Icoană coptică (Biserica Al Mu'allaqah, Cairo).
Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. (Marcu VIII, 34)
Sufletul creştin, dornic de tot mai mult adevăr dumnezeiesc, se întreabă: care este înţelesul acestui grav şi răscolitor cuvânt prin care se începe Evanghelia rânduită în această Duminică a Sfântului şi Marelui Post? Iisus Hristos Se află în al treilea an al slujirii Sale mântuitoare. Luând atunci pe ucenici într-un loc retras din preajma Cezareii lui Filip, spre izvoarele Iordanului, i-a întrebat: Cine zic oamenii că sunt Eu? Ei au răspuns: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci. El i-a întrebat din nou: Dar voi cine spuneţi că sunt Eu? Răspunzând, Petru a zis Lui: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. (Marcu VIII, 27-29; Matei XVI, 16). Numele Hristos este traducerea în greceşte a cuvântului ebraic Mesia şi care înseamnă: Unsul lui Dumnezeu. Mărturia Apostolului descoperea că El, Iisus, era Unsul lui Dumnezeu, Trimisul Lui ca Mântuitor al lumii. Astfel, ucenicii ştiu cu adevărat cine este El. Mai ales că, aşa precum descrie mai pe larg acest moment Sfântul Evaghelist Matei, Mântuitorul îl încredinţează pe Sfântul Apostol Petru: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. (Matei XVI, 17). Tatăl luminase duhul Apostolului, în Duhul Sfânt, ca să dea această mărturisire despre Fiul Său venit ca să izbăvească lumea: din păcat, stricăciune, moarte.
Dar cum trebuia înţeleasă această izbăvire? Domnul socoteşte că a sosit acum timpul să-i pregătească pe ucenici pentru Sfintele şi mântuitoarele Lui Patimi, care aveau drept cumpănă a dreptăţii: Crucea; iar cunună: Învierea. De aceea, ne spune Sfânta Evanghelie, că de atunci a început Iisus să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimească mult, să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu VIII, 1). Prin Cruce şi Înviere avea să mântuiască Hristos lumea. Crucea îi uluia pe Apostoli ca şi pe mulţi dintre noi; dar numai Crucea duce la Înviere. Acum în mijlocul Postului Mare se înalţă Crucea. Ea este calea care ne duce şi pe noi la înviere. Aşa ne învaţă Mântuitorul: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
Această chemare a Domnului cuprinde trei momente: lepădarea de sine, luarea crucii, urmarea lui Hristos. Deci, mai întâi, lepădarea de sine. Totuşi, să nu pierdem din vedere. Înainte de toate, Domnul spune: Oricine voieşte să vină după Mine. Hotărârea lepădării de sine se face numai în desăvârşită libertate. Ţine de voinţa fiecăruia să răspundă la chemarea Domnului. Nici adevărul, nici iubirea divină nu siluiesc voinţa, pentru că, de altfel, adevărul şi iubirea nici nu au nevoie să se impună de-a sila. Dar Hristos este tocmai întruparea şi revelaţia adevărului şi a iubirii. El nu mă sileşte. Dar mă atrage. Mă atrage cu iubirea şi lumina adevărului. Şi lumina adevărului Său divin atrage irezistibil iubirea mea, pentru că adânc eu însumi nu pot trăi, nu mă pot împlini fără acest adevăr şi iubire. Iar lepădarea de sine este condiţia fundamentală a iubirii, inima ei de foc. De aceea, ştiind că Dumnezeu ne-a încununat cu arma bunei voiri (Psalm V, 12), noi toţi ne rugăm: „Doamne, încununează-ne cu această armă, încât cu întreaga noastră voinţă să înţelegem şi să luăm această hotărâre a lepădării de sine”.
Ştim, nu este uşoară calea ei. Conştiinţa noastră simte că se află în faţa unei cerinţe radicale căreia trebuie să-i pătrundă adâncurile, pentru că schimbă mântuitor cursul vieţii. S-a observat, chemarea Domnului Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine este unică în gândirea şi literatura lumii. N-a mai rostit nimeni acest cuvânt până la Hristos. Nici nu puteau să-l rostească urmaşii lui Adam, căzuţi luciferic în iubirea idolatră narcisistică de sine. Trebuia să vină Fiul din sânurile iubirii Preasfintei Treimi să ne descopere lepădarea de sine, această lege de existenţă divină. Iisus Însuşi a atras atenţia asupra acestei legi. Înainte de a fi rostit chemarea la lepădarea de sine, se mai petrecuse un fapt. Petru, auzind pe Iisus că le vesteşte Patimile, Crucea, Moartea, Învierea Lui, în loc să le vorbească de vreo biruinţă şi cucerire omenească, pământească, Îl ia deoparte şi-L dojeneşte, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta. Dar Domnul, întorcându-se, îi zice: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. (Marcu VIII, 32 sq., Matei XVI, 22 sq.) Mai ales acest din urmă cuvânt este semnificativ: nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. Care sunt cele ale lui Dumnezeu? Care este legea de viaţă a lui Dumnezeu, a Preasfintei Treimi? Este, precum se ştie: iubirea, lepădarea de sine. Pentru că în iubire eu nu trăiesc în mine, pentru mine, ci în lepădare de sinea mea. Ori, aşa vieţuiesc Persoanele Preasfintei Treimi. Mântuitorul ne descoperă aceasta în rugăciunea Sa către Tatăl, zicând: Părinte, Mă rog... ca toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (Ioan XVII, 20 sq.) Aceasta este legea de existenţă divină, aceasta este definiţia iubirii. Tatăl e în Fiul şi Fiul e în Tatăl şi aşa una sunt.
