duminică, martie 18

Sfântul Ioan Sinaitul: Scara


Dumnezeu este al tuturor; este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor: al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi al celor nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi al celor necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi al mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi; al tinerilor şi vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor.
I. Retragerea din lume
Cel necăsătorit în lume, fiind legat numai de lucruri, se aseamănă cu cel legat de fiare la mâini. De aceea, când voieşte să alerge la viaţa călugărească, nu se împiedică. Dar cel căsătorit se aseamănă cu cel legat şi de mâini, şi de picioare.
II. Despătimirea
Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare... nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot, de nimic pământesc, ci lepădând şi urând toată legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea şi trupul său, urmează gol şi fără griji lui Hristos, privind pururea spre cer şi aşteptând ajutorul de acolo.
III. Înstrăinarea
Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre.
IV. Ascultarea
Ascultarea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei.
Părinţii numesc cântarea armă, rugăciunea, zid, lacrima neprihănită, baie. Iar fericita ascultare au socotit-o mucenicie, fără de care nimeni din cei împătimiţi nu va vedea pe Domnul.
V. Pocăinţa
Pocăinţa este aducerea înapoi a botezului. Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei... Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduitoarea deznădejdii.
VI. Aducerea-aminte de moarte
Aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi. Aducerea-aminte de moarte este un suspin de fiecare ceas.
VII. Plânsul de-bucurie-făcător
Izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul.
Nu ajunge la frumuseţea plânsului cel ce plânge când voieşte, ci cel ce plânge pentru că se află în cele ce voieşte. Dar nici acesta nu se află în acelea când voieşte ceea ce voieşte el, ci când voieşte cum voieşte Dumnezeu.
Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit şi plin de har ca pe o haină de nuntă, acela a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului.
VIII. Blândeţea
Blândeţea este starea nemişcată a sufletului, care rămâne aceeaşi în necinstiri ca şi în laude.
IX. Neţinerea de minte a răului
Ţinerea de minte a răului este o tâlcuitoare a Scripturii, găsind în cuvintele Domnului înţelesuri străine, după pofta ei. Să o ruşineze rugăciunea lui Iisus pe care, dacă ţinem minte răul, nu o putem spune împreună cu el.
X. Nejudecarea aproapelui
Contabilii aspri şi amănunţiţi ai greşelilor aproapelui suferă de această patimă, pentru că nu şi-au adus niciodată aminte, în chip nemincinos şi deplin, de greşelile lor.
XI. Tăcerea
Multa vorbire este catedra slavei deşarte.
Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi, vorbind cu El fără să ştie cum, e luminat de Dumnezeu. Tăcerea lui Iisus a ruşinat pe Pilat şi liniştea unui om duhovnicesc mistuie slava deşartă.
XII. Sinceritatea
Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorbă multă şi din gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu.
XIII. Alungarea trândăviei (η ακηδία)
Fiecare din celelalte patimi e nimicită de o virtute. Dar trândăvia sufletească este moartea atotcuprinzătoare a călugărului.
XIV. Biruirea „pântecelui atotlăudat şi tiran”
[Patima lăcomiei pântecelui este] întâistătătoare a relelor care ne războiesc, uşa patimilor, căderea lui Adam, pierzarea lui Esau, nimicirea israeliţilor, ruşinea lui Noe, vânzătoarea Gomorei, ruşinătoarea lui Lot, nimicitoarea fiilor lui Eli, călăuzitoarea întinărilor.
XV. Neprihănirea
Neprihănirea este numele de obşte al tuturor virtuţilor.
Vulpea se preface că doarme, iar dracul se preface că e neprihănit. Dar cea dintâi ca să înşele pasărea, iar cel din urmă ca să piardă sufletul.
XVI. Biruirea patimii iubirii de arginţi
Cel ce a dobândit dragostea va risipi banii.
Începutul iubirii de arginţi este motivul milosteniei. Capătul ei ultim e ura faţă de săraci.
XVII. Ferirea de nesimţire, adică de „moartea sufletului înainte de cea a trupului”
Nesimţitul e un filozof fără minte. E un tâlcuitor care se osândeşte pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, învăţător orb la vedere. Vorbeşte de însănătoşirea ranei şi nu încetează a o zgândări. Grăieşte împotriva patimii şi nu încetează a mânca cele cel vatămă. Se roagă împotriva patimii şi porneşte îndată la lucrarea ei... „Fac răul”, strigă el, dar stăruie cu râvnă în a-l face... Filozofează despre moarte şi se poartă ca unul care nu are moarte... Fericeşte ascultarea şi e cel dintâi care nu ascultă. Laudă pe cei neîmpătimiţi şi nu se ruşinează să ţină minte răul şi să lupte pentru o zdreanţă. Mâniindu-se se amărăşte, dar iarăşi se mânie din pricină că s-a amărât; şi adăugând înfrângere la înfrângere, nu simte nimic. Citeşte despre judecată şi începe să zâmbească. Citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul citirii suferă de ea... Laudă rugăciunea şi fuge de ea ca de bici... Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbire... Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns.
