Învierea fiicei lui Iair (copie după o icoană de la Kariye Camii, Istanbul).
Evanghelia, vestea cea bună a lui Hristos, Domnul nostru, ne arată că nici boala, nici moartea, nu sunt fireşti, nu sunt de la Dumnezeu: sunt împotriva firii. Fiul lui Dumnezeu a venit tocmai pentru a izbăvi lumea de aceste urgii. Câtă încredere, speranţă, dobândeşte omul credincios, omul în Hristos, ştiind că aceste puteri ale răului pot fi învinse. Cu certitudine va veni vremea pe care Scripturile o numesc „Împărăţia lui Dumnezeu“ - când boală şi moarte nu vor mai fi. Noi luptăm de pe acum împotriva lor şi semne ale biruinţei obţinem, mai mult sau mai puţin. Dar, în Hristos, această Împărăţie a lui Dumnezeu, a vieţii desăvârşite, a şi început.
Se întorcea Mântuitorul din ţinutul Gadarenilor, unde vindecase pe un demonizat. Şi, sosit în Capernaum, iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte (Luca VIII, 41-42). Iair era o căpetenie a lui Israel în Capernaum, mai-marele sinagogii şi, de bună seamă, fariseu membru al unei grupări potrivnice lui Iisus. Totuşi, cu unicul său copil bolnav pe moarte, se înclină şi vine la Iisus, vine în genunchi înaintea Lui, îi cere ajutor. În faţa durerii, a situaţiilor-limită, dezbinările dispar. De altfel, motivele dezbinării sunt la suprafaţa vieţii, superficiale. Adâncul ne cheamă la unitate. Dacă răul care ne dezbină ar fi ultima noastră adâncime, atunci nu ar mai fi salvare. A fi numai în dezbinare înseamnă a rămâne superficial. Iisus Hristos este în lume prezenţa Adâncului. Şi precum zice Psalmistul: adânc pe adânc cheamă (Psalm XLI, 1). Iair face apel la această Prezenţă. Este la capătul speranţei lui. Şi numai cel ce nu a ajuns la capăt se întoarce înapoi; nimani din cei ce au ajuns nu s-a mai întors, pentru că a primit Darul.
Dar pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei (vs. 42-44). Precum ne încredinţează cercetătorii, sărmana bolnavă era de neam grec de prin părţile Cezareii lui Filip şi se numea Veronica. Suferinţa îi cerea multă sfială. Apropiindu-se cu smerenie, neobservată, cu credinţa de acum unică, numai în Hristos, se atinge de veşmântul trupului Său dumnezeiesc şi curgerea sângelui ei se opreşte.
Lui Iisus însă, Dumnezeu şi Om, nu-I rămâne nimic neobservat. El întreabă de îndată: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. (vs. 45-48)
Deci la întrebarea Mântuitorului: Cine s-a atins de Mine?, Petru răspunde: mulţimea, cu îmbulzeala ei, masa care adesea anulează şi striveşte persoana. Altfel spus, toţi s-au atins. În realitate, numai această femeie se atinsese de Iisus. Numai ea împlinise o întâlnire personală. Şi în strigătul ei, neauzit de mulţime, dar auzit de Iisus, i s-a răspuns: puterea divină din trupul lui Hristos s-a revărsat în trupul ei bolnav şi rana i s-a închis. De-a lungul timpului Evangheliei Harului până azi nu a rămas vreodată vreun suspin ca la ei fără de răspuns. Dumnezeu nu rămâne dator. Şi fiecăruia din cei ce I-au primit darul, Hristos îi dă curaj dumnezeiesc: Îndrăzneşte, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace (vs. 48).
Încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. După întâlnirea cu boala, vin şi solii morţii; una după alta. Cum se ivesc şi se înlănţuie durerile lumii! Pentru toate, în credinţă, începe leacul divin: Nu te teme, îi spune Iisus; crede numai Şi în faţa ta se află viaţa, principiul ei, iubirea desăvârşită care alungă frica (I Ioan IV, 18), implicit frica morţii.
Atunci Iisus venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. (vs. 51-55) Au rămas în casă tatăl, mama copilei şi cei trei ucenici „de taină“ ai lui Iisus. Cuvântul Mântuitorului: Nu a murit, ci doarme dezvăluie un înţeles adânc. Cei de faţă râdeau ştiind că a murit, dar în Sfânta Scriptură este deosebire între moarte şi moarte. Despre Sfântul Arhidiacon şi întâi mucenic Ştefan, ucis cu pietre, Sfânta Scriptură spune că „a adormit“ (Fapte VII, 60). Despre Anania, Safira, Irod care s-au săvârşit păcătuind ni se spune că „au murit“ (Fapte V, 5-10, XII, 23). Mântuitorul cu mâna Lui ziditoare prinde mâna celei adormite „în nădejdea învierii“ şi rosteşte: Copilă, scoală-te. Duhul, sufletul ei nemuritor, se întoarce la porunca lui Dumnezeu, însufleţind iarăşi trupul. Şi ca un semn pentru toţi că a înviat, porunceşte să i se dea să mănânce.
În final, la uimirea părinţilor, Iisus porunceşte să nu spună nimănui ce s-a făcut (vs. 56). Faptele divine se săvârşesc fără zgomot. De aceea s-a şi spus pentru oricine: „zgomotul face puţin bine, iar binele face puţin zgomot“.
Iar acum să observăm, să mai punem la inimă că, dacă înainte de aceste fapte ale Evangheliei de azi cu vindecarea femeii şi învierea copilei lui Iair, Iisus izgonise duhurile rele din demonizaţii din Gadara (Matei VIII, 28), iar încă mai înainte liniştise furtuna pe mare la strigătul ucenicilor: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim (Luca VIII, 24), atunci inima noastră spune: Doamne, tu eşti cu adevărat bucuria, speranţa, mântuirea noastră, nu există pentru tine urgie, calamitate de nebiruit. Întru Tine numai binele, adevărul, viaţa sunt de neînvins. Amin.
Predică la Duminica a XXIV-a după Rusalii (România liberă, 1991).
