Cei doi oameni s-au suit să se roage (Luca XVIII, 10), zice Domnul. Rugăciunea este un suiş - la Dumnezeu. Aceasta este „firea rugăciunii: ea înalţă pe om de pe pământ la cer” (Sf. Grigorie Palama). De aceea şi altarele, de la începuturi, se zideau pe înălţimi, semnificând suişul. Templul din Ierusalim era zidit pe muntele Moria, acolo unde odinioară Avraam a urcat împreună cu fiul său Isaac pentru jertfă.
Prin cei doi oameni - fariseul şi vameşul - Mântuitorul înfăţişează două lumi, două „aşezări” sufleteşti şi două feluri de rugăciune, în care noi înşine trebuie să ne privim, să ne judecăm. Precum arată Evanghelia, fariseul mai întâi mulţumeşte şi bine face, căci aşa trebuie să înceapă o rugăciune, cu preamărire şi mulţumire lui Dumnezeu. Mai observăm că în rugăciunea fariseului este prezent întregul, treimea existenţei: Dumnezeu, oamenii cu lumea lor, el însuşi. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I mulţumi că i s-a dat lui, fariseului, să nu fie ca ceilalţi oameni, care sunt păcătoşi; pe aproapele său îl pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a se proslăvi (...). Preamărirea lui în comparaţie cu cine? Cu un nefericit vameş. Nu s-a văzut cercetat în faţa unui drept cu adevărat, a unui sfânt ca Ilie. Nu s-a cercetat în faţa judecăţii lui Dumnezeu, după al cărui chip şi asemănare suntem. - Şi, cât de dreaptă este judecata faţă de vameş? De unde-i cunoaşte sufletul sau faptele lui mai tainice? (...) „Limba hulitorului e mai rea decât iadul; acesta osândeşte doar pe cei răi; hulitorul osândeşte şi pe cei răi şi pe cei buni.” (...)
Dar celălalt suflet din Evanghelie? Vameşul stă departe, în urmă. Nici ochii nu şi-i mai ridică. Îşi bate pieptul: el e cu mintea în inimă. Iar inima omului o aduce jertfă lui Dumnezeu. În ea îşi vede păcatele. Şi „cel ce-şi vede păcatul e mai mare decât cel ce înviază morţii”, pentru că înviază propriul lui suflet. Înviază, pentru că se deschide prin smerenie Dumnezeului celui viu. (...) S-a observat! Cuvântul umilinţă vine din latinescul humilitas, iar humilitas - din cuvântul-rădăcină: humus - pământ. Adânc înţeles! Ce e mai umil decât pământul? Toţi îl călcăm în picioare; dar el pe toţi ne ţine şi vai, când „ne fuge pământul de sub picioare”. De asemenea, îi dăm pământului să înghită toate gunoaiele şi necurăţiile noastre; iar el, printr-o tainică şi sfântă lucrare, alchimie, le transformă în holde şi flori. Aşa şi umilinţa duhovnicească,... sfânta smerenie, poartă harul îmbogăţirii nesfârşite... Se întreabă Sfântul Isaac Syrul: „ce este raiul?” şi răspunde: „adânc - prăpastie de smerenie”... „Cel smerit nu cade niciodată, pentru că nu are de unde să cadă”.
Acestea sunt fragmente dintr-o predică publicată într-un număr din 1992 al României libere.
