La tentación de San Antonio (Salvador Dalí, ulei pe pânză, 1946).
Deşi primul pustnic creştin despre care avem cunoştinţă (în înţelesul actual al termenului şi în respect pentru cronologie) este un anume Pavel Tebeul, „Părintele monahismului“ (sau „Părintele părinţilor“, „avva avvilor“) a fost considerat Sfântul Antonie cel Mare. Supranumele este justificat în special de faptul că, spre deosebire de Pavel Tebeul, Antonie a avut foarte mulţi fii duhovniceşti, ba chiar am putea spune că a stat la rădăcina unui întreg arbore genealogic spiritual.
Biografiile sale o au la bază pe cea scrisă de Sfântul Atanasie, la numai un an de la moartea Sfântului Antonie. Celebrul autor patristic ţine să ne convingă de veridicitatea celor scrise de el: „L-am urmărit nu puţină vreme din atât de mare apropiere, încât îi turnam şi apa pe mâini când se spăla. Dar am avut întotdeauna grijă de adevăr. Căci n-am voit nici să audă cineva ceva mai mult decât a fost şi, prin aceasta, să se primejduiască să nu creadă, nici să afle mai puţin decât se cuvine şi prin aceasta să dispreţuiască pe om“ (Sfântul Atanasie, Viaţa Sfântului Antonie, în Scrieri, vol. II, traducere Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 191sq.; din acelaşi volum sunt luate şi citatele următoare).
Potrivit acestei biografii, Sfântul Antonie „a fost de neam egiptean, din părinţi de neam bun“ şi creştini. De mic mergea la biserică şi nu-i plăcea să înveţe carte. La 18 sau 20 de ani moartea părinţilor îl lasă singur cu o soră foarte mică. Versetele Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer (Matei XIX, 21) şi Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale (Matei VI, 34), auzite la biserică, sunt cele care îl conving să-şi dăruiască averile, să-şi încredinţeze sora unui aşa-zis „aşezământ de fecioare“ şi să-şi înceapă viaţa ascetică „în faţa casei“, asta din cauză că „încă nu erau în Egipt sălaşuri dese de retragere (mănăstiri), nici nu ştia monahul de pustia îndepărtată, ci oricine voia să ia aminte la sine se mulţumea să se nevoiască singur, nu departe de satul său“.
Această nevoinţă consta în rugăciune, lucrul mâinilor şi meditaţie asupra Scripturii, îndeletniciri devenite clasice pentru monahism. „Priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă (...) Mânca o singură dată pe zi, după apusul soarelui. De multe ori se întâmpla să mănânce şi numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine şi sare; şi băutura numai apă. De carne şi vin e de prisos a vorbi, când nici la alţi sârguitori nu se afla aşa ceva. Pentru dormit se îndestula cu o rogojină. Dar de cele mai multe ori se întindea pe pământ“.
Începe acum confruntarea cu duhurile rele, care îi va inspira pe Flaubert, Bosch sau Dalí. Prima biruinţă consemnată de Sfântul Atanasie în contul Sfântului Antonie este împotriva demonului curviei, care, apărând în chipul unui copil negru, a fost alungat de ascet prin cuvintele: „Eşti vrednic de mult dispreţ, căci eşti negru la minte şi ca un copil nevolnic“.
Compania sătenilor nu era însă tocmai prielnică pentru viaţa pe care dorea să o ducă Sfântul Antonie, de aceea el s-a stabilit „la mormintele ce se aflau departe de sat şi, rugând un cunoscut să-i aducă mai multe zile pâinea trebuitoare, a intrat într-unul din morminte şi, închizând uşa, a rămas singur“.
De la 35 de ani, Antonie a trăit într-unul din munţii nisipoşi din dreapta Nilului, în regiunea Pispir, unde, timp de 20 de ani, a stat fără a fi văzut, după care, „voind mulţi să-l urmeze şi venind şi forţând uşa (...), Antonie a ieşit ca dintr-un altar în care se afla scufundat în taine şi era purtat de Dumnezeu“, începând să predice şi determinând pe mulţi „să aleagă viaţa monahicească şi aşa s-au ivit în munţi locaşuri de vieţuire singuratică (mănăstiri) şi pustia s-a umplut de monahi“. Rufinus al Aquileii dă nişte date privitoare la numărul acestor monahi (3000 în Tebaida, de exemplu), dar probabil că sunt nişte cifre exagerate.
De prigoana declanşată de împăratul Maximinus (308-313), Antonie a scăpat ca prin urechile acului, impunându-şi personalitatea asupra judecătorilor, deşi „voia şi el să se facă martir“.
Mai târziu, „văzându-se tulburat de mulţi“, Antonie a căutat iarăşi singurătatea şi, vrând să plece din Tebaida, a auzit un glas: „Antonie, unde pleci şi de ce?“ Sfântul a spus ce avea pe suflet şi că oamenii îi cer „lucruri peste puterea sa“. Glasul însă i-a răspuns: „Fie că te vei urca la Tebaida, fie că te vei coborî în câmpul de păşuni, vei avea o oboseală şi mai mare, sau îndoită. De voieşti să te linişteşti cu adevărat, urcă în pustia cea mai dinlăuntru“. Astfel încât Antonie s-a stabilit în mijlocul pustiei din preajma Mării Roşii.
Tot în Tebaida de sus, Sfântul Antonie a şi murit, la 105 ani, în 356, „rămas în toate cu sănătatea nevătămată. Avea ochii limpezi şi întregi şi vedea bine. Nu-i căzuse nici un dinte, ci doar pe lângă gingii, îi erau tociţi de bătrâneţe înaintată. Rămăsese cu mâinile şi picioarele tefere şi arăta mai neveştejit şi mai viguros decât toţi cei ce se folosesc de multe feluri de mâncare, de băi şi de veşminte felurite“.
Părintele Nicolae Steinhardt arată că „din viaţa Sfântului Antonie cel Mare... se cuvine a extrage două învăţăminte de cea mai mare însemnătate pentru orice creştin, fie el călugăr ori simplu mirean. Cel dintâi învăţământ: prin luptă şi rezistenţă se ajunge la constatarea faptului că toate marile ispite, în ciuda caracterului tragic şi iremediabil în care încearcă Satana să le înveşmânteze şi virulenţei ce izbuteşte să le confere, nu-s nimic alta decât fum şi amăgiri, aburi şi iluzii... A doua mare învăţătură de preţ a pustnicului egiptean este că adevăratul monah ori autenticul mirean creştin nu poate fi niciodată supărat, acru, încruntat, bosumflat, mahmur, îmbufnat, botos. Vieţile Sfinţilor... ne spun că (Antonie) «nu era ca un crescut în munte şi îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând şi politicos»“ (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p. 99-101).