XVIII. Rugăciunea obştească
Tuturor le este cu putinţă să se roage împreună cu obştea, dar multora le este mai uşor numai cu unul înrudit sufleteşte. Numai puţinora însă le este uşoară rugăciunea de unul singur.
XIX. Privegherea
Monahul priveghetor e pescar de gânduri, putându-le descoperi şi pescui pe acestea cu uşurinţă în liniştea nopţii.
Somnul mult e pricinuitorul uitării; iar privegherea curăţeşte amintirea.
Când trâmbiţa din urmă va suna, morţii vor învia, şi când începe vorbăria se trezesc cei adormiţi.
XX. Curajul
Frica laşă este o primejdie mai înainte de frică... este lipsa încredinţării.
XXI. Ferirea de slava deşartă
Duhul deznădejdii se bucură văzând înmulţindu-se păcatul; duhul slavei deşarte, văzând înmulţindu-se virtutea.
Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părând că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor, şi nu lui Dumnezeu... Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui neavenită.
XXII. Biruirea mândriei
Mândria este mărul putred pe dinăuntru, dar pe dinafară strălucitor de frumuseţe. Călugărul mândru nu va avea nevoie de drac. Căci el însuşi îşi este sieşi drac şi vrăjmaş ce se războieşte cu sine.
XXIII. Alungarea „gândurilor negrăite ale hulei”
Să încetăm să judecăm şi să osândim pe aproapele şi să nu ne temem de gândurile de hulă. Căci lucrul dintâi este pricina şi rădăcina celui de-al doilea.
XXIV. Blândeţea şi simplitatea
În inimile celor blânzi se odihneşte Domnul, iar sufletul tulburat este scaunul diavolului.
Vicleanul este împreună vorbitor cu diavolul şi de un nume cu el. De aceea şi Domnul ne-a învăţat să-l numim pe el aşa, zicând: Şi ne izbăveşte de cel viclean (Matei VI, 13).
XXV. Smerita cugetare
Pocăinţa învie, plânsul bate la uşa cerului, iar cuvioasa smerenie o deschide. Eu mărturisesc Treimea şi Unimea în Treime şi mă închin ei.
Smerita cugetare este acoperământ dumnezeiesc, spre a nu fi văzute izbândirile noastre.
Dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodată să cadă.
Dacă mândria a făcut pe unii din îngeri draci, negreşit smerenia poate face, din draci, îngeri. Drept aceea, să îndrăznească cei care au căzut.
XXVI. Discernământul
Puterea de a deosebi este în cei începători cunoaşterea adevărată a celor privitoare la ei înşişi. În cei de la mijloc, e simţirea înţelegătoare (η νοερά αίσθησις) care deosebeşte fără greşeală binele propriu-zis de binele natural şi de cel potrivnic. Iar în cei desăvârşiţi, e cunoştinţa sălăşluită în ei prin luminare dumnezeiască... Sau poate, puterea deosebirii este şi se cunoaşte ca fiind îndeobşte cunoaşterea sigură a voii lui Dumnezeu în orice timp şi loc, şi lucru.
Prin doi ochi sensibili se luminează sufletul şi prin darul deosebirii celor văzute şi înţelegătoare ochii inimii.
XXVII. Isihia
Puterile înţelegătoare liturghisesc împreună şi se mişcă în cel ce se linişteşte. Dar despre lucrul dimpotrivă voi tăcea.
Liniştea e neîntrerupta închinare lui Dumnezeu şi starea în faţa Lui.
Pomenirea lui Iisus să se unească cu răsuflarea ta şi atunci vei cunoaşte folosul liniştii.
XXVIII. Rugăciunea
Începutul rugăciunii alungă printr-un singur gând atacurile, de la începutul lor; la mijlocul ei, cugetarea se statorniceşte în cele spuse şi gândite; iar desăvârşirea ei este răpirea la Dumnezeu.
Nu zice că, zăbovind mult timp în rugăciune, n-ai dobândit nimic, căci, iată, ai şi dobândit. Căci ce bine mai înalt este acela de a fi fost lipit de El şi de a fi stăruit neîntrerupt în unirea cu El?
Nu refuza, când ţi se cere să te rogi pentru un suflet, chiar dacă n-ai dobândit rugăciunea. Căci credinţa celui ce o cerea pe aceasta a mântuit de multe ori pe cel ce se roagă cu zdrobire de inimă.
XXIX. Nepătimirea
Bolta cerească are ca frumuseţe stelele, iar nepătimirea, virtuţile. Căci eu n-am învăţat să fie nepătimirea altceva, decât cerul minţii în inimă, care socoteşte ca jucării uneltirile dracilor.
Fericita nepătimire înalţă de pe pământ mintea sărmană şi ridică pe cea săracă din patimi. Dragostea atotlăudată o face să şadă cu îngerii stăpânitori, cu căpeteniile poporului Israel.
XXX. Credinţa, nădejdea şi iubirea
Fericit cel ce are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care îl are îndrăgostitul nebun faţă de iubita lui.
Cel ce iubeşte cu adevărat îşi închipuie pururea faţa celui iubit şi o îmbrăţişează dulce înlăuntrul său. Unul a acesta nu se poate linişti nici în somn de dorul aceluia, ci şi atunci se îndeletniceşte cu cel dorit. Aşa se întâmplă cu fiinţele trupeşti, aşa cu cele netrupeşti.

Din Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, Traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, vol. IX, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002.