Icoană praznicală (Novgorod, sec. XV).
Pare să fi trecut o veşnicie şi totuşi nu e atât de departe vremea când viaţa era marcată de sărbătorile religioase. Deşi toată lumea venea la biserică, nu toată lumea, fireşte, cunoştea cu precizie înţelesul fiecărei sărbători. Pentru mulţi, poate chiar pentru majoritatea, sărbătoarea era mai presus de toate o ocazie de a dormi pe săturate, de a mânca bine, de a bea şi a se destinde. Şi totuşi, cred că fiecare persoană simţea, chiar dacă nu conştientiza pe deplin, că la fiecare sărbătoare ceva transcendent şi strălucitor invada viaţa, aducând întâlnirea cu lumea unor realităţi diferite, amintirea a ceva uitat, ceva dizolvat în rutina, deşertăciunea şi osteneala vieţii de zi cu zi.
Luaţi pur şi simplu numele sărbătorilor: Intrarea în Templu, Crăciunul, Epifania, Întâmpinarea, Schimbarea la Faţă. Aceste cuvinte singure, în solemnitatea lor, în irelaţionarea lor cu viaţa cotidiană şi în frumuseţea lor misterioasă, trezeau o memorie uitată, invitau, arătau ceva. Sărbătoarea era un soi de suspin nostalgic după o frumuseţe pierdută dar care te cheamă la ea, un suspin după un alt mod de viaţă.
Lumea noastră modernă, însă, a devenit monotonă şi fără sărbătoare. Chiar sărbătorile noastre lumeşti sunt incapabile să ascundă cenuşa ce s-a depus, de tristeţe şi disperare, fiindcă esenţa celebrării este această pătrundere, această experienţă a răpirii într-o realitate diferită, într-o lume a frumuseţii spirituale şi a luminii. Dacă, însă, această realitate nu există, dacă, fundamental, nu este nimic de celebrat, atunci nici un fel de înălţare artificială nu va putea crea o sărbătoare.
Avem acum sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Subiectul ei e foarte simplu: o fetiţă e adusă de părinţii ei la templul din Ierusalim. Nu e nimic remarcabil în mod special în asta, căci la acea vreme era un obicei general acceptat şi mulţi părinţi îşi aduceau copiii la templu ca semn al punerii lor în contact cu Dumnezeu, al încredinţării lor către ultimul scop şi înţeles, al iluminării lor lăuntrice prin participarea la lumina celei mai înalte experienţe.
Dar cu această ocazie, după cum ne relatează slujba zilei, ei au condus copilul către Sfânta Sfintelor, către locul unde nimănui, cu excepţia preoţilor, nu îi era permis să intre, către altarul mistic al templului. Numele fetiţei era Maria. Ea este viitoarea mamă a lui Iisus Hristos, Cel prin Care, după cum cred creştinii, Dumnezeu Însuşi a venit în lume ca să Se unească cu neamul omenesc, să-i împărtăşească viaţa Sa şi să-i descopere conţinutul ei divin. Iar acestea sunt doar nişte poveşti frumoase? Sau ni se dă şi ni se dezvăluie ceva aici, ceva cu referire directă la viaţa noastră, care poate că nu se poate exprima în limbajul cotidian omenesc?
Era acel magnific, imens, solemn templu, slava Ierusalimului. Şi timp de secole fusese rânduit ca înlăuntru, dincolo de zidurile groase, să nu poată să intre decât o persoană în contact cu Dumnezeu. Acum însă, preotul o ia pe Maria de mână, o conduce în cea mai sfântă parte a Templului şi noi cântăm „Preacurata Biserică a Mântuitorului... se aduce în casa Domnului“*. Mai târziu, Hristos în Evanghelii va spune Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica dar, după cum adaugă Evanghelistul, El vorbea despre templul trupului Său (Ioan II, 19-21).
Înţelesul tuturor acestor evenimente, cuvinte şi amintiri este simplu: de acum încolo omul însuşi devine templu. Nu templul de piatră, nu altarul, ci omul - sufletul lui, trupul şi viaţa - este inima sfântă şi dumnezeiască a lumii, sfânta sfintelor ei. Un templu, Maria - viu şi uman - este adus într-un templu zidit din piatră şi, prin aceasta, îi aduce la desăvârşire semnificaţia şi înţelesul.
Cu acest eveniment religia, şi cu atât mai mult viaţa, trece printr-o completă schimbare de balanţă. Vine acum în lume o învăţătură care nu pune nimic mai presus de om, căci Dumnezeu Însuşi ia chip omenesc spre a descoperi vocaţia şi sensul omului ca divine. Începând din acest moment omul e liber. Nimic nu-i mai stă împotrivă, fiindcă întreaga lume e a lui, ca dar de la Dumnezeu spre a-şi împlini destinul dumnezeiesc.
Din clipa în care Fecioara Maria a intrat în Sfânta Sfintelor, viaţa însăşi a devenit Templul. Iar când celebrăm Intrarea ei în Templu, celebrăm sensul divin al omului şi strălucirea chemării sale de sus. Acestea nu pot dispărea şi nu se pot dezrădăcina din memoria omului.
* Condacul Intrării în Biserică a Maicii Domnului:
Preacurata Biserică a Mântuitorului, cămara cea de mult preţ şi Fecioara, sfinţită vistierie a slavei lui Dumnezeu, astăzi se aduce în casa Domnului, împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu; pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu; aceasta este cortul cel ceresc.
trad & adaptare: radugo după textul englez.
