Semănătorul (manuscris francez din secolul XIV, o ediţie a predicilor lui Maurice de Sully).
Sfânta Evanghelie a acestei duminici - a Semănătorului, este una din cele mai cunoscute. Se citeşte la început de an şcolar, spre a fi ascultată de elevi, studenţi, ucenici. Dar, e o chemare către noi toţi. Ne simţim asemenea mulţimii care se adunase atunci în jurul Lui pe ţărmul Mării Galileii. Mântuitorul Se suie într-o corabie în timp ce poporul se aşezase pe ţărm ca într-un fel de amfiteatru, şi le vorbeşte în pildă: Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca VIII, 5-8)
Tâlcuitorii Sfintei Scripturi ne încredinţează că era o zi de toamnă când se seamănă grâul. Iisus, Semănătorul divin, vorbeşte acum despre destinul seminţei aruncate de El şi de slujitorii Lui în lume, iată, de 2000 de ani. Are el motiv de bucurie sau de tristeţe? E o taină. Nu ne grăbim să judecăm. Să ascultăm mai curând în continuare Evanghelia şi tâlcuirea pe care o dă Mântuitorul, pentru că ucenicii L-au întrebat: Ce înseamnă pilda aceasta? Iar Domnul a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, pentru că ei, văzând, nu văd şi, auzind, nu înţeleg. (vs. 9, 10). Tainele Împărăţiei nu pot fi cunoscute decât cu înţelegere, cu simţuri duhovniceşti. Altfel, văzând, nu vezi şi, auzind, nu înţelegi şi de aici s-au născut şi ereziile şi starea nefericită a sărmanilor necredincioşi care ajung fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Este şi aici un cuvânt negrăit de adânc al Domnului. Tainele Împărăţiei lui Dumnezeu nu pot fi cunoscute decât cu simţire duhovnicească. Zice un suflet luminat de Duhul Sfânt: „Până ochiul nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi văzut; până urechea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi auzit; până inima nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi iubit; până mintea nu ia foc, Dumnezeu nu poate fi cunoscut; până limba nu ia foc,Dumnezeu nu poate fi numit“. Dumnezeu nu poate fi numit şi grăit cu adevărat. Apostolii toţi se vor umple de Duhul Sfânt, vor înţelege şi vor vesti tainele Împărăţiei. Şi simţurile noastre toate au fost pecetluite cu Duhul Sfânt în Taina Mirului, spre înţelegerea duhovnicească a Tainelor Împărăţiei. Dar am răspuns noi îndeajuns chemării lui Dumnezeu ca să sporim în simţirea cea duhovnicească pentru care creştinul se roagă în fiecare dimineaţă: „luminează-mi, Preasfântă Treime, ochii gândului, deschide-mi gura ca să mă învăţ cuvintele Tale, să înţeleg poruncile Tale, să fac voia Ta, să-Ţi cânt în mărturisirea inimii...“
Atunci, să-L ascultăm pe Mântuitorul cum tâlcuieşte şi pentru Apostoli şi pentru noi: pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu (vs. 11). Cât de adevărat. Nu este vorba aici doar de o asemănare. Real, cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă vie. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă (Ioan VI, 63) şi cel ce ascultă, cel ce le primeşte, are viaţă veşnică (Ioan V, 24). Tâlcuieşte Domnul mai departe destinul seminţei, al cuvântului Lui: cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare (Luca VIII, 12-15). Sămânţa e aceeaşi, dumnezeiască; calitatea pământului nu este aceeaşi. Iar rodul depinde de calitatea pământului, „a pământului celor vii“. Şi pentru că la Dumnezeu nu este nedreptate, sămânţa cea de la Dumnezeu cade ca ploaia şi ca lumina, peste toţi. Peste unii care-şi trec vremea la marginea drumului, pe şanţ, pe trotuar, deci, pe un loc nearat, nelucrat. Şi sau e călcată în picioare, nesocotită de uşuraticii veacului, sau e răpită de păsările de pradă, duhurile răului, tot mai multe. Alta nimereşte pe un pământ pietros. Rădăcina nu prinde în adâncime. E o bucurie trecătoare. Legea fusese scrisă pe table de piatră, iar Profetul anunţa Legământul cel nou, care va înrădăcina Legea, Cuvântul, în inimile noastre (Ieremia XXXI, 33). Dar cea căzută printre spini înţeapă cuvântul Domnului ca şi cuiele crucii de pe Golgota. Cât de grea e lupta: dorul de adevăr, de faptă bună, de inimă curată, de mântuire, e înăbuşit de mărăcini sălbatici, de dorinţele păgâne ale trupului care pofteşte împotriva duhului (Galateni V, 17); sau de idoli şi ideologii care copleşesc spiritul şi-l duc la stârpiciune. În sfârşit, iată şi pământul bun: inimi însetate de ploaia harului în care Pomul vieţii rodeşte cu timp şi fără timp (II Timotei IV, 2). Aşa au fost Apostolii, Mucenicii, Sfintele femei, ca şi Sfinţii copii din zilele lui decembrie, anul mântuirii 1989. Şi totuşi, în Sfânta Evanghelie nu trebuie să vedem doar un calcul matematic în înţelesul că din patru soiuri de pământ sau inimi doar numai unul s-a făcut vrednic de rod. Se cuvine spus şi că în aceeaşi inimă e cu putinţă ca după un timp de rătăcire cu umblare deşartă cu uscăciune a inimii, cu grele poveri de griji şi patimi, să se audă în sfârşit glasul, chemarea Harului. Şi în căinţă, şi în lacrimi să redobândescă curăţia cea dintru început, încât cei de pe urmă să fie cei dintâi (Matei XX, 16). Iar noi să nu încetăm a ne ruga, să fie tot mai puţini cu pământ neroditor, poluat, prihănit şi tot mai mulţi cu pământ curat şi bun, ale căror roade, cuvintele, să sfinţească această lume a noastră.
Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii (România liberă, 1991).
Dedic acest post Ionelei, la greaua suferinţă pe care i-o pricinuieşte pierderea tatălui ei.
