Vindecarea unui posedat (miniatură, mănăstirea Notre-Dame de Fontevrault, sec. XIII).
Este boală şi suferinţă în trup; este boală şi suferinţă în suflet. Dar poţi pătimi în trup fără ca sufletul să fie bolnav. Sufletul, atunci, doar compătimeşte cu trupul. Se roagă şi cugetă mai adânc la rostul vieţii. Şi, mistuindu-se mustul cărnii, poftele firii vechi slăbesc, iar duhul poate prinde aripi. Cine a suferit cu trupul, zice Apostolul, a isprăvit cu păcatul (I Petru IV, 1). Dar când sufletul este bolnav, întreaga făptură - suflet şi trup - pătimeşte. Făptura e rănită în fiinţa ei intimă. Supravieţuieşte ca şi dezrădăcinată, haotic, fără punctul de sprijin şi de ţel, de ideal, de sens; fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume (Efeseni II, 12). Aceasta este căderea cea mai adâncă. Despre o asemenea suferinţă ne vorbeşte Sfânta Evanghelie a acestei Duminici.
Mântuitorul cu ucenicii au ajuns, în vremea aceea, cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte (Luca VIII, 26 sq.) - Sfântul Evanghelist Marcu descrie încă şi mai amănunţit suferinţa celui stăpânit de demon. El îşi avea locuinţa în morminte, şi nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanţuri, pentru că de multe ori fiind legat în obezi şi lanţuri, el rupea lanţurile, şi obezile le sfărâma, şi nimeni nu putea să-l potolească; şi neîncetat noaptea şi ziua era prin morminte şi prin munţi, strigând şi tăindu-se cu pietre (Marcu V, 3-5).
Sărmanul om „îşi avea locuinţa în morminte“; duhul rău îl ducea în lumea morţii, a despărţirii de Izvorul vieţii, „spre nefiinţă“, de unde ne-a scos Dumnezeu. Umbla gol, fără har şi fără ruşine. Era mânat de un demon în pustie, departe de oameni, în toţi văzând nişte duşmani. Iar când era legat sfărâma lanţurile şi obezile. Puterea lui se manifesta în sfărâmare, în distrugere.
Nimeni nu cuteza să-l mai întâmpine. Nimeni dintre oameni nu-l mai putea ajuta. Şi mai mult, nici el nu se mai putea ajuta, pentru că altul, demonul, pusese stăpânire pe el. Şi totuşi este Cel ce poate mântui, Cel ce scoate din întuneric şi din umbra morţii (cf. Luca I, 79). Iisus nu Se teme. El vine spre cel posedat. A fost trimis „pentru dezrobire“ (cf. Luca IV, 18). Şi omul, deşi cu duh necurat, văzându-L de departe pe Iisus, aleargă şi I se închină. Dar strigă: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti (Marcu V, 7, cf. şi Luca VIII, 28). Demonul Îl recunoaşte pe Dumnezeu. Numai pe victime, pe oameni, îi pune să-L tăgăduiască. Şi te înspăimântă plânsul lui: Nu mă chinui (Luca VIII, 28). Cum? Dumnezeu, prezenţa Lui chinuieşte? Oarecine dintre filozofii acestei lumi îşi zicea într-o vreme: „Întrucât Dumnezeu există, eu nu sunt liber“. - La ce fel de libertate gândea el: a eului luciferic, a trufiei şi slavei deşarte a patimilor ucigătoare? Doar adevărul ne face liberi (Ioan VIII, 32). În Duhul Sfânt al iubirii şi adevărului e libertate. Duhul demonic subjugă.
Mântuitorul atunci porunceşte: Ieşi duh necurat şi întreabă: Care-ţi este numele? Le-a zis: Legiune este numele meu. Căci demoni mulţi intraseră în el. (Luca VIII, 30, Marcu V, 8-9). Corpurile de armată romane purtau numele de legiuni. Localnicii aveau mereu imaginea tristă a acestor ostaşi - ostili - care îi stăpâneau cu silă şi durere. Sărmanul demonizat cum simţea că-l stăpânesc şi-l luptă duhurile rele ca şi o oştire de năvălitori, şi-l alungă prin pustie, fără ţintă, fără sens al existenţei. Ce sens divin să afli în setea nepotolită de cucerire şi înrobire şi cum să-ţi stăpâneşti mânia, revolta care te duce uneori până la ieşirea din minţi. Dar şi cel ce te chinuie şi cel chinuit, şi opresorul ca şi oprimatul, sunt bolnavi, împreună au nevoie de salvare.
Cu înţelegere adâncă s-a observat că mânia este începutul pierderii minţii, al dezordinii sufleteşti, al nebuniei. Să o judecăm puţin la unul din locurile comune obişnuite în căminurile noastre. Un suflet duhovnicesc priveşte şi le descrie. Într-o casă, bărbatul cu femeia se ceartă. Bărbatul face reproşuri soţiei din cauza copilului, în timp ce micuţul pare că nu ia seamă, se joacă mai departe. Dar deodată, ce se întâmplă? Bărbatul strigă mai tare cu voce violentă. Atunci în jurul chipului lui, a figurii bărbatului, apare un nor care îi deformează armonia făpturii lui, atât de minunat construită. Trupul şi-a pierdut frumuseţea, armonia. Chipul care răspândea lumină albă, strălucitoare, s-a întunecat. Dar şi mai mult, întunericul lui se propagă în spaţiu ca undele electrice care întâlnesc alte trupuri şi le întunecă de asemenea; le schimbă armonia şi culoarea din senină albă în maro închis. Valurile de energie se împrăştie, intră în trupul soţiei. Ea rămâne încremenită şi luminozitatea ei de până acum, seninul feţei începe să se întunece. Apoi această energie vătămătoare, contagioasă, trece asupra copilului, care începe să plângă. Trece apoi şi asupra lumii plantelor şi altor vieţuitoare din jur care se acoperă cu energie întunecoasă dezordonată. Eşti nevoit să zici: întreaga făptură din jur suspină în dureri (Romani VIII, 22). Totul se contaminează şi respiră microbii răului. Aşa încep bolile, suferinţele. Aşa s-a petrecut şi în faptul descris de Sfânta Evanghelie.
Şi-L rugau pe El, pe Mântuitorul, duhurile rele să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31). Voiau să molipsească mai departe. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat (vs. 32-33). Bietele vieţuitoare, energiile răului au venit asupra lor. Cât de tragic e faptul că mai ales răul e molipsitor în lume. Cât ar trebui să luptăm ca binele să fie molipsitor. Să învăţăm de la această tragedie a existenţei. Atunci păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat (vs. 34-37). Frică în faţa puterii dumnezeieşti. Dar lucrul lui Iisus era mai ales al iubirii dumnezeieşti; iar iubirea e izvorul bucuriei şi al păcii, nu al fricii. În ei era însă mai curând frica vechiului Adam, frica de schimbare şi înnoire a vieţii pentru care venise Iisus şi pe care numai El o putea împlini, precum şi făcuse cu cel demonizat. Ei rămâneau în lumea lor cea veche.
Dar cel ce fusese demonizat până atunci, care era noua stare a sufletului lui? Bărbatul din care ieşiseră demonii, spune Evanghelia, Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus (vs. 38-39). Acest om, rob al satanei până atunci, devine apostol prin Hristos. El vesteşte pe viu atunci şi până în zilele noastre că este cu putinţă schimbarea, învingerea duhurilor rele şi înnoirea vieţii prin Iisus Hristos, Domnul nostru, Amin.
