Mă cheamă pe Mine în ziua necazului: Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preaslăvi (Psalm IL, 16). Această rugăciune izbăvitoare o auzeam rostită mereu de un învăţător credincios, aflat în grele încercări. Dumnezeu care nu rămâne nimănui dator l-a izbăvit. Iar după ieşirea lui la limanul mângâierii nu înceta a-I mulţumi şi a-L preamări. Evanghelia acestei Duminici a vindecării celor zece leproşi ne vorbeşte despre o asemenea izbăvire şi preaslăvire adusă lui Dumnezeu.
Pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii, intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe (Luca XVII, 11 sq.) Lepra era pe vremea aceea una din cele mai teribile pătimiri - boală cumplită care desfigurează cu oribile plăgi şi săpături adânci pe faţa sărmanului trup sau care îl mutilează disclocându-i şi smulgând din el bucăţi. Iar chinul consta atât în ruina trupului cât şi în lepădarea, izolarea bolnavilor departe de semenii lor. Erau socotiţi ca nişte „morţi vii”. Când s-ar fi apropiat cineva de vreun lepros trebuia să anunţe şi să strige năpasta: „necurat, necurat”.
Cei zece din Evanghelie Îl văd pe Iisus. Mântuitorul îi caută; nu se fereşte, se îndreaptă spre ei. Rugăciunea lor: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! (Luca XVII, 13) descoperea că ei recunosc puterea lui Iisus mai presus de orice putere omenească şi recunosc totodată mila Lui. Altfel, puterea fără milă, fără iubire, cui poate servi? - Decât unui eu orgolios şi tiran. Iisus le împărtăşeşte tainic harul vindecării, dar vădit le spune: Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor (Luca XVII, 14). Iar preoţii erau rânduiţi după lege să dea mărturie şi pentru ivirea bolii şi pentru vindecarea ei. - Pe cale, ei s-au vindecat.
Unul dintre ei însă, în bucuria negrăită a vindecării, se întoarce la Hristos. Îl slăveşte cu glas mare pe Dumnezeu, cade cu faţa la pământ şi Îi mulţumeşte. Iar Sfânta Evanghelie ne spune că acela era samarinean (vs. 16). Recunoştinţa acestui străin faţă de Hristos dezvăluia ucenicilor o speranţă în viitoarea mărturisire a Evangheliei.
Iisus îl întreabă: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-au aflat să să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? (vs. 18) Trupeşte, s-au vindecat toţi. Dar sufleteşte? Cei nouă rămân încă bolnavi. S-au dus în lume uitând de vindecătorul lor.
Cei nouă unde sunt? - Aceste cuvinte ale Mântuitorului dezvăluie o tristeţe divină faţă de sfânta virtute a recunoştinţei. Dar, prin cuvintele Evangheliei Domnului: nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam, suntem chemaţi să privim la adevărata înţelegere a recunoştinţei. Nu există recunoştinţă fără cunoştinţă. Domnul mută astfel şi duce gândul, cugetarea în profunzime: de la fapta binefăcătoare la recunoaşterea Autorului ei - Dumnezeu; de la planul moral - prin recunoaşterea unei binefaceri primite, la cel spiritual, de re-cunoaştere a Binelui, izvor dumnezeiesc al vieţii; altfel spus, de la darul primit de la „Părintele luminilor” de la care vine „toată darea cea bună”. Şi mai trebuie observat că însăşi particula re- pusă înainte - re-cunoştinţă - duce gândul tot la o înţelegere bogată şi adâncă. Bunăoară, cuvinte ca: a reface, a reunifica, a rezidi, a restaura, înseamnă şi revenirea la bază, la un proiect sau tipar originar. Înseamnă, în ce priveşte pe om, redescoperirea începutului, a originii şi voinţei Ziditorului cu privire la noi, la lume. Acest înţeles îl are şi cuvântul revelaţie: a scoate, a da la o parte vălul descoperindu-ne gândul şi cuvântul lui Dumnezeu; înseamnă chiar reînnoire, recreare a omului şi a lumii, ceea ce a făcut Dumnezeu prin Întruparea Fiului Său de la Duhul Sfânt şi din Fecioară în jertfa şi Învierea Sa. - Atunci recunoştinţa ca re-cunoaştere ne duce temeinic cu gândul la cunoaşterea noastră a originii, a rădăcinii noastre haric dumnezeieşti, întrucât suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu şi meniţi unei nesfârşite asemănări cu El. De aceea, în recunoştinţă, Îl recunosc şi pe Dumnezeu ca Ziditorul şi Mântuitorul meu, dar mă recunosc şi pe mine în această obârşie a mea, recunoaşterea devenind lumină a începutului în care mă văd răsărind din voia divină, din adevărul divin care dă neîncetat libertate faptelor mele şi zborului meu ziditor după Chipul Celui infinit bun.
