrăjile de dragoste sunt numeroase şi par să bată orice recorduri în materie de absurditate: „Fata aşează în odaie o masă cu două tacâmuri şi cu toate cele trebuincioase. Către miezul nopţii bate în uşă şi zice:
Urs, ursitorul meu,
Ca-i dat de la Dumnezeu,
Vin de stăi cu noi la masă!
şi de îndată iese ursitorul ca din pământ, se pune la masă lângă fată, mănâncă din bucatele ce mănâncă şi ea, bucate cari trebuie făcute cu usturoi păzit înspre sf. Andrei. Se zice că uneori ursitorul îşi lasă un semn înainte de a se duce“ (Tudor Pamfile, Dragostea în datina tineretului român, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 103).
Am dat şi referinţele pentru ca, în caz că există curioşi, ei să se poată documenta la bibliotecă mai amplu despre aceste credinţe. Am pomenit de aceste tradiţii ca de o ilustrare a două lucruri.
I. Condiţia de privilegiat a sfântului în mitologie, remarcată şi de excepţionalul folclorist Tudor Pamfile, la care am tot făcut trimitere. Pamfile observă cu îndreptăţire că „martiriul pentru dreapta credinţă, după socotinţa poporului, este puţin lucru, pentru a da dreptul unei veneraţiuni“ (Tudor Pamfile, Sărbătorile la Români, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 403). Poporul are nevoie de miracol şi de excepţional. La ce foloseşte propovăduirea Evangheliei sau fie şi scaunul patriarhal al Constantinopolului, pe care tradiţia apuseană i-l acordă Sfântului Andrei? Evident că funcţia de patron al strigoilor şi lupilor fac CV-ul Sfântului mult mai interesant. Spune sinaxarul că Andrei e cel întâi-chemat? Îl citează Acatistul pe Sfântul Andrei, care spune (în Evanghelie) aflat-am pe cel dorit? (cf. Ioan I, 41). Să nu ne imaginăm că trebuie să rămânem la sensul literal. Avem la dispoziţie
II. Transliterarea mitică a hagiografiei creştine, cu metodele ei „trădătoare“. Deconstrucţia, diferanţa, urma etc., sistematizate de post-modernism, se referă în realitate la proceduri străvechi de interpretare a unui text. Este clară legătura dintre citatul amintit din Acatist şi vrăjile de dragoste din noaptea Sfântului Andrei, după cum şi condiţia sa de întâi-chemat (Protoclet, Πρωτόκλητος) este uşor de asociat cu istorioara în care Sfântul Andrei e actor cosmogonic, sub chipul „îngerelului Andreiu“ (s-ar putea să se fi făcut uz de diferanţa Protoclet-Proclet; termenul ultim a căpătat pe filieră slavonă - bogomilă? - conotaţii urâte, ajungând să-l desemneze pe necuratul însuşi).