Dar Dumnezeu a descoperit această lege a iubirii şi faţă de lume, faţă de făpturile Sale. Căci a ieşit Fiul din armonia, pacea divină şi a coborât la noi luând chip de rob şi moarte pe Cruce. Şi aşa ne învaţă pe noi: lepădarea de sine, ieşirea din sine, în întâmpinarea lui Dumnezeu, care coboară la noi, şi în întâmpinarea aproapelui, şi aşa suntem şi noi una. Astfel, când eu trăiesc egoist în mine şi pentru mine, iar tu în tine şi pentru tine, atunci între noi este dezbinare şi izvor a toată suferinţa în această lume. Despre acest fel de viaţă în egoism ucigător a voit să spună Domnul lui Petru prin cuvintele: nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor, ale oamenilor căzuţi în iubire idolatră de sine, în vrăjmăşia unuia faţă de celălalt, până la moarte. Numai lepădarea de sine şi iubirea ne poate mântui.
Când sufletul credincios a învăţat lepădarea de sine, atunci poate trece la o treaptă mai înaltă a scării raiului, la luarea crucii. În vremea petrecerii Domnului pe pământ, osândiţi la răstignire pe Cruce erau mai ales sclavii. Mântuitorul, luând Crucea, S-a făcut asemenea unui sclav. Dar Crucea are un înţeles şi mai adânc: cele două braţe cuprind şi unesc întreaga existenţă; cel vertical uneşte cerul cu pământul; cel orizontal îmbrăţişează lumea. Sfântul Atanasie cel Mare spune că Mântuitorul a ales anume acest fel de moarte - pe Cruce - pentru că e singurul fel de moarte cu braţele deschise, deci îmbrăţişând lumea. - Astfel, Crucea este semnul şi calea îmbrăţişării lumii. Definiţia Crucii este iubirea. Pe ea se întemeiază mântuirea. Aşa precum Cerurile spun slava lui Dumnezeu (Psalm XVIII, 1), Crucea spune Iubirea lui Dumnezeu. Pe ea, pe Cruce, se întemeiază şi Creaţia, zidirea lumii. În cartea Apocalipsei, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan contemplă: Mielul înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa XIII, 8) - lumea e întemeiată, e zidită pe jertfă, pe Cruce, pe Iubirea divină. E mântuită prin Cruce şi se va împlini printr-un „cer nou şi pământ nou” tot prin Cruce, pentru că se va arăta atunci pe cer semnul Fiului Omului (Matei XXIV, 30).
Atunci Crucea, jertfa, iubirea divină constituie legea de existenţă a lumii. Întreaga existenţă şi viaţă se sprijină pe purtarea Crucii. Prin ea, prin crucea mea purtată cu Hristos, eu iubesc cu iubirea Lui; îmbrăţişez lumea cu îmbrăţişarea Lui şi particip la durerile şi bucuriile oamenilor cu purtarea Lui. Şi, toată viaţa mea în Hristos: rugăciunea mea pentru aproapele; postul; milostenia; purtarea de grijă a bolnavilor, a năpăstuiţilor, a celor lepădaţi de lume; purtarea durerii, asemeni Domnului răstignit; în toate eu răsădesc crucea mea în Crucea lui Hristos.
Şi aşa, luând Crucea împreună cu El, eu încep să merg pe calea Lui, împlinesc astfel cea d-a treia chemare: urmarea lui Hristos. - Care sunt semnele după care eu cunosc într-adevăr că Îi urmez Lui? Esenţial, eu sunt încredinţat prin harul Duhului Sfânt că Îi urmez atunci când gândirea mea începe să fie gândirea lui Hristos (I Corinteni II, 16). Când cuvintele mele sunt cele ale lui Dumnezeu (I Petru IV, 11). Când, asemenea oamenilor sfinţi, inima mea se preschimbă în dragoste. Când iubirea lui Hristos e iubirea mea. Când, aşa precum a mărturisit Apostolul, Hristos este viaţa mea (Filipeni I, 21). Dar o asemenea vieţuire este şi arvuna învierii. Eu Îi urmez lui Hristos prin Cruce la Înviere. Noi, credincioşii ortodocşi, observăm că totdeauna semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci are şi raze. Acestea dezvăluie taina şi purtarea Crucii, care este învierea şi viaţa, e poarta învierii începută în botez, pogorâtă în celelalte Taine şi virtuţi. Creştinul simte în el, prin Cruce, puterea Învierii. Privind-o acum în mijlocul bisericii, noi ne rugăm: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim. Amin.
