- Corpul a ajuns, prin participarea ipostatică la firea dumnezeiască, fără să se schimbe, Dumnezeu; n-a fost consacrat prin energia lui Dumnezeu, cum a fost cazul cu fiecare dintre profeţi, ci prin prezenţa totală a Celui Care consacră.
- Demonii s-au temut de Sfinţi şi au fugit de umbra lor; icoana este tot o umbră, şi eu o fac sperietoare pentru demoni.
- Diavolul nu voieşte să fie puse la privelişte înfrângerea şi ruşinea lui şi nici să fie zugrăvite slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Săi.
- Dacă am face icoana Dumnezeului nevăzut, într-adevăr am păcătui, deoarece este cu neputinţă să fie înfăţişat în icoane ceea ce este fără de corp, nevăzut, necircumscris şi fără de formă. Şi iarăşi, dacă am face icoanele oamenilor şi le-am socoti dumnezei, şi le-am adora ca pe nişte dumnezei, negreşit am fi necredincioşi. Dar nu facem nimic din acestea. Nu greşim însă când facem icoana Dumnezeului Care S-a întrupat, Care S-a arătat pe pământ în corp şi a locuit printre oameni, Care a luat, din pricina bunătăţii Lui nespuse, firea, grosimea, forma şi culoarea corpului. Dorim să vedem chipul Lui, căci, după cum spune dumnezeiescul Apostol, acum vedem ca în oglindă şi în ghicitură (I Corinteni XIII, 12), iar icoana este o oglindă şi o ghicitură adecvată grosimii corpului nostru, căci mintea, deşi se forţează mult, nu poate ieşi din cele corporale.
Din Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998.