Recunoştinţa mea reaşează spiritual în ordinea nestricată, nepervertită a armoniei divine. Iar dacă cu greu găsim, mai ales astăzi, recunoştinţa în acest sens profund pentru oameni, cât de revelatoare ne apar asemenea acte la bietele vieţuitoare necuvântătoare. Din viaţa Cuviosului Gherasim de la Iordan cunoaştem că, umblând el prin pustie, l-a întâmpinat un leu bolnav care-i arăta piciorul în care-i intrase un ghimpe mare. Cu piciorul umflat, leul se uită spre stareţ, cu ochii blânzi şi chip smerit, rugând vindecare. Iar stareţul, văzându-i suferinţa a şezut şi, luând piciorul fiarei, a scos spinul, i-a curăţit rana şi a bandajat-o cu un petic din straiele lui şi i-a dat drumul. După vindecare, leul s-a întors şi nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci ca un ucenic umbla după dânsul, încât se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. Iar când s-a săvârşit cuviosul, mergând către Domnul, leul n-a mai voit să primească hrana şi lovindu-se cu capul la mormântul stareţului s-a săvârşit. - Îngăduit să ne fie să să reproducem un fapt asemănător petrecut la noi în munţii Neamţului: la stâna unei mănăstiri mugea într-o noapte un urs, la uşa colibei. Un călugăr-cioban, neînfricat, crapă puţin uşa, ai ursul introduce laba în care intrase o aşchie. Călugărul scoate aşchia şi fiara se linişteşte. Către zori, monahii aud un zgomot la uşă. Spre uimirea lor, găsesc dimineaţa un stup de albine. Era recunoştinţa ursului. Nu descoperim noi în asemenea fapte tocmai la necuvântătoare restaurarea armoniei originare a stării paradisiace din Grădina Edenului pe care Dumnezeu a dat-o omului să o lucreze şi să o păzească (Facere II, 15) în curăţia, în puritatea iubirii şi luminii divine. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune că toate făpturile lumii sunt unite între ele prin sympatheia (συμπᾰϑεια), adică reciprocă participare a uneia la suferinţa sau bucuria celeilalte. O asemenea recunoştinţă cerea Iisus de la toţi cei zece leproşi, recunoştinţă care suia şi devenea slavă, preamărire a lui Dumnezeu. Nu slavă în înţeles linguşitor şi deşert prin care copleşesc unii pe mai marii lor. Asemenea deşertăciuni nu sunt după voia Lui: Slavă de la oameni nu primesc (Ioan V, 41). Slava de care te slăveşte Mântuitorul înseamnă înălţarea noastră la adevărata slavă divină, care ne ridică din cele de jos, ne răpeşte mintea şi inima în uimire şi ne transfigurează ca pe ucenici pe Tabor, ne face părtaşi slavei dumnezeieşti precum zice Mântuitorul în rugăciunea către Tatăl: Slava pe care Tu mi-ai dat-o le-am dat-o lor (Ioan XVII, 22).
De lipsirea unei asemenea împărtăşiri prin nerecunoştinţă e mâhnit Mântuitorul cînd spune: Dar cei nouă unde sunt? - cuvânt tragic pe care ni-l rosteşte şi nouă astăzi. Unde suntem noi? În ce stare ne aflăm noi? Ne-a curăţit şi simţim cum ne curăţă Dumnezeu de lepra bolilor veacului: totalitarism, materialism, ateism, necredinţă. Suntem noi recunoscători Lui şi tuturor binefăcătorilor pentru ca într-adevăr sufletele noastre să se lumineze, să se vindece, să ne recunoaştem condiţia noastră divino-umană? Din experienţa duhovnicească Sfântul Marcu Ascetul spune că trei sunt uriaşii care ucid sufletul: uitarea, neştiinţa (ignoranţa) şi trândăvia - lenea, mai ales cea duhovnicească. Să ne ferească Dumnezeu de asemenea fiare diavoleşti ucigătoare! Mai ales să nu uităm şi să nu ne lenevim în recunoştinţa şi cunoştinţa noastră tot mai adâncă - după atâta înstrăinare şi cădere - şi să ne reîntoarcem la Dumnezeu, Ziditorul, Mântuitorul şi Purtătorul de grijă al vieţii şi al neamului nostru. Iar prin această recunoştinţă să ne recunoaştem pe noi înşine în statutul şi condiţia noastră originară de a fi şi a deveni mareu chip şi asemănare a lui Dumnezeu, aşa cum ni s-a descoperit în Iisus Hristos, Domnul nostru. A fi chip şi asemănare divină constituie firea, originea, normalitatea, definiţia, sănătatea noastră. Să nu uităm să fim recunoscători faţă de toţi binefăcătorii noştri, părinţii şi fraţii noştri, învăţători, duhovnici, rugători, moşii şi strămoşii noştri - cu faptele, operele lor scrise sau înscrise în memoria vie a istoriei. Să fim recunoscători mai ales faţă de eroii, martirii noştri din decembrie 1989, şi toţi cei care au pătimit în temniţe şi grele încercări, prin a căror jertfă răsădită în jertfa lui Hristos - luând şi ei asupră-le suferinţa unui neam întreg. Ne aflăm în zorii libertăţii noastre. Să nu uităm să păstrăm mereu în memorie relele de care am suferit ca să nu se mai repete; iar sărmanii autori ai relelor, printr-o căinţă sinceră, să se întoarcă ei înşişi la recunoştinţă. Evanghelia ne spune că Mântuitorul a zis vindecătorului recunoscător: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit (Luca XVII, 19). Dăruieşte-ne, Doamne, şi nouă, această credinţă mântuitoare a recunoştinţei.
P.S. Această predică la Duminica a XXIX-a după Rusalii (Luca XII, 16-21) a fost publicată prima dată într-o Românie liberă din 1992. Imaginea: miniatură franceză din 1372 (autor necunoscut).
